Când spui tot ce știi și nu știi ce spui – de Simona Catrina

Toată viața am auzit de la oamenii mai organizați la cap: “Duduie, mai bine să-ți pară rău că ai tăcut decât să-ți pară rău că ai vorbit!”. Mie mi se părea că asta e o teorie corectă gramatical și (treacă…) filosofic, dar imposibilă chimic. Dacă vorbea gura fără mine, intram în bucluc, ce-i drept – dar plaga trecea repede.

Paradoxal, ireparabilul se repară primul. În schimb, dacă tăceam, chestia asta mă ustura sub limbă ani de zile. Întotdeauna alegeam durerea scurtă în defavoarea furnicăturilor lungi. Cât de deșteaptă eram, constatam abia când era prea târziu. O dată ce porumbelul îmi fâlfâise afară din amigdală, nu mai puteam să-l prind ca să-l bag la loc, deși vă rog să mă credeți că am încercat.

Poate că, dacă toți bărbații pe care i-am cunoscut aveau căpățâni identice pe dinăuntru, aș fi învățat până acum manualul vieții. Dar, cum reacțiile lor în fața spectaculoasei mele sincerități erau complet diferite, de fiecare dată acționam impulsiv și apreciam după ureche cam care ar fi urmările confesiunilor pe care le zămisleam. În patru cazuri din cinci, pronosticul meu era idiot.

        Confesa-m-aș și n-am ce

Lui Vali, primul bărbat cu care am făcut dragoste, nu aveam, deci, ce să-i povestesc despre trecutul meu erotic. O vreme, mi-a plăcut de mine că eram așa curată la trup și suflet, ca o floare de mușețel. Credeam că el mă adoră pentru că m-am păstrat atâta vreme, ferită de căldură, lumină și umiditate. Dar, după vreo câteva zile, a încetat să-mi mai mulțumească pentru minunata mea castitate și cumințenie de până atunci, iar eu am prins a mă plictisi groaznic.

Eram o vietate fără trecut, ca un ou de găină. Gâtlejul meu cerea ceva picant, așa că am acționat. Transpirată pe ceafă de emoție, m-am ambalat într-o seară și i-am spus cum prietenul meu dintr-a zecea, a unșpea și-a doișpea (era același) a iubit-o mai întâi pe o verișoară de-a mea, care ea, după aia, s-a îndrăgostit de colegul lui de clasă. Iar el, de supărare, a ieșit de mână pe bulevard cu o altă colegă din liceul lui, iar eu ieșeam cu un coleg din liceul meu, dar ne-am despărțit de ăia și într-o zi ne-am întâlnit noi doi întâmplător pe bulevard și am rămas prieteni trei ani și am ieșit de mână tot timpul pe bulevard. Și, de un Revelion, a vrut să-mi scoată rochia, după ce ne pupaserăm o oră, dar eu n-am vrut.

Mie mi se părea o poveste tulburătoare. Credeam că l-am lăsat mut. Vali m-a ascultat cu îngăduință, în timp ce mânca nuci. Încercam să anticipez: o să facă o criză de gelozie? O să tacă sfâșiat? O să se foiască toată noaptea și-o să fumeze un pachet de țigări și-o să bea vodci, ca să uite?

Ca să-mi fac așteptarea mai bună, l-am zgândărit să-mi povestească și el ce făcea în liceu. După ce a aruncat cojile de nucă de pe ziarul din poală, mi-a spus în două vorbe că a avut vreo 18 iubite înaintea mea, din care s-a culcat cu 14 și din care trei erau virgine. Mi-a dat nume, locuri, poziții, fapte.

După care el a adormit într-o rână, că obosise curățând nuci, iar eu am stat cu ochii beliți în tavan toată noaptea. Spre dimineață, când cântau cocoșii în capul meu, am adormit și-am visat numai mirese. Toate se măritau cu Vali.

        Ooo, ești neserios? Ce surpriză plăcută!

În ciuda mâncăriciului de gelozie pe care mi-l făcuse cadou, Vali a dospit în ochii mei, după ce am auzit câte fete se opintiseră să încapă în patul lui. Îl iubeam și mai mult, of, Doamne, îmi sculase un respect major. Acum știam că nu e un țâști-bâști care se lăuda că pusese mâna din greșeală pe sânii unei fete, în înghesuiala de la ora de sport. Era un bărbat adevărat, care pipăise mai multe coapse decât pipăisem eu pâini în alimentară.

Prima greșeală, în aceste circumstanțe, a fost că, din clipa aia, am decis că voi avea și eu trecut. Și, oricum, Vali însuși a devenit un trecut amărui. Abia așteptam următoarea relație și ea s-a ivit duios, în persoana falnică a unui bărbat mult mai copt ca etate, de cu totul altă structură neuronică decât primul. Cu atât mai mult micul meu palmares, adunat cu atâta sârg, avea să i se pară fascinant, chiteam eu.

Nici nu-mi trecea prin cap să tac. Relația cu al doilea a început febril, la munte, la schi, când, din zăpada rece în patul cald, n-a fost, totuși, un slalom chiar așa uriaș. Dar, mai presus de săruturi, romantică turmentare și tandrețuri implicite, eu așteptam stadiul următor al relației. Nu, nu măritișul – era divorțat și se jurase să nu mai, niciodată. Așteptam stadiul confesiunilor, însă. Calculasem prin regula de trei simplă că, dacă Vali, la anișorii lui verzi, tăvălise atâtea păpuși, domnul acesta aproape venerabil avea să-mi spună aventuri care i-ar scămoșa mândria lui Caligula. Dar el a refuzat să-mi spună, probabil se gândea că, dacă mi le spune pe toate care au fost, voi realiza ce bătrân e el acum.

Dar de data asta aveam și eu poveste, am așteptat vreo trei luni momentul s-o spun. La un whisky, plină de o stupidă înfumurare, i-am spus lordului meu ce acrobații fizico-sentimentale asamblasem în facultate. Pe lângă că nu m-a ascultat aproape deloc, că era ocupat să se ridice din claia de gânduri secrete în care căzuse, domnul a părut în cele din urmă că urăște visceral telenovela mea.

Acum, după atâția ani, când mi-a venit și mie rândul să mă compar deprimant cu fetele de liceu, am înțeles de ce nu-i plăcea să mă asculte: pentru un bărbat de vârsta a doua, cu bătaie într-a treia, nu era un exercițiu metafizic plăcut să audă povești despre virilitatea unui student. Îmi venea să-i spun ce-a zis Kirkegaard (poate și pentru că era primul bărbat pe care-l cunoscusem până atunci care știa cine-i Kirkegaard): “Viața trebuie înțeleasă privind înapoi și trăită privind înainte”. Dar, pentru el, îndemnul de a privi înainte ar fi părut oarecum cinic.

Melița mea m-a costat scump, din clipa aia domnul mi-a spus în vreo patru episoade că era prea bătrân pentru mine, că eu sunt obișnuită cu bărbați tineri și că pe el îl inhibă trecutul meu.

Și, drept dovadă, l-a inhibat chiar în seara aia, deși băuserăm cabernet sauvignon. A dispărut treptat, deși am plâns batiste întregi după el, până în ziua în care am înțeles că avea dreptate: era prea bătrân pentru mine.

       Și fiindcă m-am ivit prea devreme-n viața lui…

Povestea cu al doilea m-a costat povestea cu al treilea. Când, într-o seară, nu m-a mai răbdat ața limbii și i-am spus bărbatului cu care eram că am avut un iubit puriu, alb la tâmple ca un mesteacăn, ăla s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi zis că în copilărie mâncam cărăbuși. “Ești bolnavă la cap?!”. M-am simțit așa de prost! Nici când mi-am prins uniforma-n chiloți și-am intrat așa la ora de chimie nu mă simțisem mai vacă.

Din ziua aia, noul meu iubit s-a tot retras în cochilie până nu i s-a mai văzut decât urma cleioasă, ca un melc pe o frunză lată. Dus a fost.

