Când îi presimt, în noapte, sosirea-n ora gravă,
de-un fir de păr atârnă și-al vieții mele ghem.
Ce-nseamnă libertate, dragoste ori slavă
când însuși harul magic e nimbul ei suprem?
Scoțându-și vălul, pragul mi-l trece. De neant e
privirea-i ațintită asupra mea mereu.
Și o întreb cu spaimă: “Tu i-ai dictat lui Dante
Infernul să și-l scrie?” Și îmi răspunde: “Eu!”
În românește de Victor Tulbure
Fotografie de Paul Buciuta
Categorii:
Cea mai frumoasa poezie
