Concertul BrancuSING de la Porto, din data de 17 aprilie 2026 – popas lângă Ocean al turneului internațional propus lumii de către soprana Rodica Vică, la împlinirea a 150 de ani de la nașterea marelui sculptor Constantin Brâncuși – a oferit publicului nu doar repertoriul excepțional pregătit pentru toate concertele BrancuSING din marile orașe ale lumii, ci și o întâlnire surpriză. La un moment dat, celor două artiste de pe scenă, soprana Rodica Vică și pianista Angela Drăghicescu, li s-a alăturat încă o voce… din public. O voce mare, minunat de frumoasă, uimitoare!
A fost un moment cu adevărat neașteptat (chiar dacă, desigur, puțin pregătit dinainte…) Pentru public însă a rămas surpriza de a asculta piesa Granada de Agustín Lara, într-un impresionant duet de voci împletite armonios și spectaculos.
L-am cunoscut astfel pe tenorul portughez Paulo Ferreira, un artist care a avut o carieră solistică impresionantă și care în prezent este un maestru de canto cu rezultate exvepționale. De altfel, alături de profesoara Cecilia Fontes, Paulo Ferreira a fost cel care a coordonat și masterclassul de canto susținut de Rodica Vică în același oraș, la Escola Superior de Música e Artes do Espectáculo din Porto.
Fotografii de Paul Buciuta și Ilona Năstase
Profitând de o asemenea întâlnire fericită, l-am rugat pe tenorul Paulo Ferreira să îmi răspundă la câteva întrebări despre muzică și alte miracole.
Alice Năstase Buciuta: Cum a început parcursul dumneavoastră în muzică și ce v-a inspirat prima dată să cântați?
Paulo Ferreira: Călătoria mea a început într-un mod foarte natural, aproape intuitiv. Când eram copil, inspirația venea pur și simplu ascultând radioul și cântând odată cu vocile pe care le auzeam. Era ceva spontan, aproape ca un joc, dar îmi aducea o bucurie profundă. Cu timpul, acea pasiune a început să prindă contur. Când am intrat mai târziu la academia de muzică locală, am studiat inițial pianul și violoncelul. Cântul, ca domeniu de studiu formal, a venit mai târziu, cu un sentiment mai mare de conștientizare. Ceea ce m-a inspirat cu adevărat nu a fost doar actul de a cânta în sine, ci posibilitatea de a exprima ceva mai profund – o emoție, un adevăr interior. Din acel moment, totul a crescut prin studiu, curiozitate și o dorință constantă de a înțelege ce înseamnă cu adevărat să fii solist.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Mai este cineva artist în familia dumneavoastră?
Paulo Ferreira: Nu provin dintr-o familie de artiști și nu am pe nimeni, apropiat sau îndepărtat, care să aibă legătură cu muzica sau artele. Nu am crescut într-un mediu creativ sau artistic. Vin dintr-un mediu foarte modest, unde muzica – în special cea clasică – nu era privită ca un drum posibil, ci mai degrabă ca ceva îndepărtat, aproape intangibil. Totuși, această dimensiune a apărut în mine foarte natural, aproape ca o descoperire. Îmi amintesc cu multă afecțiune de prima mea profesoară de muzică din școala generală, care a avut sensibilitatea de a recunoaște ceva în mine și mi-a spus, pe când aveam vreo 10 ani, că am un mare talent. La vremea aceea, nu prea înțelegeam ce voia să spună. Abia mai târziu mi-am dat seama de importanța acelor cuvinte și de modul în care acea primă confirmare mi-a modelat drumul.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Privind înapoi, care considerați că sunt cele mai mari realizări artistice și ce scene v-au lăsat cele mai adânci urme în suflet?
Paulo Ferreira: Nu îmi place în mod deosebit cuvântul „realizări”. Prefer să mă gândesc la ele ca la niște borne pe parcurs – și, mai ales, ca la consecințe firești ale unui drum construit prin muncă, perseverență și timp. Îmi amintesc că un student m-a întrebat odată cum am ajuns să cânt la Filarmonica din Berlin, la Metropolitan și în alte săli mari unde am avut norocul să urc pe scenă. Adevărul este că nu prea am știut ce să-i răspund. Nu există o formulă, nu există un singur moment care să explice asta. A fost pur și simplu rezultatul unei călătorii – faptul că lucram deja în contexte de o asemenea anvergură. Poate de aceea nu am trăit niciodată acele momente ca fiind extraordinare privite din exterior, ci mai degrabă ca pe ceva care a devenit treptat natural în interiorul meu.
