Angelica Lambru – Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?

de

Pe cararea acestui buimac april, inaintam catre Sfintele Pasti. Toate au un rost cuminte si luminat. M-am gandit sa-ti scriu de la masuta lor, dintr-o carte miraculoasa, Doamna, cu verbul viu si calator. Nu in zadar autorul a numit-o “poem”. E o carte a prezentului neinserat, prinsa in intervalul Postului Mare. Ne poate sluji de invatatura, zambi, mangaia, pune pe ganduri. E ca o candela aprinsa, in noptile reci ale acestei ca si trecute primaveri.


 
Despre coborarea sacrului in doua ghivece cu flori si despre o incercare de induplecare a lui, cu un bidon de ulei de masline:
 
“O femeie batrana aduce baiatului ei, in toata saptamana, doua ghivece cu flori pe care le inlocuieste peste sapte zile. Ea creste acasa florile copilului. E indeletnicirea ei absorbanta. Pentru ca trebuie sa stea in legatura cu el, ea vorbeste cu garoafele, cu altoaiele, cu semintele, cerne pamantul si-l intocmeste in ghivece, si pentru toate operatiile ei are descantecul, rugaciunea si vorbele trimise copilului prin cel mai delicat purtator de vorbe, de la vii la morti…
 
(…)Batrana face toaleta mormantului, cum invartea pe timpuri buclele baiatului, aduna frunzele cazute din copaci, indreapta candela, ciupeste cateva fire de iarba, mai sta putin si pleaca, pe brate cu doua ghivece. Nicio lacrima, nicio jale: batrana stie bine ce stie, identificata cu organizatia vietii de dincolo si de aici, una si aceeasi, in doua aspecte. Aproape vesela, batrana mai bate o data in usa mea si-mi spune: “Am plecat. Pofta buna”, fara sa uite nimic, nici dreptul la masa de pranz. Si daca gaseste razimate de prajinile negre obisnuitele scuturi, cu blazonul de metal argintiu fix, pe care numai initialele negre variaza, ea nu spune: “Cine a mai murit?”, ci intreaba: “Cine mai vine?”, inmormantarile petrecându-se, in pravilele ei, ca niste drumuri si gazduiri de musafiri si asteptandu-si deplasarea ei personala cu o liniste armonica, pura, masurata, echilibrata. Sentimentul ca a mai trimis inainte pe sotul ei, care, in douazeci de ani de sedere la locul lui si-a stabilit, cereste, o situatie, ca o ruda din Argentina si acum, nu prea de mult, pe fiul ei, nu e strein de certitudinile ei: are cine s-o astepte acolo unde trebuie si sa-i arate Raiul, ca un mare magazin de marfuri in multe culori.
 
Ciudat mi se pare un advocat care, din zece ani cati a trait cu sotia lui, n-a pierdut nicio singura zi ca sa nu o bata, dar care, in momentul decesului ei s-a simtit atat de nenorocit, incat cu multa greutate a fost impiedicat sa se omoare. Cateva luni el a ramas scufundat intr-o anulare de sine adanca, nesimtitor, indiferent, neutru. Pierduse ceva ce-i fusese mai scump decat isi inchipuise. Poate sa fie ceva mai scump decat omul pe care l-ai chinuit? Mi l-a aratat unul din groparii care doborasera pamantul pe cosciug, cu o mana sucita in dreptul capului, ca domnul e nitel cam asa… Cand a venit la administratie, domnul Doda, cum il cheama, m-a intrebat daca n-avem in sera flori “ mai potrivite” pentru mormantul sotiei lui. Ar fi dorit niste crizanteme vaste, si noi avem numai tufanica ruginie si alba.
 
– Nu ma uit la pret, zise el. Vreau ca sotia mea sa aiba ce-i trebuie.
 
Vorbea ca un parinte care si-a dat copilul in pensiune.
 
– Sa nu-i lipseasca nimic, spune domnule Doda. Vreau flori de sezon si flori “prima”.
 
Aducand vorba de candela si de undelemn, care tocmai se ispravea, puse pe biroul meu un bidon.
 
-Vreau numai frantuzesc, adevarat de masline. Vreau sa nu se intrebuinteze altul. Ti-am adus.
 
– Aveti incredere, i-am raspuns ca un chelner dinaintea unui client care cere o salata conditionata.
 
Domnul Doda avea in automobil doua bidoane.
 
– Si lumanarile, vreau sa fie de ceara curata, fara parafina, zise advocatul cu pedanterie. Platesc… Sambata trebuiesc infipte in mormantul sotiei douasprezece lumanari de ceara alba.
 
– Ce mai vream sa spun? zise domnul Doda. Si se gandi. Da, mi-am adus aminte. Colivele le aduc eu, pentru ca tiu sa fie facute din grau arnaut, cu nuci si cofeturi multe, fara pesmet, – si sa fie dulci. La revedere! Esti noul intendent, mi se pare. Doda! zise advocatul si imi intinse mana.
 
Luandu-ma vorba pe dinainte:
 
– Intr-adevar, raspunsei, si sunt vesel: Unanian.
 
– Intendentul trecut s-a purtat ca un porc! sa-mi dai voie sa-ti spui, zise domnul Doda. Manca undelemnul si punea in candela ce vrea el. Am auzit ca dumneata esti un intelectual. Nu e rau… De cand au intrat bacalaureatii sergenti de strada, s-a mai civilizat si orasul. La revedere, inca odata, si mi-a parut bine.
 
Dar facand cativa pasi se intoarse:
 
– Ti-am spus ori nu ti-am spus ca sunt un magar? M-am purtat cu nevasta-mea ca un adevarat magar… Mi se pare ca nu ti-am spus.
 
– Vai!… am raspuns.
 
– Nu, nu ti-am spus. Ti-am spus altceva, ca celalalt a fost un porc… Dar sa nu uit si altceva: un bidon e al dumitale, ca sa nu mananci bidonul nevestii.
 
Lasa pe marginea biuroului bidoanele cu undelemn.
 
– Daca esti om de treaba, o sa-ti aduc intotdeauna doua. Ai copii?…Las’, c-o sa le iau si lor cate ceva. “
(Tudor Arghezi, Cimitirul Buna-Vestire)
 
 
P. S. Domnul Doda tocmai iese pe poarta Cimitirului. Uite-l cum pleaca, legat cu nevazute lanturi de pacatul lui. Mirosul de pucioasa si iad nu se ineaca in ulei de masline, nu se ascunde in petalele crizantemelor. Nici dodiile numelui nu-l justifica.Cata brutala iluzie, atata literara realitate si, in definitiv, atata ametitoare senzatie ca cineva ne scrie…
 

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *