Pe 9 iunie 2021, în grădina Muzeului Național al Literaturii Române, s-a lansat antologia celor mai frumoase – și mai amuzante – texte ale Simonei Catrina, intitulată Damen Tango, publicată de Editura Cărțile Tango. Evenimentul moderat de scriitoarea Loreta Popa i-a avut ca invitați pe realizatoarele antologiei, Alice Năstase Buciuta și Dara Codescu, și pe jurnalistul Robert Turcescu, iar muziciana Doina Lavric-Parghel a încheiat seara dăruind asistenței un moment artistic de mare frumusețe și emoție.
Fotografii de Dan Vatamaniuc
Loreta Popa, fostă colegă de redacție a Simonei la cotidianul Național, Alice Năstase Buciuta, colegă și prietenă nedespărțită a Simonei, și Dara Codescu, mama Simonei Catrina, au împărtășit amintiri legate de anii de presă și de prietenie trăiți împreună cu talentata, neasemuita scriitoare și jurnalistă plecată dintre noi înainte de împlinirea vârstei de 50 de ani. Invitatul special al întâlnirii, Robert Turcescu, a făcut o trecere în revistă sui generis a momentelor în care s-a intersectat cu Simona Catrina și ceilalți oaspeți ai serii, recomandând cu emoție scriitura fără egal a celei omagiate prin antologia Damen Tango și prin celelalte cărți dedicate acesteia de către Alice Năstase Buciuta și Dara Codescu: Simona și Trei proaste, volume apărute tot la Editura Cărțile Tango.
Robert Turcescu: Am obiceiul să nu merg nepregătit la astfel de evenimente. Pentru că, vorba lui Mark Twain: “La cel mai spontan discurs al meu, am lucrat trei zile”… Însă, mi-am dat seama că aceasta nu este o lansare de carte obișnuită, din multe puncte de vedere. Și atunci, am decis să vă spun doar câteva lucruri în flash-uri:
* Iată un flash foarte recent, de acum, de când ne-am intersectat în această grădină minunată. În primul rând, mă inundă o bucurie și o emoție puternică pentru că ne aflăm la o lansare de carte. Oameni buni, dragilor, o lansare de carte în luna iunie a anului 2021 e deja un moment rar! N-aș spune că nu se mai lansează cărți, dar… Eu nu particip la lansările de cărți de la târgurile de carte, unde chiar mi se pare că se face un târg al lansărilor de carte, nu mai e un târg de carte, ci un târg al lansărilor, totul e pe bandă rulantă, urlă șapte inși din șapte direcții, în șapte microfoane, nu știi unde să te împarți, lumea vine să facă poze cu vedetele, n-are nici un fel de apetit pentru carte sau pentru autor, doar trebuie să participe acolo. Nu se aude bine, nu înțelegi ce se întâmplă, nu e un spațiu în care să se dialogheze despre slovă, despre viața autorului sau în care să ai un moment de intimitate cu autorul. Și atunci, la lansările de carte de la târguri, nu mă duc. Nici n-am mai participat de mult, cum spuneam, la o lansare tihnită, în care să ai timp să spui, nu neapărat trei cuvinte sau un discurs improvizat sau chiar construit despre volum, pentru că volumul trebuie citit, nu vorbit, e clar. De aceea, bucuria de a sta în tihnă o oră, o oră și jumătate aici, să vorbim despre mai multe lucruri care se leagă de carte și de autorul cărții, e una infinită.
* Un al doilea flash… Am să sar de la unul la altul, încercând să nu fiu nici prețios, nici emotiv, deși, să știți că, în ciuda speech-ului meu încruntat, sunt un om destul de timid. Alice știe, nu ne-am intersectat foarte mult la evenimente mondene, ies destul de rar din casă, doar în contexte care-mi fac plăcere, și nu pentru că trebuie. Am urât întotdeauna genul ăsta de activități mondene în care trebuie să bifezi că ai fost acolo, să te vadă, să existe o poză cu tine, să știe lumea că ai apărut..
Un flash din tinerețea mea ca ziarist, din bucata aceea frumoasă, foarte romantică… Eu nu știam dacă Alice Năstase – Simona Catrina nu-i cumva o singură persoană. La un moment dat, ele erau genul de autoare siameze, nu puteai să le desparți semnătura… Dacă era una acolo, era și cealaltă, nu aveai cum să îți închipui că dacă te întâlnești cu Alice, nu te întâlnești și cu Simona. O să vorbesc despre textele lor scrise împreună, căci nu se poate să nu vorbești despre textele lor. Mai ales cronicile de la Mamaia, pe care le știu foarte bine, eu fiind pasionat și de muzică, erau absolut fabuloase, inedite, scrise într-un stil absolut nemaiîntâlnit, față de plicticoșeniile care se vehiculau la vremea respectivă și față de clișeele în care se scria la vremea respectivă despre festivalul de la Mamaia. Le scriau împreună, fiindcă, așa cum spun, era foarte greu să te întâlnești cu una dintre ele și să nu întrebi unde e cealaltă, de ce nu sunt împreună, ce se întâmplă?… Erau nedespărțite și mie aș îmi vor rămâne întotdeauna în minte, ca fiind una și aceeași. Alice Năstase și Simona Catrina sunt una și aceeași ființă.
* Un alt flash: am văzut la un moment dat o emisiune făcută de Alice și de Dara, la Canal 33. Am rămas toată emisiunea privind, pentru că mi s-a părut fabulos felul în care discutau despre Sim, despre Simona Catrina. Discutau ca și când nu se întâmplase absolut nimic, Simona era cu ele, undeva, cum probabil că e și acum cu noi, nu plecase nicăieri, continua să scrie, părea că le grăbește spre un bun de tipar sau apăruse deja volumul ăsta, oricum, nu plecase nicăieri Simona… Lucrul ăsta, vă spun sincer, m-a emoționat profund.
* Și aici ajung la un alt flash încărcat de tristețe. Mai ales în ultimii ani, prea mulți și prea repede au plecat colegi din presă cu care am avut bucuria să împart o coajă de pâine… O coajă de pâine la propriu, căci era perioada în care mâncam pâine cu pâinică în redacții și, când spun asta, știe foarte bine Alice la ce mă refer. În redacții, că era vorba de orice publicație de la acel moment, erau zile în care doar asta se mânca. Se mâncau la covrigi și la merdenele cât se putea, asta erau mâncarea de bază. Venea câte unul cu un șir de covrigi din care mânca toată redacția și, dacă mai prindeai și un lapte bătut sau un iaurt, era foarte ok.
Nu-mi aduc aminte la acele momente să fi plecat cineva din redacție după opt ore de lucru. Nu zicea nimeni „avem program până la ora nu știu care”, asta nu se întâmpla. Mi-aduc aminte, dimpotrivă, de momente în care era complicat să mai ajungem acasă, că nu mai circula metroul la ora aia și nu mai aveai cu ce să pleci. A fost o perioadă superbă din multe puncte de vedere.
* Textele acestea nu ar fi putut apărea dacă Simona s-ar fi angajat abia acum cinci ani în presă. Nu. Acum, dacă o postare pe facebook depășește 140 de cuvinte, deja devine obositoare, e complicat… Ceea ce mă uluiește cel mai mult e când văd o mică notă la texte care sunt publicate în online, în care ți se spune și cât timp îți ia să citești! 11 minute… Te rog fii foarte atent că durează 11 minute… Iar 11 minute deja e enorm… Iar redactorii-șefi de astăzi, mai ales de la publicațiile online, spun: trei minute cel mult, în trei minute să se citească tot.
Acum, să mă ierte Dumnezeu, dar ce să scrii în trei minute?! Câtă emoție încape într-un text de trei minute? Sigur, încape dacă spui “a murit mama”, încape multă emoție în povestea asta… Dar cum poți să spui o poveste de dragoste în trei minute?! Nu știu, poate că există și genul ăsta… Eu însă – și ăsta e alt flash – iubesc să citesc textele lungi ale Simonei Catrina. Vedeți, pentru un bărbat e foarte greu să mărturisească faptul că citește textele vorbind chiar despre poveștile de dragoste ale unei femei. Astea apăreau, cum spunea Alice mai devreme, doar în reviste glossy. Dar știți cum citesc bărbații reviste glossy?! Când femeile nu sunt în preajmă, pe furiș.
La dentist, dar și acolo, ce alegi, între o revistă de Formula 1 și o revistă glossy? Îți zici: „mă fac de râs, citesc eu chestiunea asta, ce or să creadă despre mine dacă citesc o revistă glossy?!” Ei bine, eu căutam pe față textele Simonei Catrina. M-am bucurat de foarte multe ori că revista mi-o trimitea Alice la redacție, și atunci aveam ocazia să merg cu ea acasă, unde bineînțeles că era mai întâi capturată de zona feminină din familie, după care, evident, îmi luam bucuria să citesc textele Simonei.
A fost o lecție extraordinară, și o mărturisesc din perspectiva unui bărbat care a încercat în permanență să înțeleagă ce e în sufletul, dar mai ales, în mintea unei femei. După cum sunt convins că și viceversa, vorba lui Nenea Iancu, e valabil. Însă textele Simonei Catrina explorau într-un mod absolut inedit universul feminin, nu erau siropoase, nu erau feministe în sensul greșit în care se înțelege astăzi feminismul. Simona știa și știe în continuare, în textele ei, să fie extrem de critică, inclusiv cu dimensiunea feminină… Nu numai bărbații sunt de vină… De exemplu, mor după acest titlu, care mi se pare extraordinar: „Trei proaste”. Nu e un titlu pus de Simona, dar e discutat de nenumărate ori și cu Simona, știa că se va numi așa, „Trei proaste”. Am asistat și eu de-a lungul vremii, sigur, trăgând cu urechea, la momentul în care o femeie îi spune unei altei femei: ce proastă am fost!… E o încărcătură aparte în această expresie. Uneori se vorbește despre evenimente dramatice, care au trecut, și așa face de multe ori în textele ei, Simona. Erau multe dureri înăbușite, după care, la un moment dat, ele au trecut, s-au decantat, s-au așezat, a rămas amintirea unor astfel de episoade, au rămas niște răni care s-au cicatrizat, dar orice cicatrice este importantă pentru că îți readuci aminte de fiecare dată prin ce ai trecut.
De multe ori mă confundam și eu, ca bărbat, cu momente pe care Simona le relata despre bărbații din viața ei. Povestea, de exemplu, despre cum încerca în mod absolut fabulos să-i ducă în diverse excursii, și ăia erau… nu niște porci insensibili, dar erau niște inși care nu simțeau cum simțea Simona. Ea voia să vadă frumusețile naturii, ei voiau să mănânce pizza, ei aveau altfel de atracții, absolut lumești. Simona încerca să pătrundă dimensiunea extraordinară a locurilor pe care le vizitau, încerca să declanșeze acel element de sensibilitate în bărbatul de lângă ea, dar el avea în cap niște chestiuni extrem de pragmatice… nu mai ajungem odată în camera de hotel unde să facem dragoste, nu ajungem să mâncăm și noi ceva… las-o încolo ba de peșteră, ba de peisaj extraordinar, ba de valurile mării înspumate… Ele iubind foarte mult marea, amândouă, m-am convins de chestia asta de-a lungul timpului, și Alice, și Simona.
Și atunci, de textele Simonei chiar mă voi bucura. Le voi legumi… Asta e o expresie pe care o știu de la bunica, Dumnezeu s-o ierte! Atunci când primeam câte o ciocolată, înainte de 1989, zicea bunica: „Trebuie s-o legumești. Câte o pătrățică”… Sau primeam trei banane, pe care eu nu le-aș fi legumit, le-aș fi mâncat în secunda aia, aș fi vrut să le mănânc cu coajă cu tot, la fel și ambalajul de la ciocolată, dacă se putea. Dar eram obligat să le legumesc. De data asta, sunt convins că ducându-mă acasă, deși m-aș arunca pe cartea asta, mă voi obliga să o legumesc într-un mod în care-mi place să citesc textele pe care le iubesc, textele pe care le invidiez. O să-mi iau bucuria ca în fiecare dimineață la cafea – și beau două în fiecare dimineață – să citesc câte un text din volumele acestea, dar cu Damen Tango încep. Sunt convins că multe le voi reciti, dar mă voi bucura în continuare de ele.