Dacă există ceva ce rămâne deosebit de semnificativ, nu este un „triumf”, ci un punct de cotitură. Într-o perioadă în care susțineam mai ales concerte de Crăciun și Paște în Portugalia, și la o vârstă la care unii colegi îmi spuneau să nu mai visez la o carieră – nici națională, nici internațională (aveam 34 de ani pe atunci) – m-am trezit brusc, nu mult timp după aceea, cântând alături de Anna Netrebko la Filarmonica din Köln. Acel moment a fost profund pentru mine. A fost prima mea apariție internațională majoră și, dincolo de vizibilitate, mi-a oferit ceva esențial: încredere. Într-un moment în care încrederea în mine era fragilă, acea experiență a venit ca o confirmare tăcută că drumul meu are sens. Asta este, poate, ceea ce prețuiesc cel mai mult – nu scenele în sine, ci ceea ce trezesc și transformă ele în noi.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Când și de ce ați simțit chemarea de a deveni profesor și de a începe să ghidați tineri cântăreți?
Paulo Ferreira: Pedagogia a apărut ca o urmare firească a drumului meu în Portugalia. Acum vreo 30 de ani, să devii solist de operă era, pentru mulți dintre noi, încă un vis îndepărtat. Cântam în principal în concerte de Crăciun și Paște, în câteva recitaluri, iar parcursul se desfășura pas cu pas. Treptat, m-am afirmat ca student, am participat la concursuri naționale și internaționale – unde am avut șansa să fiu premiat – iar asta mi-a deschis porțile pentru a începe să cânt roluri mici la Teatro Nacional de São Carlos.
Am început să predau foarte devreme, la 21 de ani, aproape în paralel cu începutul carierei mele de interpret. Pe atunci, predatul nu era încă o vocație pe deplin asumată, ci mai degrabă o prelungire naturală a ceea ce trăiam eu. Mai târziu, viața m-a purtat în alte direcții și, în jurul vârstei de 35 de ani, m-am retras din învățământ pentru a mă dedica în totalitate carierei de solist, pe care am trăit-o intens în străinătate – în principal în Europa și Statele Unite. Ani mai târziu, din motive de sănătate – un cancer tiroidian – am fost forțat să întrerup acel drum într-un moment deosebit de solicitant al vieții mele artistice.
Revenirea la catedră, într-o etapă mai matură, i-a dat un înțeles complet diferit – mai profund și mai conștient. Astăzi, a preda nu înseamnă doar a împărtăși cunoștințe, ci a însoți cu adevărat fiecare student pe propriul său drum, cu respect pentru individualitatea și ritmul său.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Ne-am întâlnit în timp ce studenții dumneavoastră participau la masterclass-ul Rodicăi Vica. Cum ați selectat tinerii talentați care au luat parte la cursuri?
Paulo Ferreira: Selecția a fost făcută de profesorii departamentului de canto, care au ales studenții mai mari, cu vârste între 13 și 17 ani, ținând cont de nivelul lor de dezvoltare și de maturitatea artistică. Aceștia sunt tineri cântăreți cu mare potențial, curioși și cu o dorință puternică de a se implica într-o muncă solicitantă, dar transformatoare. Pentru mine, a fost o adevărată plăcere să îi însoțesc pe tot parcursul acestui proces și să văd de aproape modul în care s-au dăruit muzicii cu seriozitate, entuziasm și o autenticitate foarte rară.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Cât de importantă este, în viziunea dumneavoastră, participarea la masterclass-uri pentru artiștii la început de drum?
Paulo Ferreira: Pentru cei care cresc într-un context precum cel din Portugalia, masterclass-urile sunt absolut cruciale. Multă vreme, accesul la diferite școli de gândire, perspective și experiențe internaționale nu a fost imediat, iar aceste momente au devenit adevărate ferestre către lume. Vorbesc și din propria experiență: de multe ori, prin astfel de întâlniri mi s-au lărgit orizonturile, m-am pus sub semnul întrebării, m-am corectat și, în cele din urmă, am crescut. Există ceva special la un masterclass – acel contact direct cu artiști care aduc cu ei o viață întreagă de experiență pe scenă, de încercări și descoperiri. Mai mult decât să primești „răspunsuri”, înveți cum să pui întrebări mai bune. Iar asta este esențial în formarea unui solist. Astăzi, privindu-mi studenții, simt o recunoștință profundă pentru faptul că le pot oferi aceeași oportunitate. Pentru că știu, din interior, cât de mult pot modela un drum aceste momente – uneori în liniște, dar profund.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Care credeți că a fost cea mai valoroasă lecție pe care studenții dumneavoastră au învățat-o lucrând cu Rodica?
