Otilia Cazimir – Lumini si umbre

Ai ochii negri, mincinosi si rai
Fantanile cu ape moarte-ascund
Pupile negre licarind in fund,
Ce ma atrag spre-adanc – ca ochii tai.

Cand vreau sa plec, ma tii in loc cu un cuvant.
Asa se zbat copacii in furtuna:
Ca pentru fuga crengile-si aduna –
Dar radacina-i leaga de pamant

De azi incolo n-am sa-l mai iubesc
Dar cand ii vad privirile pagane
Si zambetul copilaresc,
Ma jur ca n-am sa-l mai iubesc – de maine!

Pe zi ce trece-ti seaman tot mai mult
Asa, izvorul ce se arunca-n balta
Se-nvaluie cu malul laolalta,
Si-n loc sa-i spele apele verzui –
Isi tulbura izvorul apa lui.

Arar in ochi-mi dragostea surade
Si buruiana plina de pripoane,
In ciuda stancii goale si aride,
Tot infloreste, vara, cate-o floare.

Vorbeste-mi bland, mi-e inima bolnava
Iubirea m-a intampinat cu ura:
In loc sa-mi toarne cate-o picatura,
Mi-a dat, intreaga, cupa-i cu otrava.

Cand voi pleca ma vei uita usor
Si stiu ca nici nu s-ar putea altfel :
Abia o clipa valul calator
Pastreaza chipul oglindit in el

Mi-e fata impietrita ca o masca
Si-n ochi lumina-i gata sa se stinga…
Chiar diamantului, ca sa sclipeasca,
Ii trebuie o raza s-o rasfranga

In clipa cea din urma-a judecatii,
isi vor primi zadarnica rasplata
Si ochii tai – ca n-au stiu sa planga,
Si ochii mei – ca n-au ras niciodata.

Nu-mi mai aduce flori de liliac,
Nici zambetele tale inflorite –
Ca primavara noastra care-ncepe
E trista ca o toamna pe sfarsite

Pastreaza-mi mana ta intr-ale tale,
Sa stam asa, alaturi amandoi
Nu simti ce singuri am ramas pe lume
De cand iubirea nu mai e cu noi?

Ma urmaresti ca pasarea de prada,
Ma iscodesti cu ochii reci si rai –
Si uiti ca, daca-s urme pe zapada,
Noroiul e lasat de pasii tai

De catva timp, in fiecare seara
Mi-aduce somnul cate-un vis ciudat
Si-atat de trist, ca nu mai stiu anume
De l-am trait, ori numai l-am visat

Iubirea-ntarziata se anina
De zambetele tale-nselatoare,
Cum se anina florile-n gradina
De ultimele raze de la soare

Azi mi-a venit cu ochii calzi si buni,
Si nu l-am intrebat de unde vine:
Pe floarea de pe marginea de drum
N-o intrebi de-i inflorita pentru tine

Te vad mereu ca-n clipa de pe urma:
incremenit in capul scarii,
Cu zambetul uitat in coltul gurii,
Si-n ochi – taisul crud al nepasarii

Iubirea ta nu creste si nu moare,
Ci totdeauna-i rece si egala :
E ca o floare artificiala
Pe-o pajiste cu maci arzand in soare

Am vrut, in ciuda zambetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrima sa storc
Si am plecat, sa nu ma mai intorc
Dar azi din zori de zi iti umblu-n cale !

Esti rau. Dar cand aud c-o spune altul,
Ma uit in jos, si strang din pumni, si tac:
Ca numai eu, in toata lumea asta,
Am dreptul sa te cert si sa te-mpac !

Azi imi vorbesti de luna si de stele,
Ti-e glasul bland si ochii de ispita.
Dar porti in suflet, vesnic, incoltita,
Samanta aspra-a suferintei mele

Iubirea ta de-a pururi schimbatoare
imprastie pe vant otrava-i fina,
Ca nu-i albina numai pentru-o floare,
Nici floare pentru-o singura albina

Ce demon, oare, mi te-a scos in drum?
De-ar vrea viata azi sa ma dezlege
Si raiul ei sa mi-l deschida-acum,
Tot iadul nostru dulce l-as alege !

Eu am sa plec cu sufletul impacat
Ca nu las nimanuia mostenire
Un suflet greu de ura si iubire,
Banuitor si trist si-nfrigurat

Am inchinat iubirii trecatoare
Sclipiri de suflet si scantei de rime –
insangerate jerbe funerare
Pe un mormant in care nu e nimeni

M-am resemnat: atat a fost sa fie.
Ma uit cum cade soarele-n apus
Si-astept raspunsuri – care n-or sa vie,
La intrebari – pe care nu le-am pus.