Veghează asupra business-ului Avon în 19 țări, pentru că este general manager Avon pentru Europa Centrală. S-a întors în țară de aproape un an, după ce a fost general manager Avon în Turcia, în Orientul Mijlociu și în Africa, după ce deținuse poziția de Vice Președinte al companiei la nivel global, în New York. Pe lângă pozițiile de business și performanțele sale incredibile în compania Avon, din care face parte de 20 de ani, Angela este mama unui băiețel pe care l-a crescut fără bonă, e căsătorită tot de 20 de ani cu un fost coleg de liceu, face sport, merge la sală și lucrează cu un antrenor personal, și are cel mai senin și mai luminos zâmbet din lume.
Te-ai întors în România, după… câți ani petrecuți în mai multe țări?
Angela Crețu: Ultima rundă a fost de șapte ani, dar, în total, am lucrat zece ani pe diverse continente.
În câte țări, pe câte continente?
ANGELA CREȚU: De fiecare dată am acoperit un grup de țări, ceea ce înseamnă că în zona respectivă
am petrecut foarte mult timp, nu numai în țara în care am locuit. Am avut rol în America, am avut rol în Turcia, Orientul Mijlociu și toată Africa, am avut rol în Rusia și toată Europa de Est, acestea au fost zonele în care m-am mișcat.
Trebuie să iei de la capăt felul de a te raporta la ceilalți, când treci dintr-o zonă în alta?
ANGELA CREȚU: Pentru mine a fost șocant, nu mă așteptam să fie schimbări atât de mari… Credeam că un profesionist care trece dintr-o regiune în alta se duce acolo cu valorile lui profesionale, cu experiența pe care a acumulat-o, chiar și ipoteza că am fost numită pentru acea poziție, cumva m-a făcut să cred, inițial, că mă duc clar cu o experiență, că am ceva de spus. Șocul meu a fost că, în fiecare rol pe care l-am avut, a trebuit să mă repoziționez total. Tot ce mi-a rămas neatins a fost sistemul meu de valori, în rest, a trebuit să-mi ajustez felul în care mi-am învățat informația, felul în care m-am conectat cu oamenii, felul în care am găsit soluții. E o repoziționare care ține clar de relevanța pe care o ai tu, ca lider, coleg, partener de business, într-o altă cultură decât cea cu care ai pornit. Și mai înveți din greșeli, din diverse experiențe… Dacă nu ai acest exercițiu de a te întreba mereu, în fiecare dimineață ”de ce m-ar alege oamenii din echipă pe mine, de ce ar alege să lucreze cu mine?”, nici nu mai contează de ce te-a pus șeful tău acolo… Pe mine m-a ajutat enorm întrebarea asta, și e o întrebare foarte grea.
Dar cum ai ajuns la întrebarea asta, cine te-a învățat să formulezi astfel?
ANGELA CREȚU: Am avut un coach la un moment dat, un indian, Sudanshu Palsule, un tip foarte talentat, care m-a făcut să trec peste barierele inițiale pe care le-am avut față de mine însămi atunci când am primit primul rol de general manager. Atunci, după prima mea întâlnire cu ceilalți colegi – general manageri la nivel regional-, am constatat că nu mă potrivesc acelui profil. M-a izbit un val de testosteron când am deschis ușa acelei întâlniri, colegii mei erau cu mult mai în vârstă decât mine, aveau peste 45-50 de ani și, la vremea aceea, mi se părea mie că erau prea bătrâni. Vorbeau despre subiecte care mie îmi erau total străine, aveau un stil vestimentar foarte sobru, iar faptul că erau aproape toți britanici, iar eu veneam din est, mi-a creat încă o piedică în a mă simți confortabil ca general manager alături de ei. L-am sunat pe Sudanshu și i-am spus: ”Uite ce e, eu nu merg precum merg ei, nu vorbesc precum vorbesc ei, nu arăt, clar, și n-o să arăt niciodată așa cum arată ei, deci cred că șefii mei au greșit atunci când m-au ales pe mine în acest rol”.
Câți ani aveai atunci?
ANGELA CREȚU: 28 de ani. Era primul meu rol de general manager, în Serbia și Muntenegru. Și el mi-a spus: ”Interesant! Și care consideri că sunt slăbiciunile tale?” Iar eu am înșirat: „În primul rând, că sunt femeie” (mai ales că, la vremea aceea, managementul era majoritar masculin), „doi, că sunt foarte tânără, trei, că vin din Europa de Est, iar ei sunt din Vest… Nu știu dacă fac parte dintr-un experiment al cărui sens nu îl înțeleg, dar nu mă simt confortabil și nu știu ce model să-mi aleg, astfel încât să pot să ajung la nivelul la care cred eu că trebuie să fie un general manager…”
Te gândeai inclusiv că poți să renunți, dacă nu-ți găsești aceste răspunsuri?
ANGELA CREȚU: Da, pentru că nu mă regăseam, nu îmi vedeam locul acolo. Deși, sincer, nu am simțit din partea lor niciun fel de prejudecată, în mine era o mare reținere, mă comparam cu ei în permanență. Și coachul cu care am vorbit mi-a spus lucruri foarte interesante: ”Uite, fiecare așa-zisă slăbiciune pe care tu ai numit-o poate fi, de fapt, un avantaj prețios și o sursă a ta de energie. Faptul că ești femeie între bărbați înseamnă că vii cu o perspectivă nouă. Nu trebuie nici să faci opoziție, nici să preiei un rol-model de acolo, ci să fii tu însăți. Faptul că ești din Europa de Est, într-o companie globală care are nevoie de experiență în economiile emergente, e iarăși un avantaj.
Iar legat de vârstă, această companie trebuie să supraviețuiască și următoarelor generații, ia gândește-te cu ce poți să vii tu?!” Și, într-adevăr, atunci m-am axat foarte tare pe digital și inovație, și cred că acesta a fost asul care mi-a construit cariera de după aceea. Dar, într-adevăr, eu am avut noroc ca cineva să mă ajute și să îmi spună: ”Ai întrebarea greșită, te poziționezi total eronat și, dacă nu te întorci acum la 180 de grade, cariera ta nu îți va aduce nici un fel de valoare! Întrebarea corectă nu este de ce te-au ales șefii tăi, ci de ce te-ar alege oamenii tăi, dacă ei ar fi putut să te aleagă! Șefii tăi ți-au dat un business card, te-au pus pe poziție, dar oamenii care, vrând-nevrând vor fi în echipa ta, pentru ce te-ar alege dacă ar putea, ce valori le poți aduce lor?” Și asta, într-adevăr, este o întrebare și mai grea, dar mult mai folositoare!
Și la momentul acela ce ai răspuns?
ANGELA CREȚU: Inițial, a acționat ego-ul unui om tânăr, și am spus: am fost cea mai bună pe domeniul meu, echipa mea a adus cele mai bune rezultate, știu, fac, dreg…! Ego-ul e cel mai mare dușman al acestei întrebări, dar, cu timpul, întrebarea se imprimă în comportament și generează cel puțin o neliniște la început, iar cu neliniștea aceea faci minuni, pentru că te stimulează, nu numai ca om, dar și ca strategie de companie, alături de echipa ta. Te ține în formă. Gândește-te, față de consumator, de exemplu, dacă ai să-ți pui întrebarea asta în fiecare zi? Nu mai contează cât de puternică a fost compania ieri, dacă astăzi nu ești relevant, dacă nu ești o alegere sustenabilă și care trece de aria tranzacțională, atunci nu ai viitor. Și atunci trebuie să te întrebi, zilnic: ”De ce m-ar alege pe mine?” Iar ca lider, în lumea oricărei culturi diferite de cea în care m-am format, în niciuna dintre situațiile la care am fost expusă, de la cele mai amuzante la unele aproape tragice, nu aș fi reușit să găsesc soluții relevante pentru echipa de acolo fără să mă întreb asta. E o întrebare care chiar ajută!
Și e o întrebare pe care am putea să o folosim în orice domeniu al vieții noastre, chiar și acasă…
ANGELA CREȚU: (râde) Nu prea e de folosit acasă, nu prea des, părerea mea. Dar este sănătoasă, cel putin din când în când! Sunt căsătorită de 20 de ani, și râdeam cu soțul meu în momentul în care am avut o discuție exact pe tema aceasta, spunându-i la ce descoperiri poate duce întrebarea asta atunci când ți-o pui în mod sincer și ai și apetit de reflecție. Și el mi-a răspuns: știi ce, este chiar adevărat, pentru că noi ne-am căsătorit la 23 de ani, iar la 23 de ani aveam cu totul și cu totul alte așteptări unul de la celălalt, de la viață și de la noi înșine, deci lucrurile se schimbă, noi ne schimbăm, evoluăm. Și a pretinde că acel răspuns la întrebarea de acum 20 de ani: ”de ce el?” sau „de ce eu?”, e valid și astăzi, nu ajută nimănui, deci întrebarea trebuie să-și caute un răspuns relevant astăzi și sustenabil pentru mâine.
Cum rezistă 20 de ani o căsnicie, în condițiile în care cariera ta e atât de intensă,
iar periplul tău prin lume atât de palpitant?
ANGELA CREȚU: Am fost norocoasă. Da, cred că ține foarte mult și de noroc. L-am întâlnit prima oară pe soțul meu la 14 ani, deci îl cunosc deja de aproape 30 de ani, am fost colegi de liceu și ne-am potrivit. Cred că nu am luat niciodată de-a gata relația dintre noi, iar asta ne-a ajutat foarte tare. Permanent ne-am repoziționat față de contextul nostru de viață, față de dorințele apărute, căci dorințele variază și ele de la o simplă toană, la obiective de viață. Am avut unul față de celălalt înțelegerea asta și, până acum, e bine.
Ați călătorit împreună peste tot?
ANGELA CREȚU: Da, am fost împreună peste tot. Și-a lăsat business-ul din România pe seama partenerului său, – si normal ca nu s-a implicat la fel de mult, însă, cumva, ne-am asumat asta-, și am trăit totul ca într-o echipă. Toate rolurile pe care le-am avut în aceste țări le-am luat ca pe misiuni ale echipei noastre, echipa Crețu, nu le-am privit ca pe niște pași în cariera Angelei Crețu, la care un membru al familiei trebuie să se adapteze situației. Noi ni le-am asumat împreună, am știut exact ce ne asumăm, – sau, mă rog, am crezut că știm – , dar, pe măsură ce am trecut prin ele, am căpătat și experiența de a ne adapta la diverse situații, oricât de grele, căci viața de expatriat are provocările ei.
Mai ales că, de 8-9 ani, aveți și copil…
ANGELA CREȚU: Da, l-am născut pe băiat, am plecat cu el doar la câteva luni, iar soțul meu m-a ajutat enorm, având grijă de copilul nostru. Noi nu am avut bonă, am preferat cumva să ne împărțim timpul și să avem grijă de el amândoi și așa ne-am descurcat.
Copilul a început școala în altă țară, în altă limbă?
ANGELA CREȚU: Norocul nostru a fost că încă de la doi ani de când a intrat în prima comunitate, a fost în regim de British education, iar în toate țările am încercat să îl ținem constant în acest sistem, astfel încât să îi fie ușor să treacă dintr-o țară în alta. Acum, venind în România, pentru el a fost pe de o parte un avantaj, dar, pe de altă parte, a avut, bineînțeles, de recuperat la limba română. Aici nu l-am dat la o școală exclusiv britanică, pentru că am considerat că limba română nu trebuie să fie niciodată un handicap pentru el, asa că acum studiază într-o școală cu un curriculum mixt.
Mi-ai spus că ați trecut prin situații unele comice, altele de-a dreptul tragice. Ce poate să fie, până la urmă, tragic?
ANGELA CREȚU: Am avut cel puțin două situații pe care le-aș pune în categoria asta, una în Rusia și una în Turcia. În Rusia, în continuare, business-urile sunt sub o presiune constantă, supuse de multe ori unor practici abuzive de către stat. Am avut o situație în care mi se cerea de către un minister să încălcăm normele publicate și să dăm un fel de mită acoperită legal pentru a obține o licență de productie. Refuzul nostru a generat mari tensiuni, care au dus inclusiv la amenințări la telefon asupra mea și a familiei mele, în mesaje în care se spunea și numele copilului meu… A trebuit să-mi resetez complet felul în care comunicam atât cu echipa mea, cât și cu cei care făceau presiuni asupra noastră, să fiu extrem de dură, să mă țin extrem de tare și să arăt că nu voi face absolut niciun fel de compromis. Mai mult, am închis fabrica, deși ei erau convinși că nu o să las două mii de muncitori fără slujbe, crezând că mă pot șantaja astfel. Eu am ținut copilul acasă, nu a mai mers la gradiniță în perioada aceea, și am oprit producția, deși, pentru noi, era o pierdere financiară semnificativă. Dar am făcut-o pentru că am știut că cedarea ar fi însemnat un compromis de etică, în afara sistemului meu de valori și un pericol și mai mare pe termen lung pentru echipa de acolo. Am avut în momentul acela o mare cumpănă de viață, presiunea a fost dincolo de ce am putut anticipa că se poate întâmpla în viața reală, a fost ca în filmele cu cowboy. Și au cedat. Până la urmă totul s-a rezolvat cu bine, efectiv, au cedat. Ministerul Muncii a intervenit, pentru că toți acești muncitori ai noștri au scris scrisori, au fost două mii de scrisori trimise, a devenit publică situația, și, reconectându-mă cu toți ceilalți parteneri din industrie am făcut un fel de protest împotriva acestor practici și am reușit. Am obtinut licența cerută în mod legal, am redeschis fabrica și lucrurile s-au întors la normal, dar situația a cerut un alt fel de comportament. Și în Turcia, a fost un caz în care a trebuit să mă implic personal foarte mult. Am avut o situație foarte gravă de violență domestică, în care una dintre colegele noastre, după ce ne spusese cât de fericită este că logodnicul ei a umplut literalmente o stradă cu flori, a descărcat un camion cu flori în fața casei ei pentru a o cere de soție, același bărbat, după ce s-au căsătorit, a început să ne amenințe spunând că soția lui trebuie să stea acasă, pentru că el îi asigură tot ce își dorește ea și faptul că vine la serviciu o face imorală. Aveam și contextul social în care diverși oameni politici au spus că „femeile trebuie respectate, nu trebuie trimise muncă”… Totuși, după astfel de amenințări, ea a continuat să muncească, a declarat că niciodată nu o să renunțe la independența și la cariera ei. Iar noi am încercat să îi dăm tot suportul, în ciuda amenințărilor lui. Însă el a așteptat-o la semafor, când ieșea de la serviciu, și a împușcat-o. Printr-o minune, a supraviețuit, deși șapte gloanțe i-au extras la spital… Și aici a trebuit să ne implicăm enorm, să îi obținem altă identitate, să o mutăm în alt oraș, astfel încât ea să înceapă un alt capitol de viață. Problema nu a fost atât că nu l-au prins imediat, pentru că l-au prins, în cele din urmă, dar el venea dintr-o regiune din Estul Turciei, unde răzbunarea familiei e o datorie sfântă, așa că ne așteptam ca frații lui să vină să o caute și să termine ceea ce nu a putut el să termine. Sunt și contexte tragice, în care trebuie să treci, pur și simplu, dincolo de orice ai învățat, în care trebuie să găsești o soluție care iese din standardele convenționale, astfel încât să salvezi un om sau o situație.
Lucrezi mult cu femei, și se pare că nu-i ușor să fii femeie în nicio țară din lumea asta…
ANGELA CREȚU: Nu, nu este. Și în România violența este un flagel care clar trebuie stopat, căci nu ne putem lăuda că avem statistici prea prietenoase din acest punct de vedere, dar situațiile sunt și mai grave în Orientul Mijlociu, în Rusia, în partea de Sud-Est a Turciei, dar și în Nordul Africii. Acolo fetele sunt măritate foarte tinere, nu au educație, nu au nicio șansă, și dacă ar dori să iasă dintr-o căsătorie, părinții nu ar mai vrea să le primească niciodată acasă înapoi, mai ales în familiile fără educație. Și ele ce pot face?! Cine le angajează cu doar patru clase sau cu opt clase, dacă vreodată ar dori să iasă din infernul la care sunt supuse?… Sunt situații grele, foarte grele. În România, chiar dacă mai sunt atât de multe de făcut, avem cât de cât o legislație care nu ar permite astfel de situații, există o societate civilă care e cât de cât prezentă, trăim, totuși, într-un mediu care merge spre bine în zona asta a Europei, comparativ cu țările în care am fost.
Și în România, în comunitațile rome, de exemplu, fetele sunt în continuare vândute și măritate cu forța, nu respectă nimeni legea…
ANGELA CREȚU: Din păcate, da, așa este… Sunt încă multe de rezolvat și aici, categoric.
Azi te mai simți o femeie într-o companie cu mulți șefi bărbați sau s-au schimbat lucrurile?
ANGELA CREȚU: Da, s-au schimbat, am văzut-o și la mine în companie, dar am văzut-o și în mediile în care am lucrat. Paradoxal, de exemplu, în Rusia, eram femei doar eu și CEO-ul de la Procter and Gamble, într-un forum de CEO. Într-un grup de 70 de bărbați, eram doar două femei, dar nu am simțit niciodată vreo prejudecată, ba din contră, am avut o voce ceva mai puternica, pe când în Turcia, unde m-aș fi așteptat să fie o situație asemănătoare, în ciuda tuturor prejudecăților, am văzut cea mai puternică prezență feminină în mediul de business. Asta mi s-a părut extraordinar, femeile în Turcia au un spirit antreprenorial grozav și au reușit cumva, cel puțin în zona de business, să-și câștige respectul. Deci, eu zic că lucrurile se schimbă, dar mai ține și de alegerea femeilor. Pentru că există anumite trăsături care țin exclusiv de genul nostru care arată că de multe ori e alegerea noastră să nu fim vârf de lance, mai ales în politică – de exemplu… Din perspectiva mea, femeile nu pun pariuri de genul ori e alb, ori e negru, ci echilibrează, balansează, pentru că au mai multe valori de protejat în același timp și nu vor să riște totul pe o singură carte, sunt mult mai echilibrate din punctul ăsta de vedere. Și atunci, pozițiile de genul CEO la companii foarte mari sau poziții extrem de vulnerabile în politică, care cer un profil mai aplecat spre risc, au mai puține candidaturi de gen feminin.
Cum ai privit tu și sau cum ați privit voi, compania, mișcarea #metoo care, efectiv, zguduie lumea?
ANGELA CREȚU: Cred că ne ajută foarte mult platformele sociale, iar faptul că informația circulă altfel acum și avem pe de-a-ntregul acces la informaâie nu mai permite influența unor foruri misogine. Sunt extrem de bucuroasă că se întâmplă. Felul în care va prinde ține foarte mult și de felul în care noi, femeile, vom reuși să capitalizăm această responsabilitate nou creată. Și cred că foarte mult contează în următorii ani felul în care femeile din lumea întreagă vor alege să-și folosească acest nou acces la putere, felul în care își vor manifesta prezența în public, așteptările față de genul masculin, relațiile în sine – relațiile profesionale, relațiile sociale vor avea cu totul și cu totul alt profil, deci e interesant de urmărit! Asta consider eu din punct de vedere personal. Din punct de vedere profesional, în mod clar misiunea noastră e să dăm putere femeilor să-și cultive talentul, să-și folosească neîngrădit propriile abilități, să poată să-și construiască viața pe care și-o doresc, și cred că acesta este un drept fundamental, la care, din păcate, multe femei din lume nu au acces. Dar avem foarte mult de muncit, noi, Avon, ca să reușim să susținem această mișcare și să nu fie doar o campanie cu un hashtag care să nu aibă sustenabilitate și impact real.
Ai fi avut și tu povestea ta de adăugat sub hastagul #metoo, care a răsturnat lumea?
ANGELA CREȚU: Nu cred că există femeie care la un moment dat să nu se fi simțit cel puțin neconfortabil. Eu nu am o poveste propriu-zisă, dar m-am lovit de-a lungul timpului de tot felul de situații neplăcute. În Avon am avut parte întotdeauna de respect, dar, înainte să intru în Avon, sigur că mi s-au întâmplat destule lucruri care să mă fi făcut să mă simt vulnerabila și asta vine exact dintr-un aspect cultural încă defectuos. Cred că va mai fi încă o generație până când lucrurile se vor schimba cu adevărat. Nici noi, femeile, nu suntem blânde între noi, de fapt, multă presiune vine din comunitatea noastră, pentru că am observat de cele mai multe ori, în discuții diverse, că femeile sunt cele mai aprige în a critica o surată a lor, inclusiv în situații de violență domestică. Toate lucrurile acestea arată în mod clar că mai avem până să ne eliberăm de concepțiile cu care am crescut.
Și pentru că trăim într-o cultură în care bărbatul este trofeul pentru care ne luptăm,
așa se scrie pretutindeni, așa ne arată emisiunile, femeile se poziționează una față de cealaltă în competiție pentru marele trofeu, nu există o cultură a sororității.
ANGELA CREȚU: Sau a parteneriatului, și față de bărbați. Cred că o cultură a parteneriatului față de bărbați ar elimina această poziționare a femeii față de bărbat ca față de un trofeu sau anexă. Dacă s-ar crea și în business, și în situațiile sociale, și acasă, dacă s-ar imprima mai mult această atitudine de colaborare, de parteneriat, de echipă, altfel s-ar seta și valorile de respect, de obiective comune, de roluri, care pot fi diferențiate. Egalitatea între bărbați și femei nu poate fi înțeleasă în modul proletar, fiecare să facă exact aceeași muncă, nu. E după abilități, după dorința fiecăruia, important e să se găsească, în sensul și în cheia parteneriatului, o soluție de colaborare care aduce valoare amândurora, în care niciunul nu este subiectul voinței celuilalt.
Da, numai că noi venim dintr-o cultura patriarhală, nu partenerială…
ANGELA CREȚU: Se mai schimbă lucrurile, se schimbă… Și se schimbă, cumva, pretutindeni. Pe mine m-a îmbogățit enorm experiența din Orientul Mijlociu, unde, petrecând mult timp în casele femeilor saudite, am avut o surpriză extraordinară, care mi-a dat foarte mult de gândit. Multe din femeile saudite au, clar, mijloacele materiale superioare oricăreia dintre noi, în partea aceasta de Europă. În același timp, noi le compătimim, gândindu-ne că sunt niște femei sub opresiune, niște femei care – dacă e într-adevăr să ne uităm și să citim toate informațiile legate de normele lor sociale -, nu au nimic din libertatea de care noi ne bucurăm zilnic. Ele nici măcar nu pot conduce o mașină, urmează abia de-acum să se schimbe acest lucru, nu pot avea un cont în bancă, nu pot fi internate în spital fără acordul sponsorului lor… De mici au un sponsor, la început e tatăl sau fratele mai mare, sau orice bărbat mai în vârstă din familia respectivă, iar apoi soțul. Ele nu pot lua nicio decizie legată de viața lor sau a copiilor lor, fără acordul sponsorului, care, la urma urmei, nu e un acord doar cultural, cum poate am fi văzut într-o cultură patriarhală unde, totuși, este formal, ele literalmente nu au accces la niciun fel de serviciu, fără acest acord. Și totuși, în momentul în care petreci timp alături de ele, înțelegi că ele nu văd lucrurile acestea ca fiind o opresiune, ba din contră, ele ne compătimesc pe noi, adânc, iar asta mi s-a parut foarte interesant. Una dintre ele mi-a spus: ”Tu conduci mașina?” „Cum să nu? Bineînțeles, conduc mașina, în fiecare zi” am spus, cumva încercând să o inspir. Și ea a răspus: ”De ce ar permite soțul tău una ca asta?!” Eu am luat-o în sensul literal, de ce mi-ar da voie, și i-am spus că e normal să îmi dea voie, pentru că soțul meu e un om modern. Dar ea nu o spusese în sensul la care m-am gândit eu, ci dorind să întrebe cum m-ar lăsa el pe mine, o doamnă, cea mai prețioasă bijuterie a vieții lui, să mă cobor la nivelul șoferilor? Pentru o femeie saudită, a conduce mașina e ca și cum nouă ne-ar spune cineva: de mâine ai dreptul să conduci tractorul, nu e minunat?! Dar aproape nicio femeie nu vrea să conducă tractorul…
Da, dar cu siguranță nu toate femeile gândesc la fel, sigur că unele sunt fericite așa cum sunt, dar altele, nu…
ANGELA CREȚU: Așa este, clar, în niciun caz nu pledez pentru stilul lor de viață, chiar cu atât mai mult mă consider norocoasă că m-am născut aici și nu a trebuit să îmi adaptez sistemul de valori pentru a face față sistemului lor și a încerca să fiu fericită în sistemul acela. Vreau doar să subliniez că sunt diverse norme culturale și ele, clar, influențează felul de a gândi al tuturor și cred că durează mult până când lucrurile se schimbă cu adevărat, pentru că avem puncte de plecare diferite.
Ai purtat și tu veșminte tradiționale?
ANGELA CREȚU: Da, altfel nici nu ai cum să cobori din avion. În Arabia Saudită noi aveam biroul în Jeddah, și biroul de acolo, din Jeddah, are două intrări separate, este împărțit pe din două, iar colegele mele de acolo nu s-au văzut niciodată cu colegii lor bărbați. Au lucrat împreună de 25 de ani, dar nu s-au văzut niciodată. Doar cei din echipa de management se întâlnesc, e o singură sală comună la mijloc, intră întâi bărbații, dau un telefon și apoi intră cele două femei cu role executiv acoperite până la ochi, ca să-și poată ține întâlnirile de top management. Restul întâlnirilor se fac numai prin telefon.
Și asta nu se repercutează asupra businessului, nu e de o mie de ori mai greu să faci lucrurile să funcționeze când sunt toate opreliștile astea?
ANGELA CREȚU: Eficiența totuși există, iată că se adaptează oamenii, se adaptează foarte bine. Mie mi s-a părut foarte interesant, și iarăși, încă odată arată, față de acest sistem de referință, cât de bine ne este nouă aici. Dar a trebuit să arăt foarte mult respect față de normele lor și a trebuit să înteleg în orice moment cum gândesc ei. De asta zic că întrebarea „de ce eu?” este foarte importantă. În acea cultură eu nu aș fi avut cum să am succes pretinzând că valorile mele sunt superioare, ci a trebuit să înțeleg de unde vin valorile lor și să le respect sistemul pe care, oricum, nu puteam să îl dărâm. Nu puteam să vin să o scutur pe femeia de lângă mine și să îi spun: ”femeie, tu nu ești de fapt fericită, eu sunt!”, pentru că nu ar fi ajutat cu nimic legătura dintre noi, ca să nu mai spun că din punct de vedere al business-ului ar fi fost un dezastru total. Or, ca eu să îi înțeleg ei universul, a trebuit să mă pun în locul ei și să îi respect valorile. Iar demersul acesta este fascinant, pentru că te redescoperi pe tine, iar asta îți dărâmă orice fărâmă de prejudecată. Când am ajuns prima oară mi-a fost foarte greu până am coborât din avion. Eu și stewardesele rămăseserăm în urmă și ne acopeream total, ca să putem ieși… Dar următoarele dăți deja mă acopeream de la plecare, nu am mai avut nicio rezervă să pun abaya pe mine. Ceea ce la început am simțit ca pe un corset de metal, împotriva tuturor valorilor mele, a devenit pentru mine o formă de a-mi arăta si de a obține respectul celorlalți. Felul în care ei privesc pe cineva care nu respectă acest cod vestimentar este, nu știu, felul în care noi privim pe cineva care decide să iasă pe stradă doar în chiloți. Și pentru ele acea acoperire conține un mesaj: ”Eu nu vreau să mă vadă un străin, eu vreau să fiu machiată, să miros frumos, să fiu îmbrăcată cât mai frumos doar pentru oamenii care îmi sunt dragi mie”. ”Voi, acasă cum stați?”, m-au întrebat. „Cu pantaloni de trening, părul strâns în coadă, nemachiată”, am răspuns eu, cinstit (râde)… „Și când ieși, cum ieși?” „Păi, când ies…”, am povestit eu… „Noi suntem exact invers”, mi-au spus. „De ce m-aș aranja pentru toți oamenii care nu mă respectă, cărora nu le pasă de mine?!”… În secțiunea feminină a companiei mele, erau toate abayele așezate pe perete precum salopetele muncitorilor în barăci. Și, crede-mă, draga mea, am crezut că rusoaicele sunt cele mai îngrijite femei din lume, dar nu am văzut femei atât de frumoase și atât de îngrijite precum cele din Arabia Saudită! Aveau tot ce e în trend în momentul respectiv, îmbunătățiri fizice de toate felurile, extensii de păr, machiaje impecabile, îmbrăcate in mini joupe la birou, să le fi văzut!, erau superbe, dar doar ele între ele! Asta e o mare diferență. Or, n-ai cum să te conectezi cu ele dacă nu le arăți acest minim respect și nu te întrebi ”care e valoarea mea adăugată aici?”. Iar valoarea mea adăugată n-are nicio legătură cu tot ce am știut eu, cu toată experiența mea, cu toate răspunsurile mele din viața anterioară, ci trebuie să aibă legătură cu ce trăiesc ele aici.
Pare foarte greu acum când îmi povestești, pare cumplit de greu.
ANGELA CREȚU: Da, mai ales pentru o femeie care se duce acolo direct gândindu-se că woman empowerment înseamnă acces la bani, acces la educație, independență financiară, morală. Ajungi acolo și ți se dărâmă tot și trebuie să repornești de la valorile lor…
Ai în continuare un coach, te ajută cineva în continuare?
ANGELA CREȚU: Tot timpul am avut, când nu l-am avut din partea companiei, mi-am căutat eu pe cineva, și asta m-a ajutat mult, la fiecare schimbare de cultură. De exemplu, în America, atunci când am ajuns, am avut un mare șoc cultural, pentru că eu am venit cu spiritul est-european în care cam spui ce gândești, destul de direct, și cu spiritul românesc că, dacă ești într-o întâlnire, trebuie să existe un scop, să iei o decizie și să mergi mai departe, nu prea pierzi timpul vorbind despre vreme și fără acțiuni concrete… Or, în experienta mea din America, era foarte important ca fiecare să-și expună perspectiva în cel puțin două-trei întâlniri până când să ne gândim care ar fi soluția optimă. Mie mi se părea o pierdere de timp, o dată la mână, iar doi la mână, pentru ei contează foarte mult stilul, deci, înainte să treci la acțiune, la verbul în sine, ce trebuie făcut sau ce îți asumi că vrei să faci, trebuie să existe foarte multă interacțiune socială, chiar dacă mie mi s-a părut superficială, fără conținut. Îmi spuneau oamenii: ”ne vedem la un grătar duminică!”, iar eu, primele dăți, chiar îmi făcusem plan să ne vedem la un grătar, de unde să îmi dau eu seama că ”ne vedem la un grătar duminică” în limbajul american e ca o formă de ”îmi place de tine, ești ok”?! De fapt nu aveam niciun grătar duminică, e doar o formulă de genul: „Hi! How are you, I love you like my little sister”, nemaicontând că ne-am văzut prima oară sau a doua oară. Genul lor de declarații nu le-ai face în Romania poate nici după zece ani de relație cu cineva. Au promisiuni sociale care de fapt nu au nici un fel de bază, au un limbaj al corpului foarte prietenos, dar pe care ți-e foarte greu să-l traduci cu adevarat în limbajul nostru… Acolo, CEO-ul de atunci mi-a dat chiar coach-ul ei. Și, săracul, s-a chinuit cu mine destul de mult, să mai atenueze intensitatea personalității mele, și cumva, exact aceeași întrebare m-a salvat, ”De ce m-ar fi ales pe mine echipa mea?”. De la coach-ul acela am învățat să am zâmbetul de la un colț la altul al gurii, spunând că este o mare lipsă de respect să nu merg zâmbind, să nu vorbesc zâmbind, să nu fac duș zâmbind; trebuia să-mi scriu emailurile zâmbind, pentru că, dacă-mi scriu emailurile zâmbind, atunci automat o să reușesc să mă conectez cu ei. Când am primit rolul în Rusia, l-am sunat și i-am spus: Hei, trebuie să iei totul înapoi în 24 de ore, pentru că principalul proverb în Rusia – și unul dintre cele mai faimoase proverbe ale lor – este: ”Zâmbește și toată lumea va spune că ești un idiot!” E cu adevărat foarte interesant să treci dintr-o cultură în alta.
Iar acum când te-ai întors în România, ce ai găsit? A fost greu să te readaptezi? Între timp lucrurile s-au schimbat și în țară și în companie…
ANGELA CREȚU: Mi-am dorit foarte mult să revin, a fost, efectiv, planul meu de viață să mă întorc acasă, căci mi-a fost extrem de dor și am înțeles că, indiferent de țara în care te afli, oricât de dezvoltată ar fi ea, toate lucrurile își au prețul lor și, pentru mine, nimic nu a compensat viața socială de acasă.
Te referi la lucrurile materiale?
ANGELA CREȚU: La accesul la o infrastructură dezvoltată, la faptul că, de exemplu, în America nu se pun probleme de corupție sau de o administrație greoaie, la faptul că nu ai gropi pe străzi în Turcia și că au mii de autostrăzi… Sunt lucruri de care noi românii ne plângem permanent, dar despre care, în realitate, trăind în aceste țări, înțelegi că au, totuși, un preț foarte mare. În primul rând un preț al izolării sociale, care există pentru un imigrant, indiferent ce am spune. Îi invidiez pe cei care se adaptează extrem de ușor, în culturi atât de diferite, au o tărie fantastică! Dar confortul de acasă, confortul culturii tale, lejeritatea cu care îți planifici într-un weekend să bei o cafea cu un prieten nu prea se regăsesc ușor în alte culturi. Și mai e și prețul pe care îl plătești, și aici mă refer chiar la cel material, în zona impozitelor, în costul vieții. Suntem o țară săracă, în dezvoltare, dar avem în continuare o combinație de cultură, de setare socială, care, sincer, mie îmi sună mai bine acum decât orice alt rol într-un stat civilizat către care tindem cu supărare atunci când lucrurile nu ne merg bine aici!
Deci te-ai întors bucuroasă…
ANGELA CREȚU: Da, am regăsit România cu acest sentiment de dor și cu entuziasm, prietenii mei și acum, după un an de zile, mă întreabă dacă, în sfârșit, mi s-au deschis ochii și am început să observ gropile si lacunele din sistem! (râde) Nu am fost oarbă nici înainte, le văd și acum. Dar eu înțeleg de ce ni se întâmplă, cum ni se întâmplă, iar în momentul în care nu înțeleg, mă duc și protestez! Știu că există în continuare libertatea de opinie, am trăit într-o țară, până de curând, în care nu poți să-ți pui opinia pe facebook, pentru că te arestează – în Turcia-, și, în condițiile astea, mă bucur de libertatea mea, și știu că, indiferent de situație, lucrurile evoluează. Poate că suntem frustrați de viteza acestei evoluții, de scandalurile balcanice pe care ni le autocreăm, dar aici e bucățică de rai! În România se pot face foarte multe lucruri, și în campanii sociale, și în business, și la nivel personal, tocmai această stare de semidezvoltare creează oportunități, cum să nu te bucuri?!
Iar la nivel de companie, ai venit pe poziția pe care o părăsiseși?
ANGELA CREȚU: Nu, acum conduc Europa Centrală (sunt 19 țări), deci rolul este asemănător cu rolul pe care l-am avut pe Turcia și Africa. Atunci când am plecat, rolul meu era de general manager România și Sud-Estul Europei, era o regiune mai micuță. Din ianuarie, pe România avem un nou director general, am mai mai readus pe cineva acasă, pe Andreea Moldovan, care are și ea o foarte bună experiență internațională și revine cu drag acasă să lucreze cu echipa. Business-ul merge foarte bine, suntem foarte bucuroși de sustenabilitatea companiei pe piață, dar, iarăși, asta e ce spun echipei mele în fiecare zi, nu trebuie luată de-a gata nici un moment, pentru că nimic nu poate fi mai orbitor decât un succes al zilei de ieri pe care ți-l asumi prea usor. Ca atare, suntem în plină transformare, încercăm permanent acum să ne evoluăm modelul de business către un social selling care va aduce rolul tehnologiei la un alt nivel în companie, păstrând acea oportunitate pe care o dăm femeilor de a promova frumusețea în timpul lor liber, deci e o perioadă foarte interesantă, e frumos!
Te bucură și faptul că poți să vorbești românește, chiar dacă stăpânești și alte limbi la perfecție?
ANGELA CREȚU: Da, am învățat sârba, tocmai din dorința mea de a mă conecta, am învățat turca, am învățat rusa, pentru că am considerat că nu poți să arăți cu adevărat respect oamenilor cu care lucrezi, dacă nu înveți să comunici măcar la nivel de bază cu ei. Și într-adevăr, am primit înapoi înzecit, față de cât am investit, și timp, și energie.
Cum înveți, cât îți ia să înveți o nouă limb străină?
ANGELA CRETU: Eu am dezvoltat un sistem al meu, diferit față de cel clasic, și anume încep cu cele douăzeci de verbe de bază, cele uzuale, pe care le folosim în mod curent în fiecare zi, le învăț conjugările simple, de trecut, prezent, viitor și, odată ce le-am învățat pe acestea, se întâmplă o minune, pentru că le înveți într-o săptămână, după care, în orice conversație, deja te prinzi de sensul conversației, chiar dacă îți lipsesc celelalte elemente de vocabular, care se adaugă, în timp… Și pornesc pe scheletul ăsta de verbe, și ușor, pe măsură ce oamenii vorbesc cu tine, – acesta fiind un lucru foarte important, să vorbești cât mai mult – ușor, ușor se leagă și celelalte elemente de vocabular.
Dar întoarsă în limba română, ai ceva în plus…
ANGELA CREȚU: Am în minus foarte mult, pentru că îți pierzi exercițiul de a vorbi în limba română. Știu că acum vreo 15 ani cu toții îl ironizam pe Răducioiu că uitase limba română după câteva luni de zile în Italia. M-am simțit exact ca Răducioiu! Deși am continuat să citesc, dar nu e același lucru! Conversațiile în familie niciodată nu vor ajuta susținerea unei conversații cu oameni diverși, în situații diferite decât cele strict legate de ce am mai cumpărat pentru casă, ce are nevoie copilul… Da, a fost un efort din punctul ăsta de vedere, dar normal că e o plăcere, normal că e o bucurie, și e altceva, pot să merg la evenimente culturale, pot să merg la o piesă de teatru, pot să mă bucur de diverse evenimente, deci sunt încă entuziasmată de întoarcerea acasă, ăsta e cuvântul, și nu-mi trece încă prin cap să plec din nou. Au fost zece ani, am câștigat enorm, experiență, povești cât pentru o viață și mi-am mai distrus – nu tot, că n-am reușit – și din ego-ul personal…
Bine, ai fi putut să ți-l consolidezi și mai tare, ocupând asemenea poziții și având atâta putere, sunt mulți care își justifică ego-ul prin pozițiile pe care le au.
ANGELA CREȚU: Nu am văzut multe cazuri fericite de oameni care își confundă poziția de pe cartea de vizită cu identitatea…
Dar ai văzut, totuși, nu? Sunt mulți…
ANGELA CREȚU: Sunt, dar, sincer, mi-e milă de ei, pentru că se pierd total, nici ei nu mai știu cine sunt și ce îi face fericiți, nu mai știu cum să-și trăiască viața. E o mare greșeală să îți confunzi funcția cu identitatea, întotdeauna fac eforturi să mă țin departe de felul ăsta de a gândi, pentru că nu are nici o legătură cu cine sunt eu cu adevarat.
