George Cristian Maior este clujean nascut intr-o familie de intelectuali. Este doctor in drept international, a studiat la Universitatea din Cluj si apoi, cativa ani, in Statele Unite. Are 41 de ani si e casatorit cu Anamaria, fiica scriitorului Augustin Buzura. Este tatal a doi copii, Lara, in varsta de opt ani, si Cristian, de sase ani. Cariera sa include invatamantul universitar, diplomatia si apoi politica. A fost secretar de stat in Ministerul Apararii, iar, in urma cu doi ani, a fost numit intr-o pozitie de-o insemnatate cruciala pentru orice natiune: este directorul Serviciului Roman de Informatii.
Ascultam rockul anilor ’70, muzica progresiva, muzica trista, puternica…
Marea Dragoste / Tango: Cum era familia dumneavoastra, domnule Ambasador, cum va amintiti de primii ani de viata?
George Maior: M-am nascut în Cluj, în 1967, într-o familie de intelectuali. Tata era deja asistent universitar la Facultatea de Istorie, în Cluj, mama termina Filologia. Ulterior, a devenit profesoara de franceza. Era un mediu extrem de liberal în familie, chiar în conditiile dificile ale vremii. Eu am trait cu cartile din biblioteca alor mei si am evoluat o data cu comunitatea intelectuala si de prieteni formata în jurul familiei. Si am evoluat, cred, într-o perioada în care, desi contextul istoric, politic, cultural al vremii era foarte apasator, noi am reusit sa ne cream aceste microgrupuri si microcomunitati, în care puteam sa respiram un aer de libertate, sa comunicam, sa schimbam idei. Am avut si o copilarie si o adolescenta foarte frumoase.
Tango: În care ati gasit armonia? Se spune ca în viata fiecaruia intervine ceva care rupe armonia, un episod care te face sa întelegi ca lumea nu-i perfecta…
George Maior: N-a fost niciodata o armonie perfecta. Evolutia a fost, bineînteles, marcata de încercari permanente, din care trebuia sa înveti ceva. Esecuri pe care trebuia sa ti le asumi… si-n scoala, si-n relatiile cu prietenii, au fost, desigur, si multe dezamagiri. Dar, fata de mediul de relationare, de comunicare, de traire, ramai, poate, si dupa o anumita varsta, cu o nostalgie. Si degajezi elementul frumos de tot acel zbucium.
Eram împreuna cu prietenii, puteam asculta rockul anilor ’70 – muzica progresiva, muzica trista, puternica (Deep Purple, Led Zeppelin, Pink Floyd) puteam sa schimbam idei despre literatura romana. Am trait cu scriitori precum Nicolae Breban, Augustin Buzura, Marin Preda. Savuram literatura interbelica: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Mircea Eliade, literatura sud-americana: Borges, Márquez, Cortázar etc. Puteam sa ne si distram, sa facem sport, sa vizionam filme pe videouri împrumutate, atunci cand au aparut. Dar au fost si multe, multe dezamagiri. Nu intervine ceva fundamental despre care as putea sa spun ca la un moment dat m-a orientat sau nu spre o directie, ci au fost acumulari permanente de lucruri bune si lucruri rele pe care le-am parcurs.
Tango: Care sunt treptele dezamagirii, care te fac sa te simti tradat, în viziunea dumneavoastra? Avem un numar special de revista, dedicat tradarii. Cand v-ati simtit tradat prima data? Exista un episod în care ati simtit tradarea în sensul ei profund?
George Maior: Este amuzanta, într-un fel, aceasta întrebare, avand în vedere locul unde lucrez acum. Pentru ca aici, poate mai pregnant decat în orice alt loc, tradarea este o notiune foarte precisa, si lucrand în aceasta lume complexa, dificila si dura, care nu se vede la suprafata spionajului si a contraspionajului, practic avem în vedere permanenta acest factor.
În relatiile umane, cred ca este si o chestiune de perceptie. Fiecare cred ca s-a simtit macar o data în viata tradat si a tradat, la randu-i. Asta nu poate sa nege, decat daca este ipocrit. Pentru ca toti avem anumite valori pe care ni le asumam si, în momentul în care simtim sau percepem ca cineva ni le încalca, le respinge, ne simtim oricum tradati. Cred ca acest lucru este o parte a naturii umane si cred ca trebuie sa încercam, în timp, sa distingem foarte clar între ce a fost firesc, natural, si ce a fost esec si din acest punct de vedere al tradarii. Normal, fiecare am fost tradati si-n relatiile personale, si în relatiile profesionale si, poate, la randul nostru am facut acest lucru. Si eu o recunosc.
Tango: Ce faceti dupa aceea? Cum faceti ca sa îl împacati pe acela pe care l-ati tradat? Sau ca sa traiti cu gandul tradarii? Cum mergeti mai departe?
George Maior: Este important, daca îti asumi un anumit principiu si o linie valorica, sa nu ajungi la tradarea absoluta. Pentru ca atunci îti renegi identitatea, fiinta si existenta. În rest, aceste lucruri care se petrec în viata cotidiana, în viata sociala, în relatii, sunt, pana la urma, asumate si toti trebuie sa învatam si din greseli si din lucrurile bune pe care le facem.
Tango: Ce înseamna tradarea absoluta?
George Maior: Tradarea absoluta este atunci cand îti renegi principiile si, efectiv, cadrul etic în care traiesti, în care pur si simplu te respingi fundamental pe tine. Probabil tradarea absoluta este fata de tine si atunci ai esecul fundamental si ireparabil. E tragic cand se ajunge aici, însa multi, probabil, parcurg asemenea evolutii si îi compatimesc.
Pentru un ardelean migratia spre Bucuresti e dificila
Tango: Sa revenim în mediul acela în care v-ati format. Cum s-a nascut prima iubire, si cum va amintiti de ea?
George Maior: Au fost aventuri placute în adolescenta, în scoala, dintre care unele, mai departe, chiar s-au transformat în cronica unui esec anuntat, asumat rational de fiecare parte. Mai tarziu… Cred ca o data în viata gasesti femeia ideala si am avut acest mare noroc, ca dupa, sa-i spunem un fel de joaca adolescentina, repet, asumata ca un esec de la bun început, sa dau peste aceasta femeie. De asemenea, ea provine dintr-o familie de intelectuali, este fiica scriitorului Augustin Buzura, despre care am amintit, si pe care eu îl cunoscusem din cartile pe care le-am citit în acei ani. Carti puternice, cu mesaj profund si extraordinar de linistitoare totusi pentru un spirit care încerca sa înteleaga, sa descifreze o epoca foarte dificila si complexa, cea dinainte de ’89, si rolul individului pe un asemenea fundal.
Tango: Si cum ati întalnit-o pe aceasta femeie?
George Maior: Poate dintr-o întamplare, în Clujul anilor ’90… Deja intrasem în diplomatie, dar vedeti, pentru un ardelean, migratia catre Bucuresti e dificila la început. Ma întorceam des în Cluj, unde aveam cercul de prieteni. Asa ne-am cunoscut si, mai tarziu, ne-am casatorit. Ea a venit la Bucuresti si am avut o evolutie tare frumoasa de atunci. Împreuna am fost la primul meu post diplomatic în Irlanda. Am stat patru ani acolo. Împreuna. Avem doi copii frumosi, inteligenti, spunem noi, si sunt multumit.
Tango: Cati ani aveti de cand sunteti împreuna cu sotia dumneavoastra?
George Maior: 11. 12 ani, aproape… Iar fetita are opt ani, e la scoala, si baiatul la gradinita, are sase ani. Cristian si Lara.
Tango: Cum ati luat decizia de a va casatori? Cum ati înteles ca trebuie sa faceti o familie si nu sa ramaneti un simplu îndragostit?
George Maior: A fost ceva natural si a venit de la sine. Nu a fost nicio decizie cantarita, pur si simplu a venit de la sine într-un ritm natural, firesc.
Tango: Multi barbati se tem de casatorie!
George Maior: Daca nu exista naturalete si exista teama, deja îti ipotechezi într-un fel viitorul. Toate aceste lucruri care se fac natural dureaza. Cele care se fac cantarind o suta de mii de aspecte, fie materiale, fie mai idealiste, nu cred ca sunt decizii firesti si deja, într-un fel, greveaza asupra viitorului.
Tango: Dar unii oameni chiar nu întalnesc iubirea aceasta întreaga, senina, fireasca. Cauta, se tem de singuratate, se angreneaza în tot felul de relatii, numai ca sa nu fie singuri.
George Maior: Raspunsul e scurt: e natura umana.
Tango: E natura umana atat de trista si de chinuita, pana la urma?
George Maior: Probabil ca nu putem desparti întotdeauna în categorii absolute nici suferinta de fericire, nici bucuria de întristare. Totul este un amalgam, probabil.
Tango: Se spune tot mai mult ca mariajul distruge ceva din misterul relatiei. Cum reusiti sa va salvati dragostea în fiecare zi?
George Maior: Cred ca oamenii inteligenti descopera permanent noi lucruri si nimic nu este înghetat, nimic nu este încorsetat. Viata, asa cum evolueaza ea, este o permanenta cunoastere si redescoperire sau descoperire de alte noi lucruri. Atunci cand nu mai reusesti sa faci asta, înseamna ca s-a terminat ceva. Însa depinde de fiecare.
Esecul se poate transforma in noroc
Tango: Spuneti-mi, va rog, care a fost parcursul carierei dumneavoastra?
George Maior: Am terminat Dreptul la Cluj. Au fost ani interesanti. Doi ani înainte de ’89, doi ani dupa ’89. Scoala cu traditie elitista în epoca, eram putini studenti atunci, iar concurenta era acerba. Nu ca acum, o proliferare de universitati private de toate tipurile. Eram 30 pe un loc atunci cand am dat examenul si deci s-a cernut o generatie competenta intelectual, iar multi au evoluat frumos în cariera. Dar am avut sansa dupa aceea sa castig un concurs pentru continuarea studiilor la o universitate din America, George Washington University, unde am continuat aceasta munca intelectuala într-un ritm extrem de dur. Cine se gandeste la o educatie într-adevar profunda si extrem de riguroasa, dar creativa în acelasi timp, ar trebui sa încerce o universitate de tip anglo-saxon. Prin asta nu vreau sa neg alte tipuri de universitati, dar niciodata nu am simtit o presiune mai mare, fara sa fie indusa neaparat de stilul pedagogic sau de contextul pedagogic, de a munci, a citi, a învata, ca în aceasta experienta universitara americana. Si acolo mi-am format un grup foarte interesant de prieteni, cercuri de la universitatile vecine, Georgetown, mai erau cativa studenti de la Yale, alaturi de care am învatat cat de schimbata era lumea în acei ani, fata de ceea ce traisem înainte de ’89, în ce ritm dramatic evolua, se transforma, ce tip de intrebari se puneau si ce fel de rol am fi putut avea fiecare în constructia acestei noi lumi de dupa ’89. Am amintiri foarte, foarte placute de atunci. Am ramas si cu prietenii si cred ca a fost o experienta extraordinara aceasta perioada din viata. Am revenit în tara si, apropo de esecuri, dorind sa-mi continui cariera universitara, primul lucru pe care mi l-au facut niste colegi din Universitatea din Cluj a fost sa-mi sublinieze ca legislatia romaneasca nu permite recunoasterea acestor diplome, deci trebuie sa astept o perioada ca sa candidez la un post universitar. A fost poate si un noroc, ca sa vedeti cum esecul se transforma în noroc, pentru ca mi-am asumat atunci evolutia spre diplomatie. Am castigat un concurs în Ministerul de Externe si, la 25 de ani, am venit la Bucuresti în cadrul Ministerului de Externe.
Tango: Si apoi ati plecat la cel dintai post, cel din Irlanda?
George Maior: Au fost cativa ani în Ministerul de externe. Eram cativa tineri, si eram buni prieteni. Eram coleg cu Cristian Diaconescu, care acum a evoluat în politica, cu Titus Corlatean, cu ambasadorii Ducaru, Motoc, Ciamba, Mazuru care acum fac parte din elita diplomatiei actuale. Eram tineri atunci în acest minister, si încercam sa dezvoltam un nou tip de abordare a diplomatiei. N-a fost usor pentru noi, pentru ca erau si generatii destul de rigide care traiau înca într-o mitologie a unei mari diplomatii romanesti, poate adevarata, desfasurata în perioada anilor ’70, cand Romania se prezenta sau chiar era mediator în Orientul Mijlociu, undeva la interferenta între Est si Vest. Am si învatat mult de la acesti oameni, pe care îi respect, dar, în acelasi timp, trebuia sa acceleram în ritm rapid impunerea unei noi identitati a Romaniei în noile relatii internationale care existau acum. Si nu a fost usor pentru noi. Am stat 4 ani în minister pana sa-mi asum primul post în strainatate, în Irlanda, o tara care din punct de vedere istoric, civilizational si cultural este foarte apropiata de Romania, spre surprinderea altora.
Tango: Ce ma bucur ca spuneti asta! Credeam ca e descoperirea mea, asemanarea între noi si irlandezi…
George Maior: În Irlanda si la nivelul unei anumite poezii a vietii, si ca mod deschis de comunicare si la nivel de cultura si civilizatie exista extrem de multe asemanari, pe care le-am descoperit în experienta de acolo. Mi-aduc aminte cu placere de faptul ca ne-am împrietenit foarte mult cu un nepot de-al lui James Joyce si aveam o descoperire extraordinara a profunzimii spiritului irlandez prin James Joyce. Acest nepot, foarte în varsta la vremea respectiva, sper ca mai traieste, era si administratorul casei James Joyce din Dublin si citea în fiecare saptamana cate o pagina din Ulisse la radio, încercand sa explice publicului larg irlandez un scriitor foarte dificil, asa cum este Joyce. Faceam multe serate la ambasada, chemam multi scriitori, tineri irlandezi, si am descoperit treptat, treptat cata asemanare exista între cele doua natiuni.
În vremea aceea se stingea din viata Marin Sorescu, marele nostru poet. Si sotia mea, împreuna cu un scriitor irlandez, i-a tradus ultimele poezii în limba irlandeza. Si a avut un impact extraordinar în mediile culturale irlandeze aceasta traducere, astfel încat ne-am trezit la usa ambasadei cu al doilea laureat al premiului Nobel din Irlanda, Seamus Heaney (primul era, desigur, Yeats) care a vrut sa scrie neaparat introducerea la aceasta carte a lui Sorescu, fiind impresionat de poezia soresciana. Aceasta este o întamplare de care-mi amintesc cu mare placere si care spune foarte mult despre ce putem oferi noi lumii, daca suntem mai atenti si administram mai atent cultura romaneasca si reprezentarea ei peste hotare. Pentru ca, în cadrul diplomatiei, evident, poti sa operezi cu mari concepte strategice, cu negociere pe diverse paliere – politic, economic, dar trebuie sa ai în vedere permanent ca forta unei natiuni este data si de legitimitatea care vine din mediile culturale ale acelei natiuni.
Tango: Nu va e dor de Irlanda?
George Maior: Ba da, chiar discutam cu sotia ca avem o nostalgie a Dublinului, a Galwayului, a peisajului irlandez, a istoriei, si asteptam sa revenim cu placere acolo. Îmi pare rau ca nu am fost în tara cand am fost vizitati de presedinta Irlandei, doamna McAleese, pe care am cunoscut-o atunci, dar ma bucur ca si la nivel politic începe sa existe o relatie mai profunda între cele doua tari, situate la extremele geografice ale continentului, dar repet, cu multe, multe similitudini si apropieri.
Tango: Si Marea Irlandei, cum vi se pare?
George Maior: E ceva profund, degaja un aer de mister si de profunzime pe care putini îl pot aprecia. Aveam un prieten care avea o casa chiar pe malul marii, langa Dublin si adesea eram fascinati de peisaj si de ce putea sa reprezinte el.
Tango: Cum a fost întoarcerea acasa si ce s-a întamplat aici?
George Maior: A fost o încheiere de evolutie în diplomatie. Am crezut ca am epuizat toate treptele. Am revenit în administratia care se forma atunci la Bucuresti si am fost Ministru Adjunct al Apararii. Pare o deconectare de lumea despre care vorbeam, dar nu este asa pentru ca, în lumea contemporana, apararea si diplomatia sunt mult mai apropiate si interconectate decat crede cineva. Acest concept de diplomatie a apararii s-a vazut cat de relevant este astazi, cand Romania se manifesta si printr-o prezenta externa de tip militar în Afganistan, în Irak, tari pe care le-am vizitat în acele perioade grele. Sunt experiente foarte puternice, care mi s-au impregnat în memorie.
Am facut prima vizita în Afganistan, chiar atunci cand soldatii se instalasera acolo, i-am vizitat si am vazut o lume devastata, ciudata. În Irak am vizitat, mai tarziu, trupele noastre de acolo si am observat cum se încerca recladirea unei lumi distruse dupa razboi. Deci au fost experiente puternice în Ministerul Apararii si cred ca cea mai mare realizare a fost aceasta intrare în NATO, deoarece am condus din partea noastra negocierile permanente, fapt care ne-a introdus tara într-un sistem de securitate, care este cel mai puternic sistem de securitate din istoria moderna a relatiilor internationale. Mai tarziu, am intrat în politica, am candidat în anul 2004, în Ardeal, în Alba Iulia, unde am castigat un mandat de senator. Am cunoscut multa lume, am alergat mult, am discutat cu oamenii multe probleme, am încercat, iata, o alta treapta de evolutie cu multe satisfactii, cu multe deceptii.
