Se împlinesc pe 1 iulie 2026 o sută de ani de la nașterea inginerului Gheorghe Ursu cunoscut prietenilor drept „Babu”.
Înainte de a deveni un simbol al disidenței și o victimă a aparatului represiv comunist, a fost, mai presus de orice, un profesionist desăvârșit. Într-o epocă în care mediocritatea politică sufoca tot mai mult competența, el a rămas un stâlp al integrității. Dincolo de cariera sa de inginer, Gheorghe Ursu a fost un om de cultură rafinat, poet și apropiat al cercurilor literare și artistice ale vremii. În anul 1971 a publicat volumul de poeme “Mereu doi”, ilustrat de Constantin Piliuță și având un Cuvânt înainte scris de buna sa prietenă Nina Cassian.
Ca inginer constructor și expert în consolidări antiseismice, Gheorghe Ursu a fost în prima linie după cutremurul devastator din 4 martie 1977. A calculat, a evaluat și a luptat până la epuizare pentru salvarea unor imobile emblematice din București. Conflictul său cu dictatura nu a început dintr-o pură rațiune ideologică, ci dintr-una etică și inginerească. Atunci când, pe 4 iulie 1977, Nicolae Ceaușescu a ordonat stoparea consolidărilor reale și mascarea crăpăturilor cu un simplu strat de tencuială, Ursu a fost printre puținii care au spus un „NU” răspicat. A refuzat să semneze recepția unor lucrări despre care știa că transformă clădirile în capcane mortale, denunțând mai apoi la Radio Europa Liberă ordinul criminal al regimului. A preferat, în modul cel mai demn și tragic, să se opună cu orice risc, riscând propria prăbușire socială, decât să lase clădirile să se prăbușească peste oameni.
Însă un sistem construit pe tăcere și minciună nu putea tolera un om care trăia în adevăr. Inginer riguros, Gheorghe Ursu își nota viața cu aceeași acuratețe într-un jurnal privat. Acolo documenta frigul, frica, demolările și umilințele zilnice – o memorie intimă care, odată ajunsă în mâinile Securității în 1984, s-a transformat într-o armă a puterii împotriva lui. În acel jurnal erau consemnate temerile, revoltele, argumentele sale, dar și consemnările întâlnirilor răzvrătite, multe așezate sub semnul râsului și al ironiei, cu prietenii săi intelectuali.
“Eu am scris niște poezii care au ajuns în jurnalul lui Babu (prietenul meu ucis în închisoare) și care au cauzat rămânerea mea în America. Pentru ea ( n.r. Elena Ceaușescu) poezia era așa: Stimată și iubită/ Chimistă și savantă, / Noi îți dorim otită/ Și eczemă galopantă. Eram la o petrecere acasă la mine, erau 20 de inși de față, cel puțin cinci turnători. Dar nu mă interesa… Eram ca pasărea, liberă în prostie. Și le-am recitat așa, ha- ha-ha… Babu Ursu le-a pus în jurnalul lui, […]. Inconștient și el. Inconștientă și eu…” a povestit Nina Cassian (2024, Alice Năstase Buciuta, Album Centenar Nina Cassian – O sută de chipuri, pag 222)
Pentru a nu recunoaște disidența și a-i masca persecuția politică, regimul i-a înscenat un dosar de drept comun: deținere ilegală de valută. Arestat pe 21 septembrie 1985, a fost aruncat în arestul Miliției din București. Dincolo de uși închise, anchetatorii încercau să-i zdrobească gândurile și acea rezistență morală care tulbura ordinea dictaturii. După aproape două luni de bătăi și tortură, trupul său a cedat. A murit la 59 de ani, pe 17 noiembrie 1985, la spitalul penitenciar Jilava, lăsând în urmă o absență dureroasă, dar și caiete care aveau să învingă tăcerea.
După 1989, cazul Ursu a devenit un test amar pentru justiția și memoria postcomunistă. Moartea sa a deschis o luptă purtată cu o tenacitate impresionantă de fiul său, Andrei Ursu, prin decenii de dosare, amânări și, mai recent, achitări frustrante ale foștilor ofițeri de Securitate. Dreptatea întârziată s-a dovedit a fi un drum în care victimele sunt obligate să-și demonstreze mereu suferința.
La un secol de la nașterea sa, moartea lui Gheorghe Ursu rămâne un loc în care justiția și memoria nu s-au împăcat deplin. Povestea sa nu este doar despre un disident ucis în arest sau despre un jurnal confiscat, ci lecția unui om care ne amintește că, într-o lume înfricoșată și conformistă, profesionistul care refuză compromisul devine supremul inamic al totalitarismului.
Până în februarie 2026, la Casa Mița Biciclista a fost prezentată una dintre cele mai emoționante expoziții ale anului: „Întâlniri. Sau cum se naște o lume nouă”,în care au fost incluse și documentate poveștile din spatele unor prietenii, iubiri și legături umane care au rezistat dictaturii, războiului și trecerii timpului. Una dintre aceste povești a fost țesută în jurul inginerului Gheorghe Ursu, sub titlul Loialitate și moarte.
“Cât suntem dispuși să sacrificăm pentru prietenul nostru?” scria pe peretele dedicat eroului Gheorghe Ursu.
“Răspunsul lui Gheorghe Ursu a fost devastator de simplu. Apropiații îi spuneau Babu. Era inginer constructor, poet, om cu gesturi largi și râsul uşor. După cutremurul din 1977, când a fost obligat să sisteze consolidarea blocului Patria, a trimis o scrisoare la Europa Liberă. Pentru el, tăcerea în fața unei decizii criminale însemna complicitate.
Au urmat anchete în libertate, apoi arestarea sub un pretext de drept comun – posesia a optsprezece dolari găsiți la o percheziție. Adevăratul motiv era altul: voiau să afle despre prietenii lui, despre „natura relațiilor” cu scriitorii din cercul său. Pe 17 noiembrie 1985, după două luni de tortură sistematică in beciurile Securității, Gheorghe Ursu a murit. Nu a cedat niciodată. Nu a pronunțat niciun nume. În urma anchetelor, niciunul dintre prietenii săi nu a avut de suferit.
În volumul DesFacerea lumii, cuprinzând poezii scrise între 1985 și 1991, Nina Cassian a inclus poemul dedicat prietenului său, mulțumindu-i pentru loialitate. (“Dar, iată, eu încă înot în larg, / sprijinită de moartea ta.”)
Lui Gheorghe Ursu
Am fi putut înota împreună,
prietene asasinat.
Acum mi-e urât în larg,
fără semnalul tău de bărbat.
Și, de altfel, mi-e urât și pe țărm,
și printre cărți, fără tine,
și mările lumii le străbat
cu un fel de rușine.
Numai să mori n-ai fi vrut
(să mor aș fi vrut, eu, da!)
Dar, iată, eu încă înot în larg,
sprijinită de moartea ta.
Astăzi, 1 iulie 2026, filmul documentar Cazul inginerului Ursu va fi transmis la Cinema Eforie București, iar proiecția va fi urmată de un Q&A cu Andrei Ursu.
