La aniversarea poetului Ion Mureșan, născut pe 9 ianuarie 1955 în satul Vultureni din județul Cluj, am extras din arhive câteva replici de excepție din cadrul unui interviu acordat lui Valeriu Bârgău pentru revista Tribuna, în 1986, când marelui poet clujean nu îi apăruse încă decât primul său volum de versuri, “Cartea de iarnă”.
Întrebat de ce a ezitat să acorde interviul și când intenționează să publice o a doua carte, poetul Ion Mureșan a răspuns:
— Nu-mi plac interviurile. Evit să le dau, cât este posibil, iar lectura lor nu-mi oferă, decât arareori, satisfacții. Într-o singură viață un scriitor nu poate da, cinstit vorbind, mai mult de trei interviuri. Din păcate, tot mai ades scriitorii sunt confundați cu oracolele. Li se cere răspuns la cele mai diverse întrebări, la anchetele cele mai neaşteptate. Cunosc multe cazuri de mânuitori ai condeiului specializaţi mai mult în această bântuindă „artă a conversaţiei“ decât în exercitarea meseriei de scriitor. Apoi cele mai multe interviuri seamănă leit cu un dialog al surzilor. Una este întrebarea, alta răspunde interlocutorul. Ori că scriitorul nu găseşte interesante întrebările, ori că întrebările sunt cumplit de penibile. Revenind la întrebarea ta: nu ţine de priceperea mea să tipăresc sau nu un volum de poezie, ci să scriu poezie. În prima cronică apărută la Cartea de iarnă, intitulată Leul în iarnă, Ion Buduca mă sfătuia prieteneşte fie să mor spectaculos, fie să mă apuc de vreun tainic negoţ rimbaudian, pentru că în micuţa mea carte mi-am scris toate cărţile. Observaţia lui a fost apoi perpetuată și de alţi critici. Am stat ce am stat şi văzând că zilele mele nu se curmă, auzind, de la unul, de la altul că vremea corăbiilor lui Rimbaud a apus, corăbiile însele, prin înceţoşate porturi, flutură pe catarge în locul velelor pânze de păianjen, m-am apucat iar să scriu. Am terminat aproape o nouă cărticică, sper ca foarte curând să fie tipărită. Nu ştiu dacă aceasta întrece “Cartea de iarnă”, nu știu dacă o continuă (eu nu văd poezia ca pe un balon pe care îl umfli o dată — îl arăţi publicului, îl umfli şi mai mult — îl arăţi din nou etc.), ceea ce nădăjduiesc este să mă continue pe mine și cercetările mele făcute cu ochii minţii.
— Mă obsedează un vers al tău: „Poezia menţine echilibrul între raţiune şi corp …” Ce ai vrut să spui prin el?
— Nu știu dacă e bine să încerc a-ţi lămuri obsesia asta. În primul rând pentru că am vrut să spun prin acest vers exact ceea ce am spus, în al doilea rând pentru că aș abuza de spațiul tipografic. Dar cum tu mă asiguri de generozitatea revistei Tribuna, fie: Poezia, cred eu, nu este nici rațiune pură, nici corp pur. Ea are în ființa Domniei Sale amestecate atât suveranitatea Rațiunii, a spiritului, cât și patimile, puterile și slăbiciunile corpului omenesc.
Domnia Sa, Poezia este prin aceasta prima condiție a existenței Omului pe Pământ, este definiția omului. Spun că Ea este definiția omului pentru că orice aplecare a balanței aruncă omul, dacă ea este excesivă, fie în animalitate, fie în nebunie. Tentând altă metaforă aș spune că Poezia este spațiul, zona ocupată de rădăcinile unul copac în pământ: nu este nici pământ, nici copac, ci cântecul născut din această îmbrățișare.
Nu doresc să se înțeleagă că neg sau trec cu vederea îndeletnicirea filosofică, după cum filosofii, înțelepții mai vechi, dar și mai noi au „orbirea” de a o face cu poezia. Le-am studiat cu osârdie și umilință cărțile, am urmat chiar cursurile unei facultăți de filosofie. Cred că filosofia este un copac care încearcă să zboare trăgând Pământul, planeta după el în spațiul cosmic. Poezia este Cântecul ce se naște când omul vede că zborul acesta nu este posibil. Cântec de bucurie al pământului, al lutului, cântec de jale al copacului, sfâșiere și împăcare. Mă opresc aici, nu vreau să „afirm pentru plăcerea de a mă compromite” cum spunea Breton, nici nu vreau să fiu pompos, nici suferind de metaforită, dar de câte ori vorbesc despre Poezie, dracu’ știe de ce, devin nepermis de sărbătoresc. Cer iertare lectorului —mon semblable,— mon frère!
Fragment din interviul realizat de Valeriu Bârgău, Revista Tribuna nr. 39 (25 septembrie 1986) pagina 3
