Ne-au tradat dintotdeauna. Ne-au tradus si ne-au interpretat. Barbatii, femeile si pisicile din viata noastra au demonstrat ca iubesc locul, nu omul. Ca, atata vreme cat relatia sta ghem langa soba calda, merge. Cand se crapa geamurile si intra frigul, incepe negotul cu virtuti. Am iubit ca niste smintiti si, intr-o frumoasa zi de tristete, ne-am trezit perplecsi in usa, in timp ce fundurile leganate ale iubirilor, prieteniilor si felinelor noastre se indreptau spre un divan mai moale.
Vanzare cu amanuntul
Ne-am invatat de mici cu tradarile. Increderea a fost prima noastra investitie proasta. Dupa ce-am pierdut tot ce economisise inima noastra, am devenit scartari cu sentimentele. Nu ne puteam permite al doilea colaps. Falimentul moral ne-a facut sa taiem de pe lista toate mofturile care puteau fi amanate. Printre ele, iubirea.
Am auzit, de multe ori, o expresie care este, in esenta, boanta si lasa: „mi-e frica sa mai iubesc“. Intr-o vreme, mi se parea doar o scuza confortabila – in fond, altfel n-aveai cum sa-i explici unui barbat bun si ridicol ca nu-ti place de el. Mai nou, reconsider aceasta opinie nemiloasa, fiindca am testat-o personal si, cand au venit rezultatele, am inghetat: am admis ca feresti, instinctiv, locul care te doare. Ca plaga deschisa si entorsele se tin acoperite, bandajate fedeles. Am incetat de mult sa ma sprijin pe piciorul ranit, fiindca stiu ce urmeaza.
Daca urasc tradatorii, nu e pentru ca am ramas fara ei – duca-se linistiti! – ci pentru ca mi-au luat dreptul meu constitutional de a visa cai verzi, de-a astepta nebuneli memorabile, de-a iubi nemernici sarmanti, care-mi fac noptile frumoase si zilele urate.
Prima care m-a tradat a fost Adina, a doua care m-a tradat a fost tineretea.
Asta e tot ce-mi amintesc in ordine cronologica, dupa aceea s-a aglomerat coridorul dezamagirilor, surprizele reci s-au incalecat, cu precipitare si nenoroc. Adina si-a gasit alta prietena, in clasa a cincea, fiindca tatal aleia lucra in Kuweit si-i aducea tot felul de farafastacuri de papetarie, colorate, parfumate, de-un luciu care-ti cumpara sufletul pe loc, fara nicio licitatie. Atunci am plans-o si-am urat-o, dar azi o inteleg. Si-i multumesc Adinei, din departarea anilor scursi, ca m-a invatat din vreme sa gestionez taraba cu visuri de vanzare.
Mi-am inteles, intr-un tarziu, si tineretile ingrate, fugare, satule de mine si de mutrele mele, de greselile si promisiunile mele nerespectate; m-au parasit galant, treptat, acomodandu-ma cu lipsa lor, pregatind terenul tiptil, deghizand orice rid de batranete intr-un rid de expresie. Tineretea care-si facea bagajul cauta sa iasa din situatia aceasta jenanta, ma mintea ca umbrele de sub ochi nu sunt cearcane, ci sunt insemne de noblete, ca numai prostii au pielea intinsa si ferma. Si cat imi placea s-o cred, si cat ii multumeam pentru drog…
Prezumtia de vinovatie
Au urmat, fireste, tradarile iubirii. Domeniul e stufos si, prin urmare, dam de o cazuistica solida. M-am dezbarat de mult de ideea ca a trada o dragoste inseamna a te culca intr-un pat gresit. Cateodata, pacatuiesti sfasietor, adica reduci etica la a te abtine sa te dezbraci in afara casniciei.
Dupa ce mi-am facut si eu norma mea de gelozii strict sexuale, am avut o iluminare spontana, intr-o zi, si am trecut la faza a doua a maturizarii resentimentelor. Am realizat ca, nu stiu de ce, ma chinuie mai vartos conspiratiile sufletesti, flirturile cu trimiteri poetice, asa-numitele „gesturi semnificative“.
M-am trezit preferand – pe cat de stupid, pe atat de dramatic – ca iubitul meu sa se culce cu alta femeie, decat sa mearga cu ea la teatru. Cel putin tradarea strict trupeasca ma tinea la adapost de posibilitatea ca intrusa sa fie vreo desteapta, vreo interesanta, vreo revelatie de soi. Un tavalug sexual se oprea in circa zece minute – pe cata vreme vreo comunicare de spita culturala avea sa dureze o vesnicie, ma chiteam eu.