Eram năucă, nu mai înțelegeam, nu mai știam.Ce trebuia să spun? Când și în ce formă? Ce (dracu nu) înțelegea un bărbat din ce-i povesteam din trecutul meu?

Mă apropiam de 30 de ani, avusesem câteva relații și nu ajunsesem la nicio concluzie. Un singur lucru remarcasem, stupefiată: dacă spuneam unui bărbat că am iubit ca dementa un altul și că n-am să mai iubesc pe nimeni la fel, mormăia tolerant. În schimb, dacă-i povesteam că am avut un amant bestial, crăpa în bucăți mici.

Pe bărbați îi ucide să afle că ai avut iubiți virili și pricepuți. Ar fi mult mai încântați să audă că ai iubit nebunește un poet genial cu penis mic, decât că n-ai iubit pe nimeni cu adevărat, dar te-ai culcat o dată cu un prost cu penis mare.

M-am îndrăgostit apoi de un alt bărbat și, ca să nu risc să se uite și ăsta la mine pieziș, am evitat să evoc vreo nebunie din trecut. În schimb, mi-a spus el tot ce făcuse.

Când a început să nareze, mi se făcuse pielea de curcan, credeam că am să aud o mie de istorii cu final neașteptat. Îmi pregătisem nervii pentru câteva colici de gelozie. Când colo, tipul mi-a mărturisit că fusese cu o singură damă toată viața, că nevastă-sa fusese prima și singura femeie pe care o dezbrăcase și că divorțul lor i-a afectat, prin urmare, foarte serios situația hormonală.

Acum se apropia timorat de un nou experiment, cu mine, și trăgea aer în piept, ca și cum se pregătea să traverseze Canalul Mânecii înot. M-am speriat. Nu știu de ce, nu știu cum, dar m-am speriat. Nu că m-ar putea dezamăgi fizic, asta nu, ci pentru că îl simțeam brusc prea copil pentru mine, ca un merișor cu rouă, plin de sâmburei virili, dar acrișor și fără gust. Ce să fac eu cu un bărbat care – după ce crezuse că pe lume există o singură femeie, nevastă-sa – acum se uita la mine și credea că pe lume există două femei, eu și nevastă-sa? Admirația mi s-a înmuiat și, a doua zi, o declarasem nulă.

      E târziu, e prea târziu la tine-n suflet…

Oh, da, recunosc, a fost o evaluare superficială, imbecilă. Dar mi-o asum pentru că îmi aparține și pentru că, dacă o neg, nu fac decât să mă induc într-o zgrumțuroasă eroare.

Tot ce-a urmat în viața mea a fost o fermecătoare lipsă de concluzii la capitolul sincerității fără frontiere. Dacă îi spuneam unuia pe șleau ce am făcut până la el, ieșea prost. Unii observau plescăicios că avusesem numai povești subțirele, deci valoarea mea scădea în ochii lor de ulii care apreciau doar prada înhățată greu, disputată și de alte orătănii. Alții, dimpotrivă, credeau că pentru vârsta mea am avut cam multe povești, deși vă jur că nu depășesc media pe glob. Dar lui i se părea mai nimerit ca o femeie la treizeci și ceva de ani să fie în cel mai rău caz divorțată sau văduvă. Nu eram, iar asta îi încurca pe toți și îi făcea să creadă că am un neg ascuns, un secret înfiorător, o morală alambicată sau o boală. La rându-mi, nu mai știu dacă să-i întreb ceva sau să trăiesc la mâna imaginației mele. De câte ori aflu poveștile lor, fața mi se colorează ca măslina, ochii mi se blegesc și încrederea în ce mi-a mai rămas din farmec se ofilește trist. Până la vârsta asta, fiecare bărbat pe care îl întâlnesc a trăit deja suprema iubire. Eu nu mai pot fi marea, unica, disperata, prima iubire a nimănui. E prea târziu… Aș mai putea fi, însă, ultima iubire.

Chiar dacă așteptarea ei miroase a frunză de toamnă.