* Încă un flash. Nici nu vă puteți închipui… sau vă puteți închipui dacă printre dumneavoastră sunt oameni care scriu, ce e în sufletul unui om care scrie la un anumit nivel, când descoperă la un moment dat un autor care scrie nemaipomenit. Te încearcă mai multe stări… La mine e în etape povestea asta, când descopăr o scriitură extraordinară. Mai întâi mă ia de la stomac o emoție puternică… Recitesc și vine momentul în care mă cuprinde o emoție și mai mare. Și urcă, urcă… Dacă o frază e puternică sau scriitura e nemaipomenită, urcă spre un nod în gât, e un nod în gât care mă obligă să înghit de mai multe ori și să citesc și cu voce tare pasajul acela care mă emoționează profund, pentru că simt nevoia să aud cadența cuvintelor pe care le-a așternut pe hârtie acel scriitor.
După care urmează etapa a doua în care mă încarc de un soi de năucire, de emoție extraordinară și zic: “Păi cum i-a trecut ăstuia prin minte așa ceva, cum a putut să facă el o alăturare de cuvinte care să-mi creeze mie o imagine atât de nemaipomenită despre un eveniment, despre lumea din jur sau despre un sentiment pe care acel individ l-a trăit?!”…
Și apoi îmi spun: „Vai, eu de ce n-am fost niciodată capabil să scriu cum a scris omul ăsta?!”
Dar nu e invidie, este altceva, nu pot să definesc asta… Nu știu cum s-o numesc, îi spun invidie, dar, atenție!, nu e invidia aia răutăcioasă, este invidia aia bună, care te face și pe tine să zici: mă duc în mansardă, iau pixul, încep să scriu, că poate-poate iese și de la mine o chestiune de genul ăsta. Ceea ce e nemaipomenit.
Leg lucrurile și spun că așa se întâmpla cu textele Simonei. Le citeam, mă bufnea râsul, zâmbeam, reveneam, iar râdeam… Acesta e un lucru nemaipomenit. Aici nu e vorba doar de antrenament, căci asta nu se poate dobândi scriind foarte mult, asta vine din altă parte… Îi putem spune har, îi putem spune talent înnăscut, îi putem spune oricum, dar cred că-i mai putem spune cumva, cred că îi putem spune o altfel de inimă pe care o au acești oameni în piept. Ea nu bate cum bate la oamenii obișnuiți, ea bate altfel, bate în funcție de ceea ce miros, în funcție de ceea simt, în funcție de ceea ce aud. Și abia bătăile acelea de inimă, spun asta fără să încerc să pic în foarte multă metaforă, se transpun în cuvinte. Bătăile acelea de inimă accelerate…
Oamenii ăștia trăiesc într-o altfel de dimensiune, ei nu sunt ca noi. Sigur că mănâncă, sigur că râd, sigur că suspină, sigur că trăiesc povești de dragoste, dar oamenii aceștia au un alt fel de a vedea lumea din jur, de a simți întâmplările cotidiene, de a se raporta la celălalt. Sunt altfel.
Simona Catrina, iar eu spun și Alice Năstase, fac parte din această categorie.
