Unii scriitori își caută poveștile, pe alții poveștile par să-i aleagă. Poetă, prozatoare, jurnalistă, Angela Baciu își construiește universul literar din întâlniri, amintiri, fragmente de viață și întrebări care nu se lasă întotdeauna îmblânzite de răspunsuri. În scrisul ei, poezia se întâlnește cu teatrul, memoria cu imaginația, iar fragilitatea omenească devine adesea o formă de curaj. Dincolo de cărțile publicate și de recunoașterea de care se bucură, Angela Baciu rămâne un om atent la destinele celorlalți, implicat de mulți ani în proiecte umanitare și sociale. Am invitat-o la un dialog despre ceea ce rămâne din noi în cuvintele pe care le scriem, despre întâlnirile care ne schimbă și despre nevoia de a păstra vie, indiferent de trecerea timpului, libertatea de a fi noi înșine.
Interviu de Loreta Popa
Fotografii din arhiva Angelei Baciu
Loreta Popa: Lucrezi la o nouă carte. Când începe, de fapt, să existe o carte pentru un poet: atunci când apare primul poem sau mult mai devreme, când începe să se acumuleze înăuntru o stare, o întrebare, o neliniște?
Angela Baciu: Aproape că nici nu conștientizăm când începe. Poate într-o dimineață de toamnă, când se schimbă ora, când amesteci salata în farfurie, când sună poștașul la ușă sau când îți cumperi o pereche nouă de pantofi. Cartea capătă contur în fața unei uși deschise, într-o noapte cu lună plină, când joacă ielele, când vezi într-o curte o ferigă crescută într-un Trabant părăsit sau când găsești un bilet de teatru uitat în poșetă, o scrisoare de la T., când călătorești cu trenul spre Varșovia. Așa începe starea. Și tot crește precum feriga și se înalță, capătă forță, străpunge cerul, se transformă în cel mai colorat balon și… uiți ce ai de făcut mâine.
„casele pictate, / pietrele din asfalt/ spun poveștile/ răniților din război…/ se aude clopotul bisericii/ e amiază,/ ora de culoarea/ chihlimbarului,/ precum bijuteriile/ expuse în târgurile/ de vechituri”.
Ce este diferit în cartea la care lucrezi acum față de celelalte cărți ale tale? Ai pornit de la o temă, de la o imagine, de la un cuvânt sau cartea însăși ți-a arătat, pe parcurs, despre ce vrea să fie?
Angela Baciu: După experiența pe care am trăit-o cu volumul „i-am scris lui Brauner un poem”, când Brauner ( n.r. Victor Brauner, pictor, sculptor și poet suprarealist, referință lirică în volum de poezie „i-am scris lui Brauner un poem” al Angelei Baciu) părea să mă însoțească pretutindeni, pe stradă, în metrou, acasă, la cimitir, la o expoziție de pictură, în taxi, noua carte a venit cu o experiență cu totul diferită. Brauner îmi vorbea cumva de parcă știa că voi scrie această carte, am simțit (vorba unui cititor prezent la una din lansări) un soi de exorcizare. Știu sigur că Brauner a primit cartea mea; și apoi a dispărut la fel de repede cum a apărut. Cu această nouă carte, totul a început într-un hotel din Gdansk despre care am aflat că în timpul războiului fusese spital de campanie. Din acel moment, am avut senzația că mă întorc în timp și că întâlnesc un soldat rănit, internat cândva chiar în camera în care locuiam. Îi vedeam urmele pașilor, îi ghiceam dorința de a se întoarce teafăr acasă. Am mers în locurile prin care trecuse: Gdańsk, Varșovia, Sopot. Cartea se scria din toate aceste întâlniri cu trecutul: un perete scrijelit, un calorifer vechi, o geantă de medic atârnată într-un cui ruginit, un jurnal medical al cărui scris abia se mai putea descifra, câteva instrumente păstrate din timpul războiului. La un moment dat, mă voi întâlni chiar cu personajul meu, într-un salt peste timp. Dar nu vreau să dezvălui mai mult. Sper să descoperi povestea când va apărea cartea.
Există în această nouă carte un poem pe care îl simți deja ca pe o mărturisire esențială? Un poem fără de care, astăzi, cartea nu ar mai fi aceeași?
Angela Baciu: Sunt mai multe. Am numit această carte un poem-roman, pentru că are acțiune, personaje și trăiri, iar povestea crește de la un capitol la altul. Este genul de carte pe care mi-aș dori s-o scriu iar și iar, numai pentru a retrăi emoțiile pe care mi le-a adus. Am început-o în Polonia și am terminat-o într-un moment dificil, când, în urma unui accident, a trebuit să iau o pauză de la toate. Atunci, scrisul mi-a redat dorința de viață și mi-a dat o forță incredibilă.
„în Capela Regală din Gdansk/ e liniște/ oamenii se roagă/ în tăcere/ nimeni nu deranjează/ pe nimeni.// un fâlfâit de aripi/ îmi aduce aminte/ că dincolo / de aceste ziduri/ e viață!”
Ce mai păstrează poeta Angela Baciu de astăzi din femeia care a scris primele versuri și ce a trebuit să lase în urmă pentru a putea merge mai departe?
Angela Baciu: Nu m-am schimbat foarte mult, mi-am păstrat aceeași vioiciune, iubesc până la disperare viața, cânt, dansez, râd cu gura până la urechi, aștept cu aceeași dorință și curiozitate ziua următoare și nu mă dau bătută. Să știi că tot mai cred în oameni, cu toate că atât de puțini au mai rămas oameni. Simt atât de intens și iubesc prin toți porii. Am lăsat în urmă dorințe neîmplinite, spaime, frici, dureri. Am păstrat însă experiențele care m-au maturizat și m-au făcut mai puternică, încrezătoare, frumoasă. Prin scrierile mele trăiesc viața așa cum mi-o doresc, cu forță, patimă, inspirație. Nu am regrete. Dacă ar fi să iau totul de la capăt, aș face la fel. Poate doar aș încerca să aflu mult mai devreme câteva din tainele vieții. Dar, până la urmă, fiecare vârstă își are inocența și clipa ei… „nu cerceta aceste legi, / că ești nebun când le-nțelegi!”
Ai scris mult despre oameni, întâlniri, locuri, plecări și întoarceri. Ce se întâmplă cu oamenii pe care îi iubim atunci când devin poezie? Îi salvăm prin cuvinte sau îi pierdem într-o altă formă?
Angela Baciu: Îmi place să scriu despre oamenii pe care-i întâlnesc, fie că-i cunosc de multă vreme, fie că apar întâmplător în viața mea. În cărțile mele se regăsesc artiști, comedianți, șoferi de taxi, vânzători, poștași, pescari, marinari, oameni din diferite comunități, îndrăgostiți, sinucigași, chiar și vrăjitoare, ghicitoare, pirați și tot felul de personaje, reale sau imaginare. Am scris „Hotel Camberi” dintr-o suflare în cimitirul cosmopolit din Sulina, „Charli. Rue Sainte-Catherine 34” într-o brutărie din Bruxelles cu același nume, iar „Mic dejun la Frida” la Sibiu, unde străzile, casele, chipurile oamenilor și personalitatea Fridei Kahlo păreau să mă invite la scris. În perioada pandemiei am scris „Spiegel scrie peste tot” imaginându-mi cum aș putea colinda lumea fără să ies dintr-o cameră. Pentru mine, nimic nu se pierde, nici întâmplările, stările, ploile, ninsorile, nici oamenii, iubirile, împlinirile. Toate rămân adânc tipărite în minte, trup și, mai ales, pe hârtie.
„315 e o cameră de hotel. / 315 a fost și un salon de spital militar./ Îmi tot repet frazele astea. Țin strâns în palmă cheia de la cameră. Prin câte mâini n-o fi trecut. Martoră a câtor povești n-o fi fost… și pașii mă duc fără țintă, respir într-un labirint cu oameni fără chipuri și case colorate. / T. e mereu cu un pas înaintea mea. Îmi lasă timp să fotografiez fiecare respirație. Pe străzile întortocheate, poeții și-au lăsat versurile prin cafenele. În Piața Lungă, artiștii ambulanți vând cărți poștale, viniluri, picturi, fac jonglerii de circ și își cântă libertatea…”
Memoria este, pentru tine, un refugiu, o responsabilitate sau o formă de a continua dialogul cu cei care nu mai sunt? Întreb gândindu-mă la „Paltonul lui Nino”.