Paulo Ferreira: Una dintre cele mai valoroase lecții a fost modul în care Rodica a îmbinat exigența ridicată cu o căldură umană autentică. Dincolo de rigoarea tehnică și angajamentul artistic de necontestat, s-au remarcat bunătatea ei și capacitatea de a-i face pe studenți să se simtă complet în largul lor încă de la început. Această deschidere a creat un sentiment imediat de încredere, permițându-le studenților să își asume riscuri, să experimenteze și să se exprime cu adevărat. La această vârstă, acest lucru este absolut esențial. Când un tânăr cântăreț se simte primit și apreciat, răspunsul artistic devine mai liber și mai autentic. În multe privințe, acel sentiment de apropiere și de încredere în sine a fost la fel de important ca orice sfat tehnic – pentru că de acolo începe adevărata creștere.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Ce impresie v-a lăsat concertul dedicat lui Brâncuși?
Paulo Ferreira: A fost un moment deosebit de special și, în multe privințe, foarte apropiat de ceea ce am trăit de-a lungul propriei mele cariere. Înțeleg bine ce înseamnă să porți „ceea ce este al nostru” dincolo de granițe – există un anumit tip de mândrie în asta, tăcută, dar profund simțită. Am trăit asta de multe ori cântând în străinătate și am recunoscut aceeași emoție în acest concert. Mai mult decât un spectacol, s-a simțit ca un omagiu sincer și respectuos – ceva care ne conectează la ceva mai mare decât momentul în sine. A fost una dintre acele experiențe care rămân, nu atât prin ceea ce poate fi explicat, cât prin ceea ce se simte și rămâne în noi. Este, de asemenea, important să subliniem munca remarcabilă a Asociației Ino Music Art, a cărei viziune și dăruire au făcut posibil un proiect de această calitate. Inițiativele de acest gen sunt esențiale pentru a construi punți culturale și pentru a susține proiecte artistice cu un sens real.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Cum ați trăit muzica, selecția repertoriului și proiecțiile video?
Paulo Ferreira: A existat un sentiment puternic de coerență artistică și maturitate. Selecția repertoriului a dezvăluit o viziune clară și sensibilă, iar felul în care s-a împletit cu textele și proiecțiile a creat o poveste construită cu multă grijă. Nimic nu a părut excesiv sau decorativ – fiecare element a fost pus acolo cu intenție și măsură. Proiecțiile nu s-au limitat la a ilustra muzica, ci au prelungit experiența ascultării, lăsând loc imaginației. A fost la mijloc o inteligență estetică rafinată, în care totul a servit experienței de ansamblu. Rezultatul a fost o călătorie artistică solidă și captivantă, condusă cu echilibru și bun-gust, care a permis publicului să pătrundă cu totul în acea lume.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Și apoi cum a fost să împărțiți scena într-un duet cu soprana Rodica Vică?
Paulo Ferreira: Când Rodica m-a invitat, trebuie să recunosc că pentru o clipă mi-am pierdut cuvintele. O astfel de invitație, venită de la un artist de talia ei, nu poate porni decât dintr-o mare generozitate. Acel moment, chiar dacă a fost doar o mică parte din program, a fost cu adevărat special și aproape magic pentru mine, din mai multe motive. În primul rând, pentru admirația profundă pe care o aveam deja pentru ea ca solistă – iar faptul de a cânta alături de ea a fost un dar neprețuit.
Apoi, faptul că am fost acompaniați la pian de Angela Drăghicescu a adăugat încă un nivel de profunzime. Sensibilitatea ei, felul în care ascultă și în care îmbrățișează muzica au fost, pentru mine, „cireașa de pe tort”. Nu mă așteptam ca acel moment să devină atât de semnificativ la nivel personal. Este ceva ce voi purta mereu cu mine, având privilegiul de a împărți muzica cu două artiste extraordinare și de o asemenea generozitate.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Ce înseamnă pentru dumneavoastră piesa „Granada” și cum s-a simțit pentru dumneavoastră, ca artist cu experiență, această împletire spontană a vocilor?
