fbpx

Masca Bună, Masca Rea

de

“Profesia de cronicar high-life nu este uşoară, fiindcă trebuie să scrii despre dame, şi damele sunt dificile, pretenţioase, capriţioase. Spui de una o vorbă bună, superi pe alta, spui rău de alta, atunci nu mai poţi pretinde că eşti un om galant; insişti cu deosebire asupra uneia, dai loc la bănuieli, neglijezi pe vreuna, îi inspiri o ură primejdioasă”.

(I. L. Caragiale, High-life)

 

“…căci la noi, slăbiciunea inteligenţei şi nulitatea imaginaţiei sunt considerate ca stările primitive ale spiritului şi talentului, şi deci trebuie încurajate”

(I. L. Caragiale, Cum se naşte o revistă?)

 

“Îmi lipseşte noţiunea a ceea ce se cheamă arta populară, respectul pentru moralitatea populară, credinţa în religia populară, admiraţia pentru eroii populari”

(G. B. Shaw, Prefaţă la Comedii alese)

 

“Celor ce te ascultă nu le pasă deloc de ce spui. Sunt interesaţi de cum o spui”

(G. B. Shaw, Candida)

 

Aceleaşi valuri ung mereu aceeaşi plajă cu binefăcătoarea iluzie a metamorfozei. Atunci când Platon, în Legile, deplângea transformarea guvernului Atenei din aristocratic în teatrocratic, oglinda începea să capete preţ. Totul pornea, la fel ca în Biblie, de la o încălcare a poruncii, o cădere din Paradisul formelor, pe vremea când “orice speţă de cânt se numea nomos (lege)”. “Mulţimea pierdu orice cuviinţă şi modestie. Iar ea ajunse să se creadă capabilă a judeca prin ea însăşi în materie de muzică”. “(…) Plăcerea ce produce primului venit, fie virtuos sau nu, este criteriul cel mai sigur de a judeca despre valoarea ei”. Prin prisma cinismului zilelor noastre, criteriul moral mai că ne înduioşează. Pare-se că în Paradisul pierdut exista o specializare, o pregătire (în sensul latinescului praeparare) atât a creatorului, cât şi a receptorului, care funcţiona ca o punte estetică necesară şi suficientă sieşi. Când locul acesteia l-a luat plăcerea primului venit, neprevenit, a început căderea în timp, hrănirea cu grăunțe a firavei păsări a celebrităţii.

Secole mai târziu, în celebrul său eseu-pamflet Cazul Wagner (1888), Nietzsche denunţa preeminența teatrului: “O eră a democraţiei îl ridică pe actor pe culmi — atât odinioară cât şi astăzi”. Filozoful german numeşte secolul al XIX-lea, “secolul mulţimii”, momentul istoric în care masele au început să capete conştiinţa de sine şi şi-au găsit oglinzi pe măsură. Nietzsche este primul care observă apariţia Femeii-Spectator şi a presiunii iminente exercitate de ea asupra măştii. “Este de înţeles de ce tocmai femeia, care este mai clarvăzătoare în lumea suferinţei şi din păcate mult peste puterile ei de săritoare şi dornică de salvare, îi copleşeşte pe aceşti mari artişti atât de lesne cu răbufnirile ei de nesfârşită compasiune la care mulţimea, în special mulţimea de admiratori, mai adaugă propriile-i interpretări curioase şi vanitoase. Această compasiune se înşală în mod constant asupra puterilor ei: femeia vrea să creadă că dragostea este în stare de orice — este superstiţia ei fireasca”… Trebuie să acordăm observaţiilor filosofului o valoare strict istorică, fără să le scoatem din context şi fără să ne pese de clocotul misogin al fierturii pamfletului.

Trăim de-atunci într-o perpetuă căutare de idoli, asistăm la un continuu schimb de măşti. În spatele preşedintelui Obama au stat chitara Boss-ului şi 90% din firmamentul Hollywood-ului. Teatrocrația s-a transformat în Cinematocrație, apoi în Telecrație şi în ultimii ani, în Internetocrație. Măştile lui Proteus continuă, infinit reflectate şi multiplicate în Facebook şi Twiter, în bloguri. Îi corespunde secolului XX naşterea Zeului Vedetă, figura definitorie a decadentei artei, singură în stare să mai deştepte Marele Entuziasm. Cinematograful e altarul lui. Deşi cu intenţii peiorative, Nietzsche defineşte ca nimeni altul talentul actorului: “Eşti comedian atunci când ai ceea ce restul oamenilor nu au; ştiinţa că ceea ce produce impresia de adevăr n-are nevoie să fie adevărat”.

Asistăm la semnificativul paradox în care adevăratele vedete nu vor să fie considerate (nici măcar numite!) vedete. Preferă conceptul mai elastic al celebrităţii. Masca Rea se hrăneşte din uriaşa disponibilitate a maselor de a se lăsa manipulate. E definitiv “ampotrofagă”! Se jertfeşte şi plăteşte Diavolului preţul obrazului neted şi al buzelor umflate. În mod ironic, dorind să fie unică, evoluează către anonimatul măştilor uniformizate de geniul Botox. Dar ea nu este decât “moţul” gheţarului. Sub ape aşteaptă răbdătoare, căldura luminilor de platou, o hidră proaspătă, Vedetadeozi.

Ea este soţie de fotbalist, soţie de politician, soţie de cântăreţ sau amanta lor. Pe rând sau deodată. În definitiv, e sclava unui anumit gen de presă, cea care i-a dat prima majusculă şi cea care i-o ia, împingând-o fără remuşcare în abisul uitării. Ea dă sfaturi despre modă şi despre diete, deşi nu s-a aplecat vreodată deasupra unei maşini de cusut, iar sarmalele o oripilează din pricina excesului de calorii. Experienţa îi vine din vasta bibliografie a revistelor pe care le răsfoieşte – e contraindicată la lectură, ca ţuica la diabet – iar deviza îi este “Minte odihnită în trup odihnit”. Părinţii ar trebui să se unească împotriva ei precum proletarii, fiindcă, din nefericire, s-a instalat în oglinda fiicelor lor adolescente şi nu se mai dă dusă. “Dacă eu pot, tu poţi” pare să le spună, din buza maşinilor luxoase. Viaţa ei este o telenovelă urmărită în direct, iar telespectatorilor nu le pasă dacă dispare din scenariu, de îndată se va ridica o altă, mai trainică şi mai frumoasă. De un singur blestem îi e frică: de blestemul tăcerii. Să-l rostim deci, tăcând asupra ei.

Numai criteriul valorii mai poate opera pe uriaşul panou publicitar al zilelor noastre. Se despart apele şi teatrul redevine o artă elitistă. Masca Bună a Actorului camusian, cel ce ridică spre culmi piatra iluziei, cel ce făptuieşte miracolul vieţii în viaţă, încarnare victorioasă a Absurdului, nu poate dispărea, cum nu poate dispărea ultima finalitate a artei, aceea de “a crea stări ale sufletului” (Oscar Wilde). În Noaptea Iguanei, “Cel mai bătrân poet în viaţă” vine să-şi termine ultimul poem la marginea mării, pe care o consideră “leagănul vieţii”. Autorul a fost blând cu el (lucru rar întâlnit la Tennesse Williams) şi i-a dictat finalul crengii de măslin. I l-a spus lui, dar l-am primit noi, drept în inimile noastre. Teatrul ne vorbeşte tuturor laolaltă şi în parte. În definitiv, după cum spunea Oscar Wilde, “există tot atâţia Hamleți câte melancolii”…

 

  • Credit: Getty Images
  • Title: 200316042-001

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *