… Şi iată că veni și vârsta-n care
Vorbesc de moarte – și mă-mpac cu gândul.
Nu sunt bătrân. Nu-mi vine încă rândul.
N-am părul alb, nici gârbovă spinare,
Nici, la adică, nu mă suflă vântul;
Ba, tot atât de viu ca în pruncie
Mi-e inima mușcată de durere,
De dor, de spaimă și de bucurie,
Iar mâna-mi, la cules, nu întârzie,
Ci fructul cel mai pârguit îl cere
Și-l smulge de pe creangă fără preget.
N-am încheiat cu nicio socoteală.
Nu-s nici elev în primul an de şcoală,
Nici n-am înţelepciunea lumii-n deget.
Sunt tâlcuri care-mi scapă şi mă-nşală…
Deci, tânăr sunt, fără-ndoială.
Dar vârsta mea-i ca pomul plin de frunze
în jurul cărui’ umbra dă târcoale.
Cu cât mai dese-s ramurile sale,
Cu-atât mai mare-i umbra de la poale
Cu tainele-i ciudate şi ascunse.
Mă turbur. Nu mă vreau surprins de moarte.
Nu vreau vicleana umbră să mă lege
În cercul ei ne-nduplecat şi rece.
Ci vreau plăpânda-mi inimă să poarte
Severul scut al celui ce-nţelege.
Să pot sta drept şi fără de sfială.
Să nu mă zbat și să nu scurm pământul…
O, primăvara-i dulce şi domoală!
Dar adierea asta nu mă-nşală.
Vorbesc de moarte şi mă-mpac cu gândul…
Deci, sunt bătrân, fără-ndoială.