Angela Baciu: Câte puțin din fiecare. Memoria a fost întotdeauna un refugiu, uneori chiar cel mai bun medicament împotriva insomniilor. Dar, în același timp, o mare responsabilitate. Am descoperit arta interviului din studenție, mi-au plăcut mereu dialogurile pe viu și am avut șansa șansa unor întâlniri extraordinare cu scriitori și oameni de cultură. Nu pot uita poveștile spuse la o cafea, la un târg de carte sau la un festival de Radu G.Teposu, Laurențiu Ulici, Eugen Simion, Mircea Sântimbreanu, Mircea Zaciu, Ion Rotaru, Cornel Regman, Mircea Horia Simionescu, Teodor Vârgolici, Ion Zamfirescu, Radu Cârneci, George Astaloș, Constantin Abăluță, Barbu Cioculescu, Constantin Ciopraga, Dan Alexandru Condeescu, Mihail Diaconescu, Alexandru George, Mircea Muthu, Alexandru Husar,Emil Iordache, Cezar Ivănescu, Emil Manu, Nina Cassian, Fănuș Neagu, Ana Blandiana și mulți, mulți alții. Au urmat cărțile scrise pentru și împreună cu Nora Iuga și, nu în ultimul rând, antologia pe care i-am dedicat-o poetului George Almosnino. Sper ca această muncă să rămână și după mine. Este, într-un fel, și o împăcare cu mine însămi. Prin aceste pagini de interviuri și cercetare, încerc să mențin vie memoria celor ce astăzi nu mai sunt.
Astăzi, când totul se consumă repede și aproape totul cere să fie spus imediat, ce mai înseamnă răgazul necesar de a scrie o poezie?
Angela Baciu: Arta este atât de necesară! Fie că vorbim despre poezie, dans, cinematografie, teatru sau pictură, ea poate opri pentru o clipă lumea și o poate face mai bună, mai frumoasă, mai înțeleaptă. Trebuie să păstrăm acest răgaz pentru noi, indiferent dacă scriem o poezie, o scrisoare sau doar o carte poștală. Să nu pierdem acea oră de culoarea chihlimbarului în care putem privi altfel viața.
„îmi plac talciocurile/ mă pierd printre atâtea vechituri/ obiecte cu povești/ unele mai interesante/ decât altele,/ /…închid ochii/ e toamnă târzie/ ploaia îți întră în oase/ trăiești?/ mori?/ o mască de gaze/ pentru supraviețuire, vă rog!”
Există lucruri despre care nu ai putut scrie atunci când le-ai trăit, dar pe care numai timpul te-a învățat cum să le transformi în cuvinte?
Angela Baciu: „ați scris vreodată/ o poezie/ în picioare/ pe o ploaie torențială/ rece/ cu spatele/ la Zidul Tăcerii/ să nu produci un zgomot/ să nu scoți/ niciun sunet/ pentru a nu trezi morții/ din mormintele lor/ nemuritoare…//aș dedica/ o poezie/ și lui Lanchester/ și Zidului lui…//și așa,/ cu spatele la Zid/ sunt atât de liberă…”
Dacă ai privi întreaga ta operă ca pe o singură carte, care crezi că ar fi firul ei secret? Despre ce ai scris, în fond, de fiecare dată, chiar și atunci când ai avut impresia că vorbești despre altceva?
Angela Baciu: Trăiesc așa cum scriu: liberă! Firul secret? Nu e nimic secret, doar două ingrediente: libertate și iubire!
„nu înțelege/ flașnetarul că tocmai / mi-a dăruit o bucată/ de copilărie,/ o bucată/ de libertate”
Dacă noua carte ar trebui să lase cititorului o stare, un gest sau o imagine cu care să plece mai departe, ce ți-ai dori să rămână în el după ultima pagină?
Dorința de a trăi. Sau poate aceste versuri: „miros de bujori/ răsăritul așteptat/ liniștea din lac…”
(n. a. versurile sunt din volumul „O mască de gaze pentru supraviețuire” în curs de apariție)