* Vă spun și următorul lucru. După ce s-a întâmplat nebunia asta cu televiziunea în viața mea, chestiune care m-a scos de pe o șină pe care ajunsesem să merg, fiindcă eram la radio, scriam și eu în presă, a venit televiziunea și, brusc, m-am transformat într-un personaj public. Nu mai puneam numai eu întrebări, au venit unii și alții să-mi ia interviuri. Și s-au întâmplat tot soiul de interviuri, cum se întâmplă. Să nu credeți că m-am bucurat foarte mult vreodată de chestiunea asta cu interviurile, mai ales că mulți dintre cei care veneau, iertată fie-mi expresia, erau niște proști. Adică nu știau nimic despre mine, puneau niște întrebări banale, mă străduiam teribil să scot ceva din întrebările lor prostești, să dau răspunsuri care, totuși, să sune într-un fel. Nu-ți creau niciun fel de stare de dialog. Și vine momentul în care – și aici fac un laudatio – mă intersectez într-un interviu cu Alice Năstase Buciuta, aici de față. Și mi-a luat un interviu pe care n-am să-l uit niciodată în viața mea! E cel mai tulburător interviu care mi s-a luat vreodată, dar nu pentru că sunt eu acolo, nu pentru că eram eu personajul, putea să fie oricine! Am văzut după aceea și am citit de nenumărate ori interviurile pe care le lua ea. Ea m-o fi invidiat când puneam eu întrebările la televizor, dar nu avea de ce, ale mele nu aveau foarte multă emoție, erau destul de dure, să spunem, și le știți foarte bine. Dar Alice vine, te poartă și te duce și îți răscolește o grămadă de amintiri. Te face să spui și ce ți-ai propus să nu spui vreodată într-un interviu. Niciodată, vă spun sincer, și am dat nenumărate interviuri, nu mi s-a întâmplat să trăiesc genul acesta de moment interogativ pe care l-am trăit atunci cu Alice. Cu totul și cu totul altceva, un interviu altfel…
E foarte complicat să pui emoție pe hârtie. De aceea, atât textele Simonei, cât și interviurile luate de Alice diverșilor inși, se citesc pe nerăsuflate, nu faci pauze, nu ai cum, pentru că ale aduc emoție în cascadă.
* Lumea presei, despre care a pomenit Alice mai devreme, nu mai e… Adică, sigur că momentele pe care le-a relatat ea sunt dramatice și erau dramatice la acel moment, dar sunt convins că furia aia de atunci s-a oprit, s-a atenuat, a dispărut aproape… Și, vă spun sincer, aproape că mie mi se face dor de momentele acelea din redacție cu mirosul de dimineață al ziarului tipărit, cu bătălia, mai ales la cotidiane, de a găsi titlul de primă pagină sau ancheta jurnalistică pentru care te băteai să fie a ta pe prima pagină. Ca să nu mai vorbim de reviste, unde închiderea ediției, oricât de mult ți-ai fi planificat să scoți revista la timp, nu se întâmpla niciodată să iasă la timp, era întotdeauna e pe ultima sută de metri, ba chiar și în timp ce te duceai spre tipografie, mai apărea ceva… În ultima clipă, un coleg striga: „Nu băgați la tipar, că a mai apărut ceva!”… După aceea, nebunia de dimineață cu toate camioanele care veneau să încarce ziare… Oameni buni, ziare!… Nu vă e dor de ziare?! Sigur, suntem nostalgici, o să spuneți că trăiesc în trecut, dar mie mi-e dor de ziare! Mașinile care veneau la tipografie, șoferii care înjurau, hoții care furau ziare, pentru că să ai zece ziare din cele care se vindeau la prima oră la acel moment era nemaipomenit… Se vindeau până și ziarele care ieșeau greșite din tipografie, probele! Era o nebunie întreagă, dar aceea e deja o lume dispărută.
Sigur că obișnuim să spunem că regretăm lumea aceea, doar pentru că eram cu toții mai tineri sau poate chiar copii… Dar nu doar de asta! Nu era minunat, dar ne aducem aminte cu nostalgie de tot. Pentru că lumea aceea a presei nu mai este și nu va mai fi. Iar lansările de carte vor fi din ce în ce mai rare. Nu pentru că nu se vor mai scrie cărți, însă ele vor fi în format digital, iar întâlnirea cu autorul va fi, poate, într-un zoom, într-o întâlnire online în care eu sper că se vor aduna doar simpatizanții lui. Pentru că, în online, mulți autori vor avea surpriza în viitor să descopere că îi vor invada și hoardele de imbecili care există în zona online. Și aici o înțeleg perfect pe Simona, despre care Alice a povestit că îi ocăra din când în când, fără milă, pe cei de pe Facebook care o enervau. Nici eu nu mai rezist. Am avut o perioadă lungă de timp în care mi-am impus să fiu foarte politicos cu toți imbecilii care-mi invadau pagina de facebook. Dar de ceva vreme simt nevoia să le răspund uneori foarte tăios, pentru că nu cred că vom construi o lume mai bună dacă tăcem în fața celor care ne dau lecții din spatele tastaturii, invocând experiențe de viață pe care nu le au, invocând cunoștințe pe care le-au acumulat frugal, căutând pe google, sau care te înjură pentru tot ce ai făcut sau mai ales n-ai făcut în viața ta, dar știu ei de la cineva că e posibil ca tu să fi făcut.
