În mai 2025, Photo London va sărbători cea de-a 10-a aniversare cu o ediție specială dedicată Londrei și bogatei sale moșteniri fotografice. Târgul de fotografie revine la Somerset House — care a devenit acum 25 de ani un hub internațional al artelor — în perioada 15–18 mai (cu o zi de previzualizare pe 14 mai). Ca de obicei, evenimentul va reuni o serie de galerii importante și de fotografi independenți din întreaga lume pentru a prezenta cele mai valoroase lucrări fotografice și pentru a explora viitorul acestui mediu artistic.
Printre fotografii incluși în acest eveniment extraordinar se numără și tânărul artist român Toma Hurduc, care a acceptat cu amabilitate să răspundă întrebărilor din acest interviu.
Toma Hurduc (născut în 2001, în România) este fotograf documentar, stabilit în prezent la București. Primele sale lucrări s-au concentrat pe surprinderea comunităților și mișcărilor underground locale, față de care simte o puternică conexiune personală. Astăzi, narațiunile sale vizuale îmbină frecvent experiența trăită cu elemente imaginare sau simbolice, contopind adevărul factual cu o dimensiune abstractă și conceptuală. Prin această abordare, Toma Hurduc explorează percepțiile umane asupra realității, fricii, anxietății, efemerității și memoriei.
Toma este licențiat în Imagine de film la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București. Profund atras de puterea expresivă a luminii și de rolul acesteia în formarea imaginii, lucrează frecvent cu film alb-negru de 35 mm și experimentează cu diverse tehnici de imprimare și expunere, pentru a reda un sentiment de stranietate.
Lucrările sale au fost expuse atât în expoziții solo, cât și colective, în România (Centrul de Resurse în Fotografie, Common House, Piua Studio), Franța (IKEA+, 28 Rue de Lappe, Paris) și Norvegia (Centrul de Artă Contemporană Nitja). De asemenea, a participat la mai multe programe de mentorat, cel mai recent fiind cu Annie Leibovitz.
Fotografiile lui Toma au fost publicate în reviste românești precum Scena9, PressOne, Vice România și Glamour. A susținut ateliere cu Leica Camera Austria și Ilford Photo și predă în prezent la Centrul de Resurse în Fotografie din București. Începând cu anul 2025, este membru al rețelei Futures Photographers.
Alice Năstase Buciuta: Ce școli ai urmat, Toma, și ce anume au dezvoltat în tine pentru a construi și cizela acest talent de a vedea lumea și de a o așeza într-o fotografie care să rămână?
Toma Hurduc: Mi-am obținut diploma de licență în Imagine de film în 2023, după ce am urmat cursurile Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, iar acum, pentru a pătrunde în mediul academic, urmează să mă înscriu la un master în Antropologie anul acesta.
Școala a jucat un rol important în formarea mea ca artist, dar nu putea face totul. Cel mai mare câștig din anii de facultate a fost bagajul tehnic destul de vast pe care l-am dobândit. Să știi toate pensulele și cum să le folosești este esențial când vrei să pictezi o imagine. Tot prin facultate am legat relații cu colegi care mi-au devenit ulterior colaboratori. Cred că singura cale spre succes după o facultate de artă este să valorifici la maximum conexiunile pe care le-ai format în timpul studiilor. Să fii amabil și deschis în a lucra cu alții aduce întotdeauna mai multe beneficii decât să fii un arogant, oricât de talentat ai fi.
Totuși, cea mai mare parte a învățării s-a produs în afara școlii. Datorez mult din practica mea regretatului Dan Beșliu, care m-a introdus în universul aparatului fotografic. De la el am învățat bazele, când aveam doar 13 ani, mult prea tânăr pentru a pune întrebările cu adevărat importante.
Am avut apoi norocul să întâlnesc oameni care au avut răbdarea să vorbească cu mine și să își împărtășească cunoștințele ore în șir. Și pentru asta vreau să le mulțumesc lui Dragoș Boldea, Cosmin Bumbuț, Mihai Stoica, Sorin Florea, Ana Drăghici și Alexandru Sterian. Cinste lor!
Marea Dragoste – revistatango.ro: Ai decis că vrei să urmezi drumul acesta ca o profesie sau te-ai gândit că poate fi și doar un hobby, dar iubit cu pasiune? Cum se împart acum preocupările tale?
Toma Hurduc: Uneori îmi imaginez cum ar fi să fac fotografie doar ca hobby, în timp ce lucrez într-un domeniu creativ conex, cum ar fi publicitatea. Dar știu că ar fi imposibil, pentru că am încercat deja.
Sunt prea impulsiv și obsedat de asta, poate și pentru că e, probabil, singurul lucru la care chiar am fost vreodată bun — peste medie, ca să spun așa. Când am descoperit acel lucru care mă putea face „băiatul cool”, nu am mai vrut să renunț la el. Nevoia reală de fotografie a apărut mai târziu în viața mea, nu la 13 ani când am învățat bazele. În jurul vârstei de 16-17 ani, când toți cei din jurul meu erau buni la skateboarding, graffiti, DJ-ing sau pur și simplu foarte deștepți, eu am găsit acel lucru pe care nimeni altcineva din cercul meu nu-l făcea. Așa am devenit acel copil, apreciat și dorit pentru acel ceva…
Toate acestea s-au transpus și în munca mea actuală — sunt în continuare extrem de impulsiv. Inspirația vine la întâmplare, chiar dacă îmi petrec cea mai mare parte a timpului în care nu lucrez comercial pe stradă, fotografiind. Nu-mi pot imagina să nu pot face ce simt că trebuie făcut, în momentul în care simt asta. Am ales freelancing-ul exact din acest motiv, iar libertatea este singurul lucru care compensează zilele de lucru de 18 ore, plățile întârziate și lipsa de predictibilitate financiară.
Sunt suficient de norocos să-mi câștig existența din cele mai dragi preocupări ale mele — fotografia și cinematografia. Nu fac mare lucru în afara lor, pentru că îmi ocupă timpul de lucru, timpul liber și tot ce e între. Singurele alte lucruri pe care le mai fac sunt să citesc și să ies cu prietenii.
Marea Dragoste – revistatango.ro: De la cine din familia ta moștenești, poate, puterea de a observa frumusețea? Crezi că e importantă pentru un artist familia din care provine, mediul pe care îl absoarbe și acasă sau în timpul său liber, nu doar la școală?
Toma Hurduc: Absolut, familia este extrem de importantă. Iar în cazul meu, am avut norocul cel mare. Deși nu provin dintr-o familie bogată sau influentă în lumea artei, am crescut înconjurat de bucuria de a vedea.
Fiecare bunic al meu a fost legat într-un fel de artă. Bunica din partea tatălui a fost profesoară de canto. A călătorit prin lume până la vârste înaintate și a savurat fiecare secundă. Îi spun mereu că asta mă fascinează cel mai mult la ea — acea curiozitate de copil și bucuria găsită în fiecare zi. Cealaltă bunică obișnuia să-mi citească mult. Îmi amintesc cum stăteam într-o cameră slab luminată, priveam tavanul și îmi imaginam poveștile desfășurându-se ca pe un ecran de proiecție, iar ea mă încuraja să fac asta.
Însă cei care m-au influențat cel mai mult au fost părinții mei. Am vrut să fac fotografie ca să mă apropii de tatăl meu, care este și el pasionat de acest domeniu. Mama citea mult despre fotografie. N-am avut niciodată cea mai performantă cameră, dar am avut ceva mult mai valoros — susținerea necondiționată a părinților mei. Au înțeles repede că acesta este singurul drum care mă poate face cu adevărat fericit și m-au sprijinit la fiecare pas. Și acum știu că sunt și ei fericiți. Fiecare reușită a mea este, într-un fel, o formă de recunoștință față de ei.
Știu cât de greu este pentru un părinte să lase copilul să urmeze un „drum riscant”. Mereu auzim părinți îngrijorați întrebând: „Cum o să faci bani din artă?”. Nu este chiar atât de complicat, dacă acel copil a fost crescut cu responsabilitate, învățând că înainte de orice carieră trebuie să devină un adult funcțional, capabil să se îngrijească singur. Așa începi să te preocupi și de partea de business a artei — care există și nu poate fi ignorată.
Am întâlnit artiști extraordinari din generația mea care nu au părinți artiști. Însă, discutând cu ei despre acest subiect, am regăsit acea curiozitate despre care vorbeam mai devreme. Cred că datoria unui părinte cu un copil înclinat spre artă nu este neapărat să-l expună la artă, ci să-i cultive abilități umane: perseverență, reziliență, acceptarea eșecului — lucruri esențiale cu care se confruntă orice artist, tânăr sau bătrân. A face artă este, pentru mine, un joc mental, și sunt profund recunoscător că lanțul de evenimente din viața mea m-a ajutat să înțeleg cum să-mi gestionez emoțiile și cum să le speculez artistic.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Care sunt bucuriile esențiale și recompensele personale pe care le-ai descoperit slujind arta fotografică?
Toma Hurduc: Desigur, oricine lucrează cu fotografia se entuziasmează atunci când reușește să obțină acea imagine. Totuși, cea mai mare satisfacție pentru mine în fotografie este interacțiunea cu oamenii. Practica mea se concentrează în jurul oamenilor, în special a străinilor, în întâlniri fugitive. E ceva ce am descoperit încă de când făceam graffiti — acea adrenalină dată de necunoscut, de reacția imprevizibilă a celuilalt. Există și o latură aproape dramatică în fotografie, care mă atrage. Și, pur și simplu, întâlnesc oameni pe care altfel nu i-aș fi întâlnit niciodată, doar pentru că am avut un aparat foto în mâini, la locul și momentul potrivit. Fotografia — mai ales cea de stradă — este pentru mine un schimb. Are ceva jucăuș, aproape senzual, este stranie.
Așa cum a spus Meyerowitz mai bine decât aș putea-o face eu, există această plăcere de a vedea, care cred că ar trebui să stea la baza pasiunii oricărui fotograf. Imaginile bune, intime, mi-au apărut pe stradă doar când am încetat să le vânez și am început să mă joc, cu imaginație, curiozitate și dorință de descoperire.
Cealaltă latură a fotografiei m-a dus în locuri unde doar visam să ajung. De exemplu, recent am avut o comandă de a fotografia legendara trupă Partizan, reprezentanți ai undergroundului românesc. Să pot petrece două după-amieze în intimitatea sălii lor de repetiții, doar pentru că sunt un băiat cu o cameră foto, mi se pare incredibil. Am lucrat în tot felul de locuri și scenarii diverse și iubesc genul acesta de muncă, pentru că mă obligă să întâlnesc oameni pe care altfel nu i-aș cunoaște.
Fotografia și aparatul sunt doar un pretext ca să văd. Nu pot justifica altfel. Nu cunosc nicio altă meserie care să te conecteze atât de mult cu ce te înconjoară. Dacă va apărea una, renunț imediat la cameră.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Ce alte valori prețuiești ca tânăr care trăiește azi în România?
Toma Hurduc: Simțul comunității. În contextul în care fascismul bate tot mai tare la ușă, iar pe cealaltă parte avem un capitalism hiperbolic, ne aflăm exact la mijloc. Acesta este, în esență, și subiectul Two Suns, proiectul meu fotografic despre zona Balcanilor, expus deja în București, Oslo și acum la Londra.
Să te întâlnești cu prietenii într-un subsol pentru un mic concert, să ieși la o bere într-o grădină locală. Astea sunt lucrurile pe care le prioritizez în viață și încă un motiv pentru care încerc atât de mult să nu fiu angajat în altă parte. Timpul acesta de calitate și intimitate cu cei apropiați e ceea ce mă ține în mișcare. Nu mă interesează mașinile sau casele — aș prefera o viață mai simplă, dar în care știu că pot petrece timp oricând cu prietenii mei.
Îmi place și să călătoresc, iar prin munca mea am ajuns să am o rețea de oameni în afara țării. Recent, am petrecut 10 zile în Budapesta într-un grup nou de prieteni, care m-a asimilat imediat. Acest tip de conexiune, de camaraderie, este cel pe care îl prețuiesc cel mai mult.
Marea Dragoste – revistatango.ro: La ce alte competiții fotografice importante ai participat cu succes până acum?
Toma Hurduc: Sunt puține competiții pe care le apreciez cu adevărat, dar nu sunt încă la nivelul lor. Va veni și acel moment, cu siguranță. Majoritatea concursurilor online mi se par un fel de maculatură: nu înseamnă mare lucru pentru artiștii adevărați, sunt mai degrabă pentru cei care aleargă după like-uri și bani.
Ce mă interesează pe mine și unde aplic adesea sunt mentoratele, rezidențele și granturile. Nu premiile în sine sunt cele care împing un artist mai departe, ci resursele, feedbackul și oportunitățile educaționale. Asta este direcția în care îmi canalizez energia. De exemplu, recent am avut norocul să fiu nominalizat ca membru al rețelei Futures. Pentru mine, acesta este poate cel mai important lucru care mi s-a întâmplat în ultima vreme. Să pot fi în contact cu alți fotografi tineri, cu mentalități similare, dar mai ales să am acces la educație gratuită, profundă, și la evenimente exclusive precum conferințele și atelierele oferite de acest program — este incredibil.
Este un tip de învățare rafinată, pe care trebuie să o faci de la un anumit punct în carieră, iar artiștii ar trebui să caute asta, nu diplome lucioase de carton. Premiile cu adevărat importante sunt recunoașterile meritului care se transformă în oportunități reale de învățare. Faima și popularitatea sunt iluzorii, dar educația de calitate este rară, mai ales în contextul suprasaturării informației online. Să petreci timp personal, de calitate, cu fotografi precum Nikos Economopoulos și Annie Leibovitz (în persoană), sau Matt Black (online), să primești feedback personalizat și să fii prezentat editorilor și curatorilor în sesiuni de portofoliu — toate acestea nu pot fi niciodată egalate de vreo medalie sclipicioasă.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Acum faci parte din ediția aniversară a celui mai important eveniment internațional de fotografie din Londra, Photo London, unde lucrările tale vor fi expuse alături de cele ale altor artiști talentați din întreaga lume. Ne poți povesti parcursul — atât din punct de vedere artistic, cât și organizatoric — care te-a adus la acest moment? Cât de dificil, costisitor sau solicitant este pentru un tânăr fotograf să participe la un proiect de o asemenea amploare?
Toma Hurduc: E muncă, muncă, muncă și iar muncă, iar apoi e doar noroc — nu există merit personal în asta. Singurul merit real este perseverența.
Îmi place să cred că tot ce mi s-a întâmplat a fost pentru că mi-am dorit suficient de tare, cam ca un copil. Le spun mereu celor mai tineri (desigur, e ciudat să spun asta la 23 de ani): dacă îți dorești ceva cu adevărat, acel ceva va apărea. Desigur, nu se va întâmpla magic. Totuși, ceva acolo sus va orchestra lucrurile în așa fel, încât să primești în funcție de preocuparea investită de la început.
Așa cum spunea Dan Beșliu, fotografia doare, costă bani și ia timp. Asta e valabil dacă vrei să te implici pe termen lung, într-o călătorie profundă și personală, nu doar pentru a face rapid niște bani sau pentru viralizare online. Cred că acest adevăr m-a ținut pe linia de plutire — este mai ales adevărat în fotografia de stradă. Poți umbla zile întregi până când acea imagine apare în fața ta. Acea imagine care este, de fapt, o transpunere a ceea ce ai în minte. Abia când am realizat că, în fotografia de stradă, lucrez mai degrabă cu stimuli interni decât cu întâmplări exterioare, am înțeles ritmul, bucuria și esența meșteșugului meu.
Fotografia este mult mai aproape de jocul dintre vânător și pradă decât alte forme de artă — inspirația poate lovi, dar subiectul poate lipsi. În muzică, dacă auzi o linie melodică în minte, poți merge să o transpui în note. În fotografie, subiectele te provoacă, apar când vor ele, nu când vrei tu. Să fii permanent conectat cu interesul tău fotografic este singura modalitate sustenabilă de a lucra.
Să ies pe teren și să fotografiez a devenit mai degrabă un monolog interior decât un simplu clic, și atunci m-am reîndrăgostit de acest mediu.
