La toate aniversarile de familie la care luam parte odinioara, tata ma invita si pe mine la dans. Parintii mei erau inca tineri, iar eu as fi putut sa jur ca viata ma pandeste dupa colt doar ca sa-si pogoare asupra mea noianul de miracole. Eram naiva si inocenta. Si desi la vremea aceea n-as fi putut defini prea clar starea mea de speranta, cred acum ca eram fericita.
Tata nu stia decat un singur fel de dans: tango. Astepta sa vina melodia cu ritmul potrivit si atunci se urnea de la masa si invita pe una dintre noi, fetele lui, mai mari sau mai mici. Si chiar daca, la fel ca la baluri, de fiecare data cand ma ridicam de pe scaun porneam catre ringul de dans cu inima ghemotocita, convinsa fiind ca am sa ma impiedic si o sa-mi fac de ras partenerul, stiam ca, in bratele tatalui, sunt cu adevarat in siguranta.
N-am mai dansat de mult cu tata, dar sunt absolut convinsa ca n-a invatat alti pasi, intre timp. Petreceri dansante de familie n-am mai facut deloc in ultimii ani, si nici macar nuntile noastre cu repetitie, ale mele si ale surorii mele, n-au fost de ajuns ca sa ne ostoim setea de intalniri optimiste. Intre timp, mi-am dat dreptate. Viata pandeste dupa colt, dar nu neaparat ca sa te binecuvanteze cu o minune, ci, mai adesea, ca sa-ti arda cate o smetie peste ochi. Si am aflat si ca tangoul e ceva mai complicat decat pasii aceia, perfect ritmati, dar simpli, doi hais si unul cea, pe care ii executam cu douazeci de ani in urma.
In tango, ca in iubirile mari, sunt pasi inainte si inapoi. Sunt clipe de nemiscare si de revenire. Sunt taceri si priviri. Sunt strangeri patimase in brate, alipiri senzuale de trupuri si rasturnari care sfideaza gravitatia – si inertia, si lenea, si frica de a trai altfel decat ceilalti oameni. Sunt iertari si nedumeriri. Sunt flacari si frisoane. Sunt decizii grave si schimbari ireversibile. Sunt dezlegari si dezlantuiri. Sunt vieti intregi. Si morti vremelnice. Si apoi alte vieti, cu alte iubiri…
Am invitat la tango oamenii de langa mine, colegii mei, intr-o editie de revista care nu seamana cu nimic din ce am facut pana acum. Fara vedete, fara ifose, fara clisee. Noi. Doar noi. Si desi toti aveam inima stransa, neinvatati sa ne aratam lumii, desi ne-au lipsit cativa parteneri insemnati alaturi de care dansaseram superb odinioara si ne-ar fi putut da mult curaj, ma incumet sa spun ca emotia autentica a sters stangaciile si a innobilat totul, ca o aura splendida. Noi, cei care am inventat si-am aparat de minciuna, de prostie si de falsitate Tangoul nostru de citit si iubit, acum, pentru prima si ultima oara, am dansat pentru dumneavoastra tango. In cel mai frumos, mai tandru, mai iremediabil ritm de iulie al dragostei noastre.
