Simonei, la fel de ordonată ca mine
Trăiesc înconjurată de hârtii, aşa cum strămoşii mei oieri trăiau înconjuraţi de ploşniţe. Nici nu le mai văd, deşi mă deranjează şi mă ciupe. Eu însămi sunt un generator de hârtii fără folos. Nu fac hârtii, în sensul moromeţian al făcutului de bani, însă le ademenesc, le adăpostesc, le generez. Aveam obiceiul cu totul păgubos să corectez textele pe hârtie. Cărţi întregi am puricat aşa, în mai multe exemplare. Le frecam în albie până când ieşeau ca laptele, aruncând găleţi de hârtii înroşite, direct în drum. Acum, de când cu criza (crede, babo), m-am lăsat. Nu le mai spăl de mână, le bag la laptop. Nu ies la fel, dar orişicât.
Din Paşti în Crăciun şi din Crăciun în Paşti, intru în ele, cu calmul unui elefant condus într-un magazin de porţelanuri. Mai mult le zburătăcesc, decât altceva. Elanul meu trece prin două faze, ca orice adicţie serioasă:
A. ENTUZIASMUL. Deschid sertarele biroului (din nefericire, am un birou încăpător, cu trei sertare grase şi primitoare). Ce nu le mai încape cade în spatele lor, după birou, şi acolo rămâne până când dau din nou iama în sertare în căutarea hârtiei pierdute. Le scot cu două degete şi cu nasul într-o parte, de parcă nu tot eu le-am exilat acolo. De fapt, în mine are loc o dedublare îngrijorătoare: Mrs. Jekyll le împrăştie peste tot, cu voioşie şi încredere în metoda ei de arhivare, iar Mrs Hyde le adună de prin cotloane, răzbunătoare, le rupe mici-fărâmiţe şi le îndeasă în saci de gunoi, pe care, ce-i drept, îi aruncă la tomberonul (ce cuvant rotund şi încăpător!) de hârtii. După ce mi se pare că am uşurat cât de cât sertarele, trec la rafturile cu cărţi (Că bibliotecă nu le pot zice). Sunt o maestră a potrivirii hârtiilor printre cărţi. Le bag în plicuri mari, pe care scriu cuvinte cu obsolescenţa majoră. Apoi le vâr printre cărţi, sub cărţi, peste cărţi. Şi peste peste cărţi, adică peste cutiile (cu hârtii) suite la cucuiata, aproape de tavan, tocmai ca să nu mai ajung la ele şi să nu mai fac ce am promis să nu mai fac. Entuziasmul meu ajunge şi acolo, se suie pe-un scaun sau pe marginea canapelei şi-şi apleacă vârful nasului prevăzut cu ochelarii “de citit” (am alţii, care sunt doar “de văzut”. Lumea, aşa, în mare. Cu cei de citit nu văd, cu cei de văzut nu citesc). Şi începe să arunce tot ce-i vine la mână (plicuri îmblănite de praf) speriind motanul alb, prins ca o broşă în pieptul canapelei. Şi se opreşte doar când nu mai încape un bold (acele stau în altă parte) în grămada de la sol. Setul acesta îl câştigă Mrs Hyde.
B. SELECŢIA EMOŢIONALĂ. Mă aşez turceşte în mijlocul hârtiilor şi încep să le caut de sens. Ar fi trebuit să-mi torn o fiolă întreagă de jonbonjovi în căşti ca să nu le mai aud cântecul de inimă albastră. Dar le aud şi mă înmoi. Începe, astfel, NEÎNDURATUL. Adică “Nu mă îndur de traducerea asta, cine ştie când mi-o mai trebui (deşi o am prinsă în ierbarul electronic, dar cui nu i s-a întâmplat să vâre un cd sau un pen mai vechi, în mufişoară, iar computerul să rânjească la el, zicându-i că nu-l recunoaşte şi că să-i schimbe formatul?), nu mă îndur de notiţele astea, ia uite ce scris frumos aveam, nici de fotocopiile alea cu extracte din dicţionare, nici de caietul roşu, nici de agenda verde, nici de tăieturile acestea de ziar, ce tânără eram în poza aia… Setul acesta îl câştigă clar Mrs. Jekyll.
Până la urmă, arunc hârtiile cele mai recente, facturi, scrisori oficiale (exact ce ar trebui să mai păstrez), şi le las pe cele mai vechi să îmbătrânească liniştite, până când voi uita bătaia de inimă cu care le-am scris, cu care le-am strâns.
În timp ce tricotam din tastatură tocmai acest textişor, nu ştiu pe ce combinaţie veninoasă de taste am apăsat (diacriticele sunt de vină!) şi mi-a dispărut omleta în neant, tocmai când era gata bătută, pufoasă şi scursă în tigaie. Vezi? Dacă ţi-aş fi scris de mână, ca pe vremea celor trei muşchetari, când vă scriam şi Simonei, şi ţie, de oriunde, de dor, de drag, de depărtare şi de neîntoarcere, dacă ţi-aş fi scris de mână, nu din tastatură, ci din carte, căci ne eşti aşa departe, atunci n-aş fi pierdut originalul, mult mai cilibiu decât copia leşinată (şi amărâtă de propria-i condiţie) pe care ţi-o trimit. Data viitoare…
P.S. Ştiu, Doamnă, că se apropie ziua de 23 martie şi că doar în hârtiile inimii o mai pot găsi pe Sim a noastră. Îi dedic textişorul acesta şi parcă văd cum i se încreţeşte nasul a zâmbet.
Angelica Lambru este scriitoare, autoarea volumului de povestiri pentru copii Căsuța lui Snowie, traducătoare de literatură spaniolă și profesoară de limba română pentru străini, editoare a revistei Tango-Marea Dragoste, titulara rubricii Nu din gură, ci din carte.