În contextul ăsta, nu cred că mi-aș fi dorit să mai avem texte proaspete ale Simonei, mai ales că încărcătura asta a lumii digitale și a lumii online e una din ce în ce mai mare.
* O să mai adaug un singur lucru, întorcându-mă la carte. Eu, dacă vor dispărea cărțile tipărite, dacă nu voi mai putea pune mâna pe un volum proaspăt tipărit, vreau să mor… În ziua în care nu vor mai apărea cărți decât în format digital, vreau să mor.
Vă îndemn să faceți un exercițiu pe care eu îl fac mereu: stau cu nasul între paginile cărții, să simt mirosul ăsta extraordinar al hârtiei tipărite, al cernelii… Ale mele doruri toate apar așa… Dara Codescu spune că pagina miroase a timp. Mie mi se face mereu o foame teribilă după mirosul ăsta, o foame de citit cartea. Să știți că suntem din ce în ce mai puțini cei care citim. O să spuneți că, totuși, lumea citește în continuare. Nu, lumea obosește din ce în ce mai mult dacă citește. Oamenii încă mai cumpără cărți, dar problema e că nu le mai citesc. Lumea acumulează biblioteci și am văzut oameni foarte preocupați de cum arată biblioteca lor. Mai ales de când cu povestea asta cu transmisiunile online, la televizor sau pe zoom, o să-i vedeți pe toți că sunt în fața unei biblioteci, acolo e spațiul cel mai cald din casă, acolo dau ei impresia unui intelectual… Dar vin niște generații care sunt din ce în ce mai greu de convins să citească. Citesc texte de trei minute. De 11 minute cel mai mult. Ce depășește 11 minute e nenorocire curată…
* Încă o notă. Ultima. Fiind pasionat de muzică de mic, eram fascinat când vedeam ce se întâmpla la Festivalul de la Mamaia. Unele dintre chestiile de acolo erau absolut groaznice. Mai apăreau și unele lucruri mișto, ca să zic așa, cântăreți care erau în plină afirmare, iar în perioada aceea se făcea o trecere de la muzica ușoară românească spre ce a însemnat mai târziu muzica pop. Ne adaptam și noi la ce se întâmpla pe afară. Și veneau Alice și cu Simona și făceau câte o cronică de la Mamaia pe care o citeai cu voce tare. Era fabuloasă cronica respectivă… Te uitaseși și tu cu o seară înainte, dar ochiul lor extraordinar, de soacre, vedea acolo tot ce se întâmpla, ne mai relatau și câte o chestiune de culise… Sigur că la vremea respectivă nimeni nu știa în ce condiții scriau ele cronicile de acolo. Dar acelea sunt niște cronici nu numai ale Festivalului Mamaia, sunt o frescă a lumii respective. Ele veneau și puneau într-o clepsidră o bucată de timp, o țineau acolo, o încremeneau. Și acelea ar fi de publicat la un moment dat într-un volum și îndrăznesc să fac astfel o sugestie… Și închei cu această sugestie pentru o carte viitoare. Mulțumesc foarte mult pentru această invitație, și vă îndemn și eu să legumiți sau să citiți dintr-o suflare, cum vreți, volumul acesta, “Damen Tango”, care adună niște texte absolut senzaționale! Cine nu le-a citit când au fost scrise a pierdut mult, dar recuperează citind această carte. Aștept să citesc și volumul “Trei proaste”, repet, titlul mi se pare absolut fabulos, și fotografia este de o compatibilitate perfectă.
Felicitări, Alice, felicitări, Dara, felicitări, Simona, că, în continuare, nu vă lăsați!
