Exista in viata mea un refugiu in care sunt, intotdeauna, aparata de tristete: preajma copiilor mei. De cate ori mi s-au intamplat lucruri ciudate, care mi-au otravit ziua, m-am repezit sa-i vad, macar o clipa, ca sa-mi aduc aminte ca am cele mai temeinice motive din lume sa ma simt norocoasa. Cand m-au podidit necazuri vertiginoase ale inimii sau ale randuielilor insemnate ale vietii, am avut grija sa pun la cale mici vacante furate, in care sa fim doar noi trei si sa ne reamintim unii altora toate nuantele bucuriei.
Meniul unei conspiratii fericite
Stiu ca nu sunt o mama daruita cu aptitudini pedagogice. Ii cam las sa chiuleasca de la gradinita si pe Ilona si pe Victor, nu am leac impotriva culcatului tarziu, ba chiar, cateodata, sunt in stare sa le ingadui sa sara peste dusul de seara, fiindca intr-un demers de maxima onestitate imi amintesc ca si mie mi-e cateodata lene sa ma spal inainte de somn, daca am avut o zi nesuferita. Dar ma salveaza de la remuscari serioase faptul ca ei sunt, oricum, fapturi delicate si cuminti, copii buni, care, oricat de nestiutori in ale autoritatii ar fi, isi vor pastra nobletea si curatenia fiintei.
Am ajuns la un restaurantul din strada Mantuleasa, intr-o zi in care, uluita de raceala unui e-mail pe care-l asteptam de saptamani, m-am repezit la gradinita copiilor mei si, pretextand niste neasteptate schimbari de program pentru dupa-amiaza aceea, mi-am luat puii si le-am propus sa mergem sa mancam ceva bun impreuna. Era prea cald pentru parcuri, iar eu aveam prea putina energie ca sa aleg un loc de joaca in care sa am nevoie de toata vigilenta ca sa urmaresc traseele alambicate si, in ochii mei, periculoase, ale copiilor. Restaurantul cu nume angelic ne imbia cu o gradina racoroasa, acoperita de pomi si copertine umbroase. Meniul afisa si el feluri rafinate de mancare, asa ca totul parea sa faca parte dintr-o conspiratie fericita, menita sa-mi alunge deznadejdile si dezamagirea. Si gandurile intristate.
Intalnisem, cu cateva luni in urma, un barbat care, de la primele schimburi de cuvinte, mi se aratase a fi cel mai potrivit partener din cati intalnisem vreodata. Fiecare schimb de cuvinte ne facea sa descoperim cat de potriviti suntem unul pentru celalalt. Fiecare intalnire, la capatul careia fuseseram nevoiti sa ne smulgem unul din bratele celuilalt, ne indemnase sa credem ca nu vor exista piedici care sa se aseze in calea iubirii noastre pentru toata viata. “In sfarsit!”, rasuflasem eu, usurata, cu numele lui in gand si rugaciuni de multumire in suflet. “E pentru totdeauna”, imi fagaduiesem, uluita de atata noroc neasteptat.
O mare iubire, fara viitor
Venise, insa, destul de curand, o zi in care el nu si-a mai facut timp pentru intalnirea noastra. Se ivise ceva complicat in programul de la serviciu. Apoi venise o amanare – la care eu nu m-as fi gandit vreodata – pentru ca era o zi prea calduroasa ca sa ne facem plimbarea planificata cu o zi inainte. Si dupa aceea el simtise nevoia sa facem o pauza de cateva zile, ca sa se gandeasca mai bine. Sa fie sigur ca nu ne-am grabit. Sa inteleaga daca n-ar fi mai bine sa franam putin, fiindca viteza cu care a evoluat relatia noastra e cu adevarat ametitoare…
“Ne dati si noua meniuri?”, am intrebat dupa cateva minute bune in care nu primiseram niciun fel de atentie din partea chelnerului care bantuia grabit inauntrul si-n afara cladirii. “Imediat, doamna!”, mi-a raspuns o voce incruntata si, dupa inca vreo cateva minute, am primit un singur meniu. “Aduceti-ne pentru fiecare, va rog!”, am spus, fiindca, de cand erau foarte mici, copiii mei si-au revendicat dreptul de-a fi tratati ca niste clienti adevarati in restaurante. Chiar daca nu stiau, inca, sa citeasca… Chelnerul a pufnit si ne-a mai lasat sa asteptam o tura.
