Poate că, uneori, e o prostie să fii sincer, în ciuda tuturor panseurilor care preamăresc această virtute. Dar, cu orice risc, vă spun și eu un adevăr penibil al vieții mele: dacă mă îndrăgostesc, devin idioată, într-un fel sau altul. Cu unele excepții robuste, de câte ori mă îndrăgosteam, era aprilie. Ajunsesem să cred că pun ăștia ceva în panseluțe, vreun hormon secret.
Prima mea iubire a scăpărat în aprilie, iar destinatarul acelor minunați gărgăuni era un văr de-al meu – mai îndepărtat cromozomic, dar apropiat ca anturaj, deci trebuia să fiu cumplit de vigilentă, ca să nu mă afle tot satul (era țăran). El n-a aflat niciodată, slavă Domnului. Adică i-am spus eu, mulți ani mai târziu, la o nuntă, când eram amândoi cam matrafoxați. Norocul meu a fost că, a doua zi, el avea în căpățână un vid imens și înduioșător, deci mahmureala ștersese toate datele salvate în ajun.
Mai târziu, prin liceu, m-am îndrăgostit pulbere de un coleg. Era tot aprilie. Dar se părea că el rămăsese cu picioarele înțepenite într-o toamnă suspectă. Era apatic, filosofa bătrânicios. Într-o zi, mâncam o gogoașă în fața lui (ah, sublimă dezinvoltură tâmpită a vârstei!). A zburat un pic de zahăr farin pe nădragii lui. Și a zis „ninge”. Ceea ce ar fi fost răvășitor de frumos, dacă n-ar fi fost cutremurător de stupid – aveam să realizez că nu era o figură de stil, el era cam chior și i se păruse, pe bune, că vine de sus o măzăriche, ceva. Și, cu toate astea, l-am iubit atât de năprasnic, încât eu am aflat că nu mai sunt cu el abia la vreo trei luni după ce mă părăsise, că se îndrăgostise de alta.
În facultate, chiuleam de la cursurile prea stufoase, ca să petrec câte-o zi întreagă în ceafa iubitului meu, să nu-l scap o clipă din ochi și din inimă. Îmi aduceam aminte de școală abia prin sesiune, norocul meu era că, pe atunci, aveam creierii musculoși, învățam într-o noapte tot ceea ce ratasem un semestru întreg.
Într-un aprilie, după ce am terminat facultatea, m-am îndrăgostit praf și pulbere de un fost profesor care, desigur, nu m-a luat în serios niciodată. Alt dezastru sentimental. Și, tot astfel, s-au stivuit de-a lungul anilor destule iubiri pe cât de intense, pe atât de inepte. Luciditatea mea cădea lată ori de câte ori mi se aprindeau buclele de dragul vreunui biet nevinovat. Căci uitam să vă spun, pe mine nu mă interesa niciodată dacă mă iubește și dumnealui, mie îmi ajungea că îl iubesc eu. Vorba vine „îmi ajungea”, bineînțeles că era o chestiune de timp până începeam să bâzâi la fiecare jumătate de oră, ca termostatul de la frigider, pentru că bărbatul inimii mele era cu femeia inimii lui.
Dar asta e, vin acum, aici, la adunarea secretă a dependenților de iubire. Când se crapă de primăvară, nu mai răspund de faptele mele de suflet. Deschid țarcul și las mieii amorului să pască flori. Luați-mi țigările! Oricum, pufăiam… Luați-mi șampania! Oricum, ficatul meu nu poate s-o sufere… Luați-mi cafeaua! Oricum, o uit în cană până se răcește… Dar (of, Doamne, acum am să-l parafrazez pe Bittman și sunt ca o prințesică de pe Facebook) să nu-mi luați niciodată dragostea! Pentru că aproape toți cei cărora le-am împrumutat-o au uitat s-o mai aducă înapoi.
Fotografie de Paul Buciuta
