I s-au cântat concerte la Ateneul Român și în mai multe săli prestigioase din Marea Britanie, muzica lui a fost înregistrată și transmisă de BBC, mari orchestre și soliști de excepție i-au cântat compozițiile, iar în portofoliul său stau câteva simfonii care au primit ovații în sală și critici elogioase în presă. Totuși, compozitorul Călin Humă nu a planificat niciodată să facă muzică și nici nu știe dacă mâine se va mai dedica acestui domeniu.
Drumul prin viață și prin artă al lui Călin Humă sfidează regulile și depășește toate barierele ideilor preconcepute. Dincolo de muzică, este, deopotrivă, om de afaceri, diplomat, consultant, manager, călător prin lume și căutător al frumuseții. În prezent locuiește în Sicilia, după mai bine de două decenii trăite în Marea Britanie. După studii de științe politice la Universitatea din Southampton – la nivel universitar și postuniversitar – și o activitate intensă de business, management și consultanță între Est și Vest, a fost desemnat și Consul Onorific al României în sud-estul Marii Britanii, între 2018 și 2025, perioadă în care a promovat valorile românești la cel mai înalt nivel.
Fotografie : Facebook- Calin Huma
Alice Năstase Buciuta: Cum ai ajuns, Călin Humă, din România în Marea Britanie? Să începem cu asta, deși sunt multe de spus despre plecări, veniri, reveniri…
Călin Humă: Eu sunt ieșean. În ’86, când bucureștenii prindeau televiziunea bulgară, noi prindeam Republica Moldova. Atunci a venit Perestroika și văzând acele breșe în sistemul tradițional comunist, pe care îl credeam de neclintit, mi-am permis să visez. Imediat după Revoluție am intrat pe piața din Republica Moldova, lucrând pentru o companie de copiatoare. Devenisem distribuitor în zona mea, la Iași, iar în 1992 am ajuns directorul lor național peste Prut.
Alice Năstase Buciuta: Deci nu te ocupai absolut deloc de muzică pe atunci?
Călin Humă: Nu, chiar nu. Mă ocupam de documente și aparatură, lucrând direct cu președinția, parlamentul și guvernul de la Chișinău. Acela a fost un moment-cheie în care țările din fostul bloc comunist se deschideau către lume, iar Republica Moldova avea nevoie disperată de ajutor. Președintele de atunci, Mircea Snegur, m-a rugat să-i ajut. Am făcut un tur al capitalelor europene, am deschis calea relațiilor diplomatice și le-am organizat o vizită oficială la Londra.
În paralel, am început să lucrez cu Hampshire County Council din sudul Marii Britanii, care era foarte activ în derularea proiectelor europene de dezvoltare. Așa am semnat un acord între România, Republica Moldova și regiunea Hampshire, deschizând legături comerciale și sprijinind democratizarea instituțiilor locale de la noi. Pe acest fond am ajuns în Marea Britanie la începutul anilor ’90, pentru a coordona aceste proiecte.
Alice Năstase Buciuta: Și studiile? Ce lăsaseși în urmă în România?
Călin Humă: În România începusem Dreptul la Iași. A venit Revoluția, aveam o familie, aveam un copil, iar câștigarea existenței devenise mult mai importantă. A trebuit să abandonez facultatea. Odată ajuns în Anglia, mi-am completat studiile politice la Universitatea din Southampton, urmate de un master în politică și relații internaționale. Între 1997 și 2000 am lucrat în Parlamentul Marii Britanii, promovând interesele economice și bilaterale ale României. M-am stabilit aici cu familia, am creat proiecte fundamentale care au adus investiții și au pus în lumină importanța geostrategică a României. Mai târziu, ca o urmare firească a acestor eforturi, am fost numit și consul onorific.
Alice Năstase Buciuta: Având un asemenea parcurs și fiind la un moment dat membru al Partidului Liberal-Democrat britanic, ai fost curtat să intri în politica mare, să mergi chiar în Parlament. De ce ai refuzat?
Călin Humă: Aș fi avut un culoar bun pentru a ajunge în Parlament, dar m-am analizat cu onestitate și mi-am dat seama că sunt prea emotiv pentru a fi un politician bun. Aș fi fost afectat profund de sentimente și nu aș fi fost capabil să-mi mențin luciditatea în fața nedreptăților și a neadevărului, elemente permanent prezente în competiția pentru putere.
Alice Năstase Buciuta: Este scena politică din Anglia la fel de aspră ca cea din România?
Călin Humă: Englezii au un sistem mult mai vechi, bazat pe reguli, apărut dintr-o societate care, istoric, a fost meritocratică. La noi, democrația a pornit după comunism într-o formă mult mai sălbatică. Am avut în Parlament oameni deosebiți poate, dar mulți fără nicio pregătire politică. Iar politica este o știință. Să afectezi viitorul a milioane de oameni fără a avea studiile necesare mi se pare un afront. Astăzi, noi confundăm democrația – care e doar un sistem ce îți dă dreptul să alegi – cu calitatea vieții sau cu dreptatea. Ca cetățeni, ne-am pierdut responsabilitatea, am delegat-o și am pierdut controlul. De aici vine și corupția morală.