Tango: Cum este lumea politica vazuta din interior?
George Maior: Este dura, dar nu facem o exceptie din acest punct de vedere fata de alte sisteme, dar probabil ca si aici, mai mult decat în alte domenii, termenii de loialitate si de tradare au accente si definitii aparte, sunt mult mai prezente aceste notiuni în lumea politica. Cred ca forta unui om politic este de a-si putea impune proiecte, dar din pacate, exista putina gandire strategica în zona politica. Ne dezvoltam si din acest punct de vedere, dar cu multe sincope.
Tango: Lumea politica pare nu numai dura, ci si incorecta pentru cei dinafara. Oamenii politici, cei mai multi, par animati de alte interese, putere, bani, nu binele natiunii…
George Maior: Lupta pentru putere este în natura umana însasi, nu este inventata de politica romaneasca. Tucidide a exprimat cel mai bine acest lucru, spunand ca viata este primordial si o lupta pentru putere în diverse dimensiuni. Pana la urma, exista aceasta impresie despre politica, dar nu s-a inventat un alt mod de a duce lumea mai departe si de a introduce progresul si de a conduce o societate decat prin politica. Ca este mai buna sau mai rea (luate drept categorii morale absolute), de la Machiavelli încoace aceste distinctii poate palesc. Machiavelli este, în general, înteles în mod gresit. El este un mare iluminist, care a considerat ca prin politica poti sa atingi si scopuri morale. De aici distorsiunea si sablonul machiavelismului.
Uneori, din punct de vedere tactic, ca metoda se poate ca în politica sa se întample si lucruri urate, dar daca ele sunt facute pentru un scop moral, atunci sa ne uitam în primul rand si la scop. Fundamentalismele si dezastrele care au devastat Europa în anii razboaielor religioase ale secolului XVI au fost marcate de aceasta amestecare a politicii cu concepte absolute de ideologie religioasa, iar mai tarziu de ideologiile totalitare: nazismul si comunismul.
Tango: Apoi a fost trecerea dumneavoastra la serviciul în care lucrati în prezent.
George Maior: Am acceptat acesta propunere, desi a fost un lucru dificil. Serviciul de informatii al unei natiuni reprezinta principalul depozit de putere intelectuala si operationala prin care noi îi informam pe lideri despre tabloul realitatii, astfel încat sa-si poata lua decizii cat mai fundamentate. Daca un asemenea sistem este capabil sa aduca în fiecare zi informatia utila pentru a întelege lumea si de a lua decizii adecvate, înseamna ca îsi face datoria si acea natiune se poate apara de pericole si poate progresa. Este una dintre cele mai dificile, dar si mai onorante pozitii care pot exista în stat, aceea de director al unui serviciu de informatii.
Tango: Care este cel mai greu lucru pe care îl faceti în munca dumneavostra?
George Maior: Este ceea ce se numeste sindromul Cleopatra. Aducerea de vesti proaste. Lumea nu este întotdeauna buna, are si lucruri rele fundamentale, dar care exprima realitati pe care tu trebuie sa le prezinti liderilor. Informatia trebuie dusa pentru ca altfel nu poti lua decizia adecvata pe baza acestei realitati. Si, pentru ca tot vorbeam de sindromul Cleopatra, atunci cand Egiptul pierdea batalia decisiva cu romanii, cineva îi aducea vestea Cleopatrei, ca a pierdut razboiul… Astazi noi îl numim ofiter de informatii… Iar Cleopatra a spus: „Îti multumesc pentru veste, dar mai bine nu o primeam…” Acel om fiind, cred, lichidat pentru acest lucru. În istorie vestile proaste au fost acceptate cu greutate, iar mesagerul adesea omorat, cu sau fara ghilimele. Deci este si o meserie ingrata. Dar daca este facuta bine, cred ca ajuta foarte mult natiunea sa evolueze.
Tango: Experienta dumneavoastra diplomatica va ajuta „sa îmbracati” vestile rele în vreun fel?