Paulo Ferreira: „Granada” a făcut mereu parte din parcursul și din repertoriul meu – îmi este foarte aproape, aproape la nivel emoțional, datorită intensității și universului ei expresiv. Să o revizitez alături de Rodica a fost, așadar, un moment cu totul deosebit. Le spun adesea studenților mei că o voce nu este doar un sunet – este un corp cu o inimă care bate. Poartă cu sine personalitate, puls, respirație… și o anumită duioșie care izvorăște dintr-un loc foarte adânc. În acest sens, împletirea vocilor noastre a fost o experiență senzorială profundă. Am simțit o afinitate naturală – ca și cum vocile noastre ar fi fost plămădite din aceleași elemente: dragoste pentru muzică, respect pentru cânt și o deschidere sinceră de a ne asculta unul pe celălalt. Iar când se întâmplă asta, totul devine mai simplu, mai adevărat, aproape inevitabil.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Învățați în continuare și, deopotrivă, dați mai departe darul dumneavoastră artistic generațiilor tinere?
Paulo Ferreira: Tot ce am construit a venit încet, pas cu pas, adesea cu incertitudine și, de multe ori, cu teamă. Nimic nu mi-a fost oferit de-a gata – a trebuit să descopăr acest drum singur și, mai important, a trebuit să cred în el înainte să o facă oricine altcineva. Drumul meu m-a purtat în cele din urmă pe multe scene, atât în Portugalia, cât și în străinătate, și acolo am început să înțeleg ce înseamnă cu adevărat să dai voce la ceva care te depășește. Dar chiar și astăzi, încă simt că învăț, că încă mai caut, că încă mai cresc.
Predatul a venit mai târziu în viața mea, aproape ca o continuare firească a acelei călătorii. Și nu mă gândesc la asta ca la un „transfer de daruri”. O văd mai degrabă ca pe o împărtășire a unei experiențe trăite – ceva simțit profund, uneori fragil, dar mereu onest. Lucrul cu generațiile tinere a devenit una dintre cele mai pline de sens părți ale vieții mele. Am simțit mereu o sensibilitate aparte – poate intuitivă – nu doar pentru voci, ci și pentru oameni. Recunosc în studenții mei ceva din mine: îndoielile lor, speranțele, temerile, dorința de a fi văzuți și auziți. Cunosc acel loc, pentru că am fost acolo.
Și poate tocmai de aceea, încerc să le ofer ceea ce eu am avut nevoie la un moment dat: cineva care să creadă în ei, care să îi ghideze, dar care să îi și înțeleagă. De-a lungul anilor, am avut privilegiul de a însoți mulți studenți și port o mândrie tăcută, dar profundă, pentru parcursul lor. Sunt doi, în mod special, pe care îi păstrez aproape de suflet: un tenor care, acum vreo zece ani, a fost admis la Academia Teatro alla Scala din Milano și care începe acum să își contureze o carieră internațională frumoasă; și o tânără soprană care anul acesta a intrat prima la Opera Studio a Operei de Stat din Viena.
Ceea ce mă mișcă cel mai mult este că amândoi provin din medii modeste, la fel ca mine. Într-o țară ca Portugalia, să alegi muzica clasică nu este întotdeauna înțeles ca o profesie adevărată – mai ales pentru cei care nu vin din medii privilegiate. E nevoie de curaj să crezi într-un astfel de drum. Dacă am contribuit cu ceva, a fost încurajându-i să aibă încredere că munca lor, disciplina și adevărul lor îi pot purta mai departe decât și-au imaginat.
Să îi văd crescând este ceva foarte emoționant pentru mine. Nu pentru succesul în sine, ci pentru că recunosc în ei o continuare – nu a vocii mele, ci a unui mod de a fi, de a simți, de a căuta. Și poate asta este ceea ce rămâne: înțelegerea faptului că o voce, atunci când este adevărată, nu aparține doar celui care cântă – ea trăiește mai departe, în liniște, în ceilalți.
Mai multe informații despre turneul BrancuSING și personalitățile implicate puteți citi în Jurnalul Proiectului, AICI.