Alice Năstase Buciuta: Așa cum în politică ai nevoie de competență, și în artă ești uneori evaluat de oameni care nu te înțeleg cu adevărat. Cum privești asta?
Călin Humă: Criticii, teoretic, se pregătesc la muzicologie, au instrumentele necesare pentru a analiza. Însă, pe fond, întrebarea rămâne valabilă: dacă n-ai iubit niciodată, poți înțelege cu adevărat iubirea sau poți doar să o teoretizezi?!
Alice Năstase Buciuta: Și relația ta cu muzica e o relație de iubire… neașteptată. Când a început, de fapt, povestea aceasta de iubire cu muzica?
Călin Humă: Am crescut într-o familie cu aplecare spre cultură – mama mea era farmacistă, tatăl meu a fost profesor de filosofie, a publicat lucrări despre teoria și estetica dreptului. Cu toate acestea, legătura mea cu muzica a venit mult mai târziu. La un moment dat, fiica mea a început să studieze la școala de muzică din Iași. Atunci am cumpărat prima pianină în casă. Aveam vreo 20 și ceva de ani și, până atunci, nu mai atinsesem un pian. Când am pus mâna pe clape, am simțit imediat o conexiune, am simțit că prin muzică pot spune o poveste.
Alice Năstase Buciuta: Cum îți explici această revelație… aproape mistică? Ai început să compui practic fără să cunoști deloc muzica în prealabil?
Călin Humă: Nu cred că există neapărat o explicație mistică. Afinitatea față de muzică vine, probabil, din interiorul tău, dintr-o zestre genetică. Eram pur și simplu fascinat de instrument și de modul în care puteau fi combinate sunetele. Neavând preconcepții muzicale și nestudiind muzica niciodată, singurul meu merit a fost curajul de a mă exprima. Fiica mea a crescut, a făcut Conservatorul în Marea Britanie, iar prietenii ei – printre care dirijorul și compozitorul Chris Petrie, cel care mi-a orchestrat și dirijat lucrările ulterior – m-au încurajat să trec la forme mai complexe de compoziție.
Alice Năstase Buciuta: Și de la acel prim contact s-a ajuns la lucrări cântate pe mari scene europene…
Călin Humă: Da. În 2010 am prezentat o primă piesă la un festival din Țara Galilor. A urmat prima mea simfonie, „Carpatia”, în 2015, cântată la Cadogan Hall din Londra în fața a 900 de persoane. Apoi, în 2018, am înregistrat cu BBC-ul Concertul pentru pian și orchestră. Încurajările au curs, așa că în 2019 am avut premiera Simfoniei a II-a, „Hampshire”, un cadou muzical pentru ținutul care m-a adoptat. Am scris și un Concert pentru vioară, pe care l-am promovat într-un turneu european alături de Alexandru Tomescu, ajungând în 2023 inclusiv pe scena Ateneului Român. Pentru mine, emoțional, prezența la Ateneu a fost fundamentală. Acum termin Simfonia a III-a, „Siciliana”, și lucrez la un concert pentru violoncel.
Alice Năstase Buciuta: Nu te-a tentat totuși, pe parcursul acestui succes, să faci o școală de muzică, să studiezi și formal?
Călin Humă: Nu. Pentru că, în primul rând, n-am știut niciodată sigur dacă acest efort creativ este o constantă a ființei mele sau e ceva trecător. Din teama că poate nu voi mai compune niciodată, fiecare notă pe care o scriu este trăită la infinit, ca și cum ar fi ultima. Mor și renasc cu fiecare lucrare. Mai mult, lipsindu-mi școala muzicală și acele preconcepții tehnice, muzica mea este sută la sută emoțională. Eu compun la pian, iar muzica îmi sună complet în minte – știu exact unde intervin viorile, ce dialog au cu suflătorii. Provocarea este doar să traduc coerent această viziune pentru dirijorul cu care orchestrez.
Alice Năstase Buciuta: Ai menționat la un moment dat că te-ai confruntat cu perspective împărțite asupra creației tale: unii spuneau că actul tău e egoist, alții că e transcendental… Cum te raportezi la această dilemă?
Călin Humă: Da, mi s-a spus “tu ești un egoist. Pentru că muzica o faci pentru tine, ca să te simți tu bine.” Alții mi-au spus “tu ești nemuritor. Muzica ta a fost dată la radio și astfel nu mai moare niciodată, ai cucerit viața.” Această dilemă nu o poți rezolva decât printr-un efort interior. Un efort personal. Astfel încât să vezi, să-ți dai propriile răspunsuri. Singura modalitate de a găsi un răspuns a fost printr-o introspecție sinceră. M-am uitat în primul rând la reacțiile celor din sală – muzica mea nu antagonizează, ci deschide suflete. Apoi, mi-am analizat propriile trăiri atunci când sunt chemat la rampă să mă înclin în fața publicului. Nu simt orgoliu, ci o umilință copleșitoare. Te responsabilizează să fii mai bun data viitoare. Noi introducem în mințile oamenilor un mesaj, iar prin muzică nu te poți ascunde; ești complet vulnerabil. Operele marilor creatori sunt sublime pentru că nu au fost făcute pentru ei înșiși, ci pentru divinul din noi toți.
Alice Năstase Buciuta: Cum ți-a influențat familia deciziile profesionale și parcursul tău creativ? Cine te-a însoțit în mutările tale?
Călin Humă: Faptul că am avut un copil de foarte tânăr mi-a călit caracterul, m-a format să înțeleg ce înseamnă datoria. M-am zbătut să-i ofer fiicei mele posibilitatea să-și urmeze visul artistic, și ea a studiat muzica, a făcut conservatorul aici în Marea Britanie, la Royal Welsh College of Music and Drama, și masterul de pian la Trinity Laban Conservatoire, în Londra. Concertul meu pentru pian a fost scris, de fapt, pentru fiica mea, Ruxandra. Îi înțeleg perfect emotivitatea pe scenă, motiv pentru care ea a ales să concerteze mai puțin și să organizeze acum masterclass-uri într-un loc splendid din Sicilia, un adevărat refugiu muzical.
Cât despre mutarea mea… am simțit nevoia de o schimbare. După atâția ani, Anglia mi se părea tot mai prinsă în chingile unei birocrații excesive. Perioada pandemiei, cu lipsa ei de logică și privarea de libertate, a fost punctul culminant care m-a îndepărtat. Partenerul meu de afaceri își luase o casă în Sicilia; m-am dus, am văzut marea, muntele, liniștea și mi-am luat și eu un loc acolo. Calitatea vieții s-a schimbat radical. Acolo mă trezesc dimineața, deschid fereastra și văd pur și simplu marea.
Alice Năstase Buciuta: Ce legături mai păstrezi cu România? Pe cine mai ai acasă?
Călin Humă: Datorez enorm Marii Britanii pentru formarea mea, însă o parte profundă din mine ține de vatră, de o legătură care nu se va rupe niciodată cu ceea ce cred eu că este România. Eu văd România în felul meu, am o Românie a mea, diferită poate de a altora. Este acel spațiu pe care l-am evocat în simfonia „Carpatia” și pe care l-am transpus muzical exact așa cum îl simt. De altfel, în toată muzica mea există o nostalgie românească, o amprentă recognoscibilă.
Alice Năstase Buciuta: Familia a rămas la Iași?
Călin Humă: Da, la Iași le am pe mama și pe una dintre surori, alături de câteva mătuși. Tatăl meu locuiește acum în Tenerife – soția lui avea nevoie de o climă mai caldă pentru sănătate, iar acolo le este foarte bine. Acestea sunt, în mare, legăturile mele.
Alice Năstase Buciuta: În cadrul concertului de la ICR Londra am ascultat în premieră o piesă de-a ta, interpretată de soprana Mădălina Stan, o piesă lirică, în limba română: “Prima iubire”. Cum a luat naștere această piesă și această colaborare?
Călin Humă: După anul 2021, am traversat o perioadă foarte grea, încărcată emoțional, de confruntări interioare profunde. În această piesă se vede o anumită nostalgie, o tristețe după ceea ce ar fi putut să fie viața mea. Am pornit invers: am scris prima dată muzica, iar poeta Lidia Zadeh a adaptat textul special pentru ea. Vizualizam fereastra unei case din Italia, plină de flori, privind spre colinele cu chiparoși, la lăsarea serii – un loc în care o persoană își dorește, pur și simplu, iubirea. Mădălina Stan a ascultat melodia, a fredonat-o și i s-a potrivit perfect pe voce. I-am spus: „Dacă o simți, o cânți, dar numai dacă îți place.” Pentru că uneori soliștii interpretează doar din politețe un cântec, eu am vrut să o asigur că nu-mi doresc să cânte piesa decât dacă îi place…
Alice Năstase Buciuta: Ai planuri clare legate de muzică?
Călin Humă: Sigur că am proiecte la care lucrez, dar, în linii mari, nu știu ce voi face de acum înainte în muzică. Dacă inspirația va veni, voi mai scrie. Asta este inocența de care îți vorbeam: eu nu mă simt obligat să produc la comandă. Iar această libertate îmi asigură calitatea și sinceritatea a tot ceea ce exprim.
…