Faza a treia a fost – mai bine spus este, fiindca acum ma balacesc intr-insa – oribila. Simt ca orice furisare in afara cuplului, fie ea in ritm iambic sau in ritm salbatic, e o tradare de moarte.
In ciuda zvonurilor, se pare ca experientele care nu m-au ucis m-au subrezit. Tot au reusit ceva. Eu stau prost cu increderea, fac ochiul luneta si spinarea arcada, ori de cate ori aud ceva frumos; scormonesc dupa scopul real al complimentului, aplic prezumtia de vinovatie.
Sa ne intelegem, am mare incredere in oameni in general, am mica incredere in oamenii care-mi spun „te iubesc“. Recunosc, e o infirmitate, dar e asa de raspandita, incat a ajuns lumea sa ne trateze ca pe niste persoane sanatoase, ceea ce e un progres politic, macar.
De ce-am ajuns aici? Fiindca, dupa toate deversarile de atare cuvinte, venea martorul acuzarii si-mi darama lumile. Auzeam „te ador“, apoi strangeam pleoapele si asteptam sa fie detonate vestile proaste. La cateva zile dupa fericirea cuvintelor, venea hidosenia faptelor: se culcase cu colega mea de camera din caminul studentesc, mai avea un fel de iubita in judet la el – pe care, fiind prins cu treburi, uitase s-o anunte ca el se insoara cu mine – sau, cel putin, ma lasase singura intr-o sambata seara, fiindca prietenii lui il voiau singur, pentru un raid exclusiv masculin in discoteca din Regie – iar el nu putea sa-i dezamageasca, asa ceva nu era de demnitatea lui. Ironiile gastii erau mai grave decat lacrimile mele, in orice caz.
Imorala fabulei
M-am invatat sa ma descurc singura cu tradatorii, daca eu sunt cea rapusa. Nu ma pot obisnui insa cu tradarile privite din directie inversa, din unghiul celui pentru care se infaptuieste raul. E ca si cum m-as uita pe vizor din afara usii, vad totul distorsionat, grotesc, ma dor ochii, ametesc, nu inteleg. Cand cineva tradeaza de dragul meu, o iau ca pe-o insulta – superba, ce-i drept, dar periculoasa.
N-am fost eu cea tradata, intotdeauna, asta ca sa va confirm ca n-am nici mania persecutiei, nici egocentrismul minim necesar pentru a ma considera o victima profesionista. Dar am asistat la tradari stupefiante. Oameni pentru care m-as fi aruncat in foc m-au dezamagit benefic, m-au motivat sa apuc stingatorul de incendii si sa ma salvez inainte de a-mi carboniza fericirea pentru o cauza derizorie.
Caz autentic: Catalin, un tip pe care-l cunosc de mult, si-a parasit nevasta, pe Raluca, acum zece ani. Era agasat, spunea el, de prostia ei. Interesant cum descoperise acest retard conjugal abia dupa opt ani de casnicie. Nu-si explica nici el, desi se considera desteptul casei. Pe urma, au iesit la suprafata bulele de ulei murdar: de fapt, avea o iubita noua, pe Carmen. Pe fondul amorului clandestin, realizase el, pasamite, ca Raluca lui de-acasa vorbea cu „muzica care“, „mai inferior“ si „nu ma risc“. Ma rog, poanta era ca si distinsa amanta Carmen era, la randul ei, maritata, fapt care a transformat schema in genocid. Incurcatii si-au parasit sotii oficiali si s-au casatorit cat inca nu se uscase stampila pe hartiile de divort.
Presupun ca blestemele au ajuns, macar partial, la locul de destinatie, fiindca trei ani mai tarziu, Carmen l-a parasit si pe Catalin care, va repet, isi lasase nevasta pentru ea: gasise un altul, la fel de insurat, dar la fel de divortabil ca si fostul.
De curand, m-am intalnit cu Catalin undeva, din intamplare, si, pentru ca oricum nu mai avea mare lucru de pierdut, mi-a spus ce-avea pe suflet si-n gat: morala. Viata lui era o fabula si pricepuse, tardiv, mestesugurile simbolice. Adica o persoana care paraseste pe cineva de dragul tau e antrenata pentru aceste misiuni de comando. Si chiar daca sta o vreme in postura latenta, ca Rambo in desert, la un moment dat i se redesteapta instinctul de fiara si revine in ringul tradarilor. Daca a vandut o data, va mai vinde. Daca are antidot pentru remuscari, il va folosi.
In viata asta a mea, am invatat foarte multe de la tradatori. Este si motivul pentru care ii urasc, fiindca de fapt, in dragoste, as fi vrut sa raman penibila si ignoranta. Adica visatoare si fericita.
Puteti sustine Campania Alaturi de Simona Catrina AICI.