Simt că fotografia — și arta, în general — poate fi sustenabilă pentru un artist doar atunci când acesta continuă să-i dea noi sensuri. De aceea cred că fotografia cere timp. Trebuie să-ți chestionezi constant practica și să o ațâți, simbolic, cu bățul prin gard, nu să urmezi o rețetă care pare că funcționează.
Nu lucrez cu pași sau obiective fixe, mi se pare limitativ. Modul meu de lucru e mai degrabă să arunci ceva în univers și să speri la ce e mai bun. Încerc să evit sistematizarea excesivă. Sigur, există o oarecare ordine, există disciplină — poate asta este cheia — dar evit stabilirea de obiective. Vreau să merg cât mai departe pot și să mă uit înapoi abia atunci când voi fi bătrân și nu voi mai putea merge înainte.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Care este mesajul sau tema centrală a fotografiilor tale care vor fi expuse la Somerset House între 15 și 18 mai 2025?
Toma Hurduc: Imaginile expuse fac parte din proiectul meu documentar în desfășurare, Two Suns. Prin această serie, explorez modul în care oamenii pot deveni atât de copleșiți de haosul mediului înconjurător, încât sentimentul de apocalipsă se strecoară neobservat. Reprezentarea pe care o fac peisajului urban scoate la iveală modul în care indivizii sunt bombardați constant cu imagini și realități distorsionate, creând impresia că sfârșitul este inevitabil — chiar și în lipsa unor semne evidente.
Proiectul se concentrează pe probleme socio-economice din țările balcanice, surprinzând ceea ce eu descriu ca o „singurătate aglomerată” în haosul vieții urbane, integrând subtil o senzație de colaps iminent. Am început să lucrez la Two Suns în 2023, fotografiind în Albania, România, Grecia și Republica Moldova. Scopul meu a fost să documentez această experiență de viață locală cu rezonanță universală — viața imaginată în acele momente suspendate dinaintea unui dezastru.
Marea Dragoste – revistatango.ro: Ca tânăr care navighează prin lumea agitată de azi — dar și ca tânăr artist — cât de important este pentru tine să fii activ în societate și implicat în mersul ei către mâine?
Toma Hurduc: Arta este politică, iar vocea unui artist nu poate fi apolitică. Altfel, nu este decât o superficială delicatesă pentru ochi. Noi, oamenii, avem cu toții datorii civice. Este responsabilitatea noastră să ne ocupăm de ele. Ca artiști, cred că avem o cale mai ușoară, pentru că putem problematiza, pune întrebări și aborda teme sociale în practica noastră artistică — avem această „scuză”. Totuși, sunt destul de dezamăgit de generația mea, de cei care aleg să nu se implice. Este profund lipsit de respect față de cei care au luptat ca noi să avem dreptul de a vorbi. Asta este, așa cum arată și demografia votului, principala cauză pentru creșterea ideologiilor fasciste în România. Fascismul este alimentat de indiferență și a crescut într-o formă care ar trebui să alarmeze chiar și pe cei mai ignoranți dintre noi.
Lucrurile nu se vor îndrepta niciodată dacă oamenii nu conștientizează rolul cetățeanului în peisajul politic. Populația nu ar trebui să fie nisipul pe care valul politic îl spală, ci zidul de piatră care îl respinge. Dacă sistemul educațional eșuează în a ne învăța acest rol, trebuie să ne informăm singuri și să ne educăm reciproc. Avem putere doar dacă declanșăm schimbări. S-a împământenit ideea că România e condamnată și că nu avem ce face. Desigur, poate părea așa dacă ne imaginăm schimbări enorme, fanteziste, de la bun început. Însă schimbarea reală începe la nivel individual — prin a nu accepta umilința, prin a evidenția ilegalitățile, a semnala corupția și a nu permite oportuniștilor inculți să ne calce în picioare. Prin a ne apăra propriile drepturi, a ne exercita puterea civică, a scrie despre nedreptăți și a acționa — verbal sau fizic — atunci când cineva sau ceva este în pericol.
Lupta pentru echitate și egalitate este acum o luptă împotriva fascismului. Orice om care nu face tot ce poate pentru a preveni această situație sprijină activ opresiunea.
