Cine-i născut de Solstiţiu, hai sus, hai sus, hai sus!

de

Cei ce nu iubesc copiii, clătitele cu dulceaţă de trandafiri şi statul pe o bordură caldă, într-o noapte de vară, mai bine să nu citească ce-ţi voi scrie, Doamnă. Timpul e un bun preţios şi nu merită să ni-l irosim: nici ei, cei ce vâslesc cu putere pe apele maturităţii, nici eu, din luntrea mea de la mal.

Aceasta este cronica unei zile speciale, un gran día, şi trebuie să-i lăsăm firimiturile pentru vrăbiile cititoare ale zilei de mâine. Îţi voi spune o poveste despre cum s-a trezit prima zi de vară, s-a repezit afară din calendar şi-a făcut bâldâbâc (Ce cuvânt sucit si îmboboţat, acest domn “bâldâbâc”, cu trei î-uri ca trei coarne!) direct în cana mea de cafea. Motanul-cu-privire-de-pisic (în casa asta nu prea ştim să creştem) a mirosit-o cam de pe la 4.45 (ora Spaniei) şi-a decis că e tocmai potrivită pentru un mic-dejun rapid şi un somnuleţ pe culmea de rufe. Măturătorul mormăie ceva la geamul meu, nu vede că-i (între)deschis şi că-i aud cântecul de jele la fel de bine ca şi vecinele rândunele din casa părăsită, de vis-à-vis. Zice ceva de-o Zaraza spaniolă, cine-o mai fi iubit-o şi pe aia…

Noi, cei cu zulufii insomniilor căzuţi mereu în ochi, suntem ochii şi sprâncenele dimineţilor estivale. Nimic nu se compară cu albirea unei nopţi de vară. Poate doar sunetele dimineţii care-o şterge cu buretele de pe tablă. Ziua se anunţă plină şi rotofeie, pisicile-mi miaună la uşă, în e-mail picură veşti bune, lumea se trezeşte şi scrie, pleacă şi scrie, te uită şi scrie. Dar tu trebuie să ţii bine de bucuria subtilă a primei zile de vară.

Prietenul meu cel mai bun împlineşte azi 9 ani. Vlăduţ-de-la-Constanţa, prinţ de Tomis I, Cavalerul celor Două Ronduri, Ducele After school-ului, Rege al piscinelor olimpice, Zeul inimii mele. L-au ajuns timpurile în care toată lumea îi spune că e maaaare. Băiatul face înot de ani buni, are gene zdrăvănuţe şi mai are Prâslea şi-o Bunică-Bica ce găteşte dumnezeieşte. Cum să nu creşti măcar ca Pipăruş-Petru, dacă nu chiar ca Florea-Înflorit! Vocea lui, care mă întreabă mereu “Ce faci, Angi?”, iar mie mi se topesc băierile inimii, glăsciorul lui uşor nazal e acelaşi. Al unui băieţel de 9, oameni buni, măi, oameni buni. Când îl voi întâlni, nu-i voi spune ce mare s-a făcut (asta ştie şi el, au toţi grijă să i-o spună), ci cât de dor mi-a fost de el. Mi-e teamă că chestia asta cu crescutul îi aduce numai belele. De parcă, dacă eşti mai înalt şi mai voinic, trebuie să-ţi iasă flori de înţelepciune şi cuminţenie pe gură, de cum o deschizi.

Azi dimineaţă nu era deloc încântat de felul în care i se desfăşura ziua. Îi pică aniversarea în vacanţă: nu poţi să-ţi serveşti colegii şi Doamna cu bomboane, nu-ţi cântă în cor, toată clasa, Mulţi ani trăiască! Şi mai e şi cald, să-ţi vină să mori… Fiindcă îl cam durea mâna de la cât îl descususem, mi-a dat-o pe Bica, la telefon. Ei niciodată nu-i voi putea mulţumi de ajuns pentru toate poverile de care mă despovărează. Dar aceasta e altă poveste, pentru altă vară…

Ultimul lucru pe care-l ştiu despre el este că pleca la plajă, unde urma să se întâlnească şi cu tăticul lui care venea de la Bucureşti şi ateriza direct lângă prosopul băiatului. Au mai rămas câţiva stropi de lumină, din ziua aceasta de 15 ore. Cât despre mine, dacă vrei să ştii ce mi-a adus Solstiţiul, ei bine, mi-a adus un răspuns favorabil al doamnei Ana Blandiana, o adresă de e-mail a altui scriitor celebru căreia i-am abordat soţia scriindu-i lui (n-am găsit altă rimă) şi tăcerea cel puţin nepoliticoasă a unei instituţii româneşti. Nu a ei întregi, doar a departamentului financiar. Stângacia cu care-şi lasă dosurile golaşe, în soare, în timp ce-şi vâră ciocurile lor (sătule), în nisip.

E vară, vară de-adevăratelea, Doamnă, să ne hrănim cu parfumul ei! Am descoperit doi tei înfloriţi în parc şi tot trec printre ei să-i adulmec. (Mama îmi punea punguţe de flori de tei, printre scutece, cred că de acolo mi se trage trăirea indescriptibilă pe care o am, în preajma lor). De când m-am bejenit, cel mai mult îmi lipsesc florile de tei şi pescăruşii.

P.S.1 Chiar acum joacă România cu Anglia. (Fotbal, ce altceva?) Am aprins televizorul chiar în clipa în care trebuia să dăm dovezi la lume că-n aste mâini mai curge un sânge de roman. Tot le dăm dovezi, şi ei, ioc! Închei cartea aceasta văratică cu câteva cuvinte ale Ancăi Mizumschi: “Rana mea, ţara mea suspendată în gol (…)” Fac parte dintr-o carte care aproape m-a îmbolnăvit de inimă; Ţara mea suspendată. Despre cartea aceasta promit că vom vorbi pe îndelete, într-o altă scrisoare. Şi România a marcat chiar acum… Rana mea… Vezi cât noroc am eu, de Solstiţiu?

P.S.2 Până am terminat eu de scris, am bătut Anglia, la Juniori, Doamnă, cu 4-2. Ce noroace să-i mai cer zilei acesteia, spune şi tu?

 

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *