Scriitorul Radu Paraschivescu a declarat, intr-un interviu acordat MEDIAFAX, ca dragostea lui pentru fotbal – sport care apare in cel mai recent volum al sau, “Astazi este mainele de care te-ai temut ieri” – este “o boala care s-a cronicizat”, de care insa nu isi doreste sa scape niciodata.
Cei care pornesc la drum pot fi exploratori, emigranti, turisti. In “Astazi este mainele de care te-ai temut ieri”, cel care-si croieste drum prin lume, strabatand veacuri, vremuri si continente, este un cantec. El se aude pentru prima data in timpul foametei din Irlanda secolului al XIX-lea, unde versurile lui exprima compasiune pentru un detinut inchis pentru furt de porumb. Pe urma, cuibarit in memoria detinutului, cantecul ia calea coloniei din Macquarie,Tasmania, unde se transforma in protest fata de abuzurile din penitenciare. Un jurnal de detentie tinut atunci este publicat in zilele noastre de un editor englez si intra in atentia unui anticar. In acest fel, cantecul se intoarce in Europa, unde devine, prin stradaniile unui fan, talismanul coral care o insoteste pe echipa de fotbal din Liverpool intr-o finala de Liga Campionilor.” Astazi este mainele de care te-ai temut ieri” este un roman despre suferinta si solidaritate, despre spaima si vinovatie, despre succes si esec. Dar, in primul rand, este o poveste despre foamea de libertate pe care o simt oamenii indiferent daca sunt inchisi in celula unei temnite sau intre zidurile conventiilor si prejudecatilor.
Volumul a fost lansat la editia de anul acesta a Targului de carte Gaudeamus (Bucuresti, 21 – 25 noiembrie).
In interviul acordat MEDIAFAX, Radu Paraschivescu povesteste cum si-a facut documentarea pentru acest volum, de unde a aparut curiozitatea sa pentru povestea unui cantec ce a strabatut veacurile si, la final, face un mic exercitiu de imaginatie care include doua mari pasiuni ale sale: fotbalul si imnurile.
Prezentam integral interviul acordat MEDIAFAX de Radu Paraschivescu:
Reporter: Cum ati aflat povestea cantecului prezentata in volum?
RADU PARASCHIVESCU: De ani de zile am cazut in mintea copiilor electronici si vanez imnuri, cantece, dar in special imnuri si cad in reverii din cand in cand. Ma preocupa si imnurile sportive, dar si imnurile nationale. Povestea unora o stiu, pe alta o banuiesc, a altora inca n-am aflat-o. Intr-una din hoinarelile astea pe YouTube, mi-a cazut sub simturi o balada irlandeza si mi-a placut foarte mult cum suna. Am ascultat-o si in versiune rock si in versiune punk si in versiune baladesca si in versiune corala – intr-o tribuna de fotbal – si am vrut sa vad despre ce e vorba. Ma rog, stiam textul si am vrut sa vad din ce s-au luat. Ei, si am aflat ca nu e vorba de un cantec foarte vechi, e vorba de un cantec din anii ’70, dar cu bataie spre Irlanda foametei din secolul al XIX-lea. Povestea cantecului e povestea unui anume Michael si atat, care e inchis pentru ca a incercat sa fure porumb – porumbul care era harazit olandezilor -, a fost prins, deportat si si-a ispasit pedeapsa intr-o colonie penitenciara in Botany Bay, in Australia era in cantec, nu in Tasmania, unde l-am mutat eu. Mi-a placut. Am simtit aici un subiect si m-am gandit “Ce-ar fi sa scot cantecul asta din armatura lui de timp a anilor ’70?”. Si acolo a inceput povestea din cantec, in Irlanda. Si am pretins ca balada a fost facuta din solidaritate de fratele celui inchis, a fost cantata acolo la zidul inchisorii, apoi, inmagazinata in memoria personajului, trece cu vaporul, ajunge in Tasmania, unde personajul ispaseste si tine un jurnal de condamnat, care jurnalul este gasit in secolul nostru de un editor, editorul il publica, eventual ajunge sub ochii unui fan al Liverpool, anticar de meserie, care aude, cumpara CD-ul si se hotaraste sa faca din el un al doilea “You Will Never Walk Alone”, sa fie un fel de imn adjunct al galeriei lui Liverpool. Cat adevar e aici, e destul de putin si anume in ultima parte din cele trei ale romanului, in partea in care Liverpool castiga Liga Campionilor in 2005. Acesta este un fapt incontestabil istoric. Restul e scorneala.
Reporter: Ati facut documentare?
RADU PARASCHIVESCU: Da, am facut documentare, am vazut si Athenry. Am vrut sa vad cum arata acum. Am vazut din fotografii cum arata odinioara. Acum arata absolut obisnuit. Se pastreaza ruinele unei abatii dominicane foarte foarte vechi cu ziduri cenusii. Insa sunt mici magazine de moda, pub-uri cum sunt in Irlanda, unde toata lumea sta si canta. Am fost si la Dublin. Dublinul nu are nimic de-a face cu cartea asta, dar am vrut foarte mult sa il vad. Este un oras absolut entuziasmant. Am citit despre foametea din Irlanda. Am citit destul de mult, 7-8-10 carti, ca sa vad cum se prezenta situatia, fara sa apelez la foarte mari cunostinte, fara sa vars in cartea mea ce am invatat acolo, dar mi s-a parut important pentru un cadru general.
Reporter: Cat a durat scrierea cartii?
RADU PARASCHIVESCU: A durat suspect de putin. Eu scriu foarte bine cand sunt cu spatele la zid. Cand simt ca nu mai am iesire si nicio amanare nu mai este posibila, cand deadline-ul se holbeaza amenintator la mine, intru intr-un fel de criza si pe mine ma activeaza. Pe cand atunci cand stiu ca am un an la dispozitie, tandalesc, imi dau ragazuri, spun ca si maine o zi, asa cum spunea si Scarlet O’Hara. Scrisul, in general, in total, a durat cam o luna si jumatate. E adevarat ca in luna aia si jumatate nu am facut nimic altceva, cu mici perioade de panica in care nu stiam daca mai ies la liman, adica daca mai ies la Gaudeamus, cu perioade de elan in care eram convins ca o sa iasa lucrurile asa cum mi-am dorit. Dar, pana la urma, asta nu e o premiera pentru mine, pentru ca “Fluturele negru” l-am scris tot in vreo 40 de zile. Si atunci am facut un test. Am citit primul capitol pe indelete, care avea tensiunea cea mai mica din toata cartea. Celelalte, care erau scrise intr-un ritm mai accelerat, erau mult mai inchegate.
Reporter: Sunteti cunoscut atat ca autor, cat si in calitate de traducator. Pentru ca este vorba de o poveste “in engleza”, cand ati scris, v-a vorbit vreodata muza in aceasta limba?
RADU PARASCHIVESCU: Nu… (rade) Ma bucur ca muza nu a apucat sa vorbeasca in gaelic, pentru ca atunci as fi avut o problema. Si in Athenrye am auzit oameni vorbind in gaelic. Este absolut de nepronuntat. Si numele Dublinului este din trei cuvinte, ceva nepamantean aproape. Acum, formatia mea e de anglist, dar pendulez intre doua amoruri turistice, sentimentale, culturale – Franta si Italia, cu radacini si aplecare mai mare spre Italia. Aici pur si simplu mi s-a parut un subiect de poveste, interesant. Mie, Irlanda este o tara care imi place foarte mult. Dublinul mi se pare minunat. Firea asta razvratita si in acelasi timp sentimentala, iubareata rebela si pasionala a irlandezilor mi-a spus lucruri. Si m-am gandit ca, daca tot am plecat pe pista asta, sa concretizez ideea, fara ca asta sa fie un roman istoric. Din capul locului, nu e un roman istoric, dupa cum nici “Fluturele negru” n-a fost, dupa cum nici “Cu inima smulsa din piept” n-a fost, chiar daca unii i-au pus stampila asta.
Reporter: Sunteti fan declarat al fotbalului. Va aparea vreodata vreun volum despre povestea dumneavoastra de dragoste cu fotbalul?
RADU PARASCHIVESCU: La mine nu este poveste de dragoste, e boala. Sigur ca a ricosat dupa aia in amor. E un microb de care m-am imbolnavit de mic, de pe la 10 ani. Ca orice copil care nu e genial sau bolnav am batut mingea pe maidan ani de zile. Iar la zece ani am fost pus fata in fata cu nationala Braziliei, pe care am vazut-o la un Campionat Mondial si mi s-a parut ca ala e lucrul de urmarit in clipa aceea, restul sunt futilitati. Fotbalul asa cum joaca Brazilia trebuie vazut. M-am lipit si lipitura exista si in ziua de azi. E un amor care te costa nervi, te costa sentimente, te costa tristeti, te costa mahniri, pentru ca e un sentiment care nu mai seamana deloc cu ceea ce era, este un domeniu nu doar parazitat de niste gorile vorbitoare, ci si de niste fenomene ingrijoratoare, dictatura sponsorului care intervine cam in toate sporturile e una. Dar eu imi pastrez candorile si incerc sa vad latura frumoasa a fenomenului si inca am puterea sa ma entuziasmez la un meci frumos, la o faza frumoasa. E o boala cu bataie lunga. S-a cronicizat de mult si imi doresc sa nu scap de ea, sa nu ma vindec.
Reporter: In galerii mai este aceasta candoare?
RADU PARASCHIVESCU: Prea putin. Exista inca mugurii acestia ai entuziasmului si ai adeziunii neconditionate, cum se intampla acum la Timisoara. E si un fel de fronda, e adevarat. E o echipa decapitata, desfiintata de fapt, care acum s-a scindat: o echipa hibrid care evolueaza in Liga a II-a si o alta, cea adevarata, care a luat lucrurile de jos, din liga a V-a. Oameni care, unii dintre ei au jucat in Nationala si acum au 50 de ani si care aduna unde fac meciurile vreo 2.000 de oameni, care vin cu steaguri, vin cu goarne, vin cu pirotehnie si care fac niste spectacole uluitoare si despre care au scris toate agentiile de presa din lume. Asta da, asta e partea buna. Partea rea este tribalizarea galeriilor, programele care incep sa apara si la noi. Nu sunt inca programe neonaziste cum are Lazio, nu sunt inca programe de exterminare sistematica a adversarului, dar e o galerie in care patima colcaie rau, o galerie pusa pe rafuiala, fie cu adversarul, fie cu jandarmeria, fie cu federatia, fie cu sistemul, fie cu oricine. Este o galerie in care se promoveaza violenta si alibiul este debuseul pe care fiecare si-l gaseste aici. E impecabil la serviciu, e impecabil la munca, e impecabil in familie. Unde sa defuleze? Defuleaza pe stadion. Asta e literatura. Nu se intampla asa. Este o placere a violentei gratuite si exista curajul anonimului. Al celui care in gloata e curajos. Daca il pui singur, il apuca frica. Daca e cu altii, au ciomege-n maini, au lanturi, sunt foarte foarte bravi.
Reporter: Un scriitor are ce invata din pasiunea pentru fotbal?
RADU PARASCHIVESCU: Nu mi-am pus intrebarea pana acum si nici nu stiu daca-l invata ceva. Teoretic, ar trebui sa-l invete sa spuna povesti, pentru ca e una dintre povestile care se spun, se respun si se rescriu in permanenta. Este o poveste despre care au vorbit Montherlant (Henri de), Eduardo Galeano, Camus (Albert)… Camus a fost portar, sa nu uitam, a vorbit Cosasu, a vorbit Fanus Neagu… vorbesc in continuare… E unul dintre izvoarele cele mai generoase de povesti si izvorul asta aduce laolalta sacrificii, panglicari, nationalism, razboi… este un caz, in America de Sud, cand un razboi a inceput de la un meci de fotbal… numai acolo se putea intampla. Nu cred, nu stiu daca e bine sa-ti propui sa extragi ceva anume dintr-un lucru frumos. Pur si simplu te bucuri ca ti se-ntampla si, daca dup-aceea tu distilezi niste experiente, cu atat mai bine.
Reporter: Ati putea scrie povestea unui imn de fotbal de echipa romaneasca?
RADU PARASCHIVESCU: Exista cateva imnuri, dar majoritatea sunt preluate, nu sunt cantece originale. CFR Cluj are, spre exemplu, imnul care este, de fapt, “My Darling Clementine” cu versuri adaptate. Poli cea mandra are, de fapt, un imn luat din portativul lui “Yellow Submarine” si asa mai departe. Altele sunt greu de numit imnuri … Steaua a avut pana nu demult o facatura preluata de afara. Poate imnul Rapidului sa fie mai frumos. Ala intr-adevar este frumos si cantat de o tribuna poate produce niste trairi. Nu, deocamdata nu m-am gandit la asta. Am undeva un plan, nu stiu pe ce palier, o carte despre imnuri care sa nu fie o carte despre imnurile sportive. Sa fie o carte despre imnurile nationale. Pentru ca acolo se gasesc niste lucruri minunate. Am cateva imnuri nationale care ma incanta sau care ma infioara. Al Olandei, de pilda. Este un imn foarte scurt. Nu atat de scurt ca “God Save the Queen”. Are o percutie de 15 secunde, dar in 15 secunde se spune tot. Imnul Olandei este maiestuos, este amplu si am aflat ca, de fapt, este un imn religios de la 1572 transformat in imn national. “Flower of Scotland” este un imn minunat care iarasi pare foarte vechi, pare de pe vremea clanurilor, dar nu, este compus in anii ’70. E un fel de pacaleala, dar e o pacaleala care te induce usor in eroare. Vreau, la un moment dat, sa scriu despre imnuri. Vreau sa scriu despre “Fratelli d’Italia”, care iarasi este un imn frumos, e Marseilleza…. Mie-mi repugna, dar nu inseamna ca nu e un imn despre care sa poti scrie, despre imnul Germaniei, despre care mai toata lumea crede ca “Deutschland, Deutschland über alles” inseamna ca nemtii se cred mai buni decat ceilalti, pe cand, de fapt, sensul este “Germania inainte de toate”, este o declaratie de iubire pentru tara.
Reporter: E mai bine sa iubesti o campioana sau o echipa care este la coada clasamentului?
RADU PARASCHIVESCU: Eu nu prea am tratat amor cu campioanele, cu o exceptie – Real Madrid, cu care tin de mic, nu tin de cand a venit Ronaldo. Am o poveste veche cu Real Madrid. Cred ca e incomod la un moment dat sa tii cu invincibilii. Si e plicticos. Nu… mie mi-au placut si oamenii vulnerabili si echipele vulnerabile, echipele care se duc destul de jos, inapoi sus, inapoi jos. Oltchim este un exemplu minunat. Te ridica si te exaspereaza in acelasi minut. Nu, nu o sa tin niciodata cu echipele care castiga intruna. Asa ca mai degraba tin cu Poli, care, iata, aproape ca nu mai exista, tin cu Lazio, care e o alcatuire stranie de oameni cu mari probleme in regiunea capului, tin cu Real, care azi castiga, apoi trei ani la rand pierde… e mai bine asa.
Reporter: Care e cea mai neagra zi a unui fan de fotbal?
RADU PARASCHIVESCU: Eu cred ca ziua cea mai neagra e sa nu vada meciul. Ca daca-l vede si echipa lui pierde, ok, n-a fost prima, n-a fost ultima infrangere. Dar daca n-apuca sa-l vada, atunci se complica lucrurile. Poti sa-i spui fanului ca tine cu o echipa de impostori, ca sunt niste dobitoci, ca au niste echipamente jalnice, ca ailalti sunt mai rasariti, dar nu poti sa-i interzici sa vada meciul. Atunci cand i-ai blocat calea spre meciul echipei favorite, atunci nu e “Black Friday” e “black-black”.
Reporter: Daca ati face un exercitiu de imaginatie si ati da cate un imn de oriunde din muzica lumii fiecareia din echipele pe care le iubiti, care ar fi acelea?
RADU PARASCHIVESCU: La Lazio as pune o arie… “Aria lui Radames”, dar nu stiu daca ei ar aprecia lucrul asta. La Real e foarte complicat, pentru ca ei au deja un imn pe care il canta Placido Domingo. E greu de batut asa ceva, asa ca la Real consider ca e bine ales si n-as putea sa-l schimb, iar la Poli, nu stiu de ce nu s-a gandit nimeni ca sunt din acelasi oras cu Phoenix si as pune “Invocatie”.
Radu Paraschivescu s-a nascut in 1960, la Bucuresti, si a copilarit la Lugoj, unde a fost, potrivit site-ului editurii Humanitas, victima unui regim sever, pe baza de ciocolata de casa, pestisori de zahar candel si tort dobos. El s-a deprins astfel cu ideea ca viata e dulce si trebuie rontaita lacom. La curent cu literatura, sportul, nastrusniciile televizuale si ritualurile pisicilor, are obiceiul de-a se indragosti de echipe (Real Madrid, Lazio, Poli Timisoara), orase (Praga, Bruges, Roma, Lisabona) si imnuri (“Het Wilhelmus”, “Flower of Scotland”, “You Will Never Walk Alone”). Se pierde in reverii cand asculta David Gilmour, tresare cand aude “Monica Bellucci” si l-a vazut de 12 ori, student fiind, pe Richard Dreyfuss in “Adio, dar raman cu tine”. Pierde patru ore pe zi in fata televizorului, “ca un zevzec”. Abstinent, dar cafegiu. Ironic, dar sentimental. Harnic, dar jucaus. O apriga mustata ii mascheaza bine tandretea. Se teme de avioane, chiar si cand ii fac daruri.
A scris “Efemeriada” (Libra, 2000), “Balul fantomelor” (Rao, 2000) (reeditare Humanitas, 2009), “Bazar bizar” (Masina de Scris, 2004, reeditare Humanitas, 2007), “Fanionul rosu” (Humanitas, 2005), “Ghidul nesimtitului” (Humanitas, 2006), “Fie-ne tranzitia usoara – perle romanesti” (Humanitas, 2006), “Mi-e rau la cap, ma doare mintea – noi perle de tranzitie” (Humanitas, 2007), “Cu inima smulsa din piept” (Humanitas, 2008), “Dintre sute de clisee” (Humanitas, 2009), “Fluturele negru” (Humanitas, 2010), “Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian” (Humanitas, 2011).