George Maior: Aici nu mai poti „îmbraca” nimic, în niciun fel, si nu mai poti oferi un anumit stil care sa coloreze o realitate negativa. Aici trebuie sa fie totul precis, aproape matematic. Evident ca diplomatia are un rol cand pune activitatea de informatii într-un anumit context, într-o configuratie mai larga, te ajuta sa stii sa o asezi, sa o analizezi. Munca de informatii este, deci, o arta si o stiinta. Un fost director al Mossad-ului scria ca este arta imposibilului (spre deosebire de politica si diplomatie care sunt arta posibilului), dar cu atat mai fascinanta.
Tango: Ce este tradarea din perspectiva celui care conduce Serviciul Roman de Informatii? Ce este strict din punct de vedere al profesiei dumneavoastra?
George Maior: Aici tradarea este efectiv mai clara decat în orice alt domeniu, foarte rudimentar. Pur si simplu a prezenta sau a da unei alte forte sau entitati informatii secrete despre propria ta tara.
Tango: Faptul ca detineti cheia întelegerii acestor lucruri la un nivel atat de înalt va ajuta si pe dumneavoastra ca om, ca barbat? Intelegeti mai bine, mai usor, relatiile dumneavoastra personale? Cum se reflecta în viata dumneavoastra personala întelegerea de la nivelul functiei?
George Maior: Aceasta functie impune cele mai mari constrangeri posibile, iar faptul ca facem un asemenea interviu este o exceptie. Un fost director al serviciilor americane îmi spunea ca succesul unui mandat al unui director este dat si de cat de putine interviuri a dat acel director. Pentru noi, este, pe de alta parte, si o necesitate avand în vedere istoria foarte dificila a Romaniei pe acest palier, este necesar, cred eu, sa comunicam mai mult decat ar fi, poate, nevoie.
Într-adevar, este foarte dificil, îti impune niste limite de comunicare foarte clare, nu doar în exterior, dar chiar si în cercul de prieteni. S-a schimbat foarte mult viata mea, pe de alta parte satisfactia întelegerii modului în care functioneaza societatea romaneasca este data de lupta pentru cunoastere si este foarte mare. Acum traim si într-o lume interdependenta, globalizata. Suntem asaltati de o puzderie de informatii pe canale media. Internetul introduce o revolutie informationala extraordinara, deci nu mai exista un monopol al cunoasterii si nicio institutie nu poate detine informatia deplina, cu atat mai putin aceasta, a noastra. De aici aceste distinctii interesante pe care trebuie sa le realizam. Dar cred ca forta unei natiuni este data si de modul în care acea natiune poate sa-si realizeze cunoasterea propriilor vulnerabilitati, a propriilor slabiciuni, dar si a propriilor capacitati prin care îsi exprima identitatea în lume.
Tango: Dar forta unui om de a fi el însusi, de a fi stapan pe ceea ce face, pe existenta lui, pe destinul lui, de a se întelege pe sine, de unde vine, de unde o luam?
George Maior: Din educatie, cultura si genetica, cred.
Tango: Psihologia va ajuta?
George Maior: Sigur ca da, este o latura fundamentala în ceea ce facem. Înca din facultate, am avut sansa sa cunosc foarte multi psihologi din mediul universitar clujean, chiar daca psihologia a fost cel mai marginalizat domeniu, cea mai distrusa ramura din mediile universitare romanesti din ’89. Încercarea de cunoastere a psihicului uman, a mecanismelor gandirii, a comportamentelor nu era în concordanta cu ideologiile acelor vremuri. Am cunoscut oameni care au profesat aceasta stiinta, chiar în acea perioada si m-au ajutat foarte mult.
Tango: Spuneti-mi de ce va temeti în viata dumneavoastra? Care va sunt temerile?
George Maior: Nu trebuie sa ma tem de nimic, în aceasta functie. Si totusi, daca e sa ma tem de ceva, ma tem de ignoranta si lipsa de inteligenta a unora chiar dintre decidentii nostri, asa cum am afirmat si la investirea mea în functie.
Tango: Ce loc ocupa dragostea în existenta dumneavoastra? Cat este dragoste în meseria, în familia dumneavoastra?
George Maior: Cum spunea un personaj din „Cel mai iubit dintre pamanteni” a lui Marin Preda: „Daca dragoste nu e, nimic nu e.”
Interviu realizat in decembrie 2008 si publicat in Revista Tango- Marea Dragoste, ianuarie-februarie 2009