Barbatul pe care-l asteptasem sa se intoarca la mine cu raspunsuri limpezi pentru viata noastra revenise, in ziua aceea, cu o singura intrebare, care ma lovise in moalele sufletului: “Vrei sa fii sora mea?”.
Am comandat creveti si calamari pentru mine, snitele si piure pentru copii. Apa plata si apa minerala, cu bule. Apoi ne-am razgandit si-am vrut sa mai cerem o sticla cu apa. “Vreti sa mai veniti putin?”, i-am spus chelnerului in timp ce trecea imbufnat pe langa masa noastra, fara sa ne priveasca. “Asteptati, doamna, ca nu sunteti singurii clenti!”, s-a ratoit la mine, iar eu n-am putut sa-i dau vreo replica, fiindca a plecat mai departe. “Nu vreau sa fiu sora ta. Pentru ca nu mai pot sa fiu, acum, sora ta. Intre noi a fost dragoste si dorinta fara masura, am fost femeia ta si tu ai fost barbatul vietii mele. Daca ti-as spune Da, as accepta sa intru in jocul tau de minciuna si prefacatorie. Ar insemna sa decad din pozitia mea, atat de greu castigata, de om care stie cine e si ce vrea, si sa reintru in zona aceea cetoasa, in care tu te complaci, in care nu ai curajul sa-ti pui marile intrebari, fiindca te temi de raspunsuri. M-ai iubit, si tu, asa cum te-am iubit si eu. Chiar daca acum esti gata sa negi, intr-un exercitiu al autopacalelii pe care il practici frecvent, eu stiu ca a fost iubire. O mare iubire, chiar daca fara viitor. Am ca martori cuvintele tale insiropate de dor, rugamintile tale fierbinti de-a ma lasa vazuta, auzita, atinsa, macar o secunda. Am florile – e drept ca ofilite acum – din cosurile enorme, si inimioarele ascunse printre frunzele lor. Am toate adevarurile tale pe care mi le-ai impartasit pentru ca voiai, in clipa aceea de nebunie si speranta, sa avem calea dragostei senina. Stiu toate povestile tale de mai inainte, in care, asa cum ai facut si acum, te-ai indragostit si ai dat inapoi, fiindca ti s-a facut frica… Platesc acum trufia de-a fi crezut ca boala ta s-a vindecat intre timp, ca va fi altfel cu mine. Si cum platesc… Nu vreau, iubitul meu, sa fiu sora ta, nu pot, nu se mai poate!”, i-am scris. Si am plans. “Vreti sa fiti amabil si sa nu mai tipati la mine?”, i-am spus chelnerului, care a racnit: “Nu tip, doamna, dar eu sunt singur aici si toate mesele sunt ocupate!”
“Vreti sa nu mai tipati la mami?”, a zis Victor, ocrotitor. “Hai sa mergem sa ne luam o inghetata din alta parte” a spus Ilona. “Nu mai fii trista, mama, o sa ne racorim, sa vezi”, a mai zis fetita mea si apoi ne-am ridicat si-am plecat. Ne-am luat inghetata de la alimentara din colt, si am mancat-o in masina. Si racoarea ei mi-a alinat dorul de un barbat care m-a iubit, apoi nu m-a mai iubit, intr-un exercitiu de lasitate pe care nu aveam cum sa-l inteleg, dar am putut sa-l accept. Si sa-l uit.
(Tango, august, 2008)
