Ma simt in mod fatal atrasa de impulsuri cu consecinte definitive. Imi fac cu ochiul din vitrina primaverii, greselile iremediabile. Ca sinele care vibreaza ademenitor langa peron, in asteptarea trenului. Odata iertate, in urma lor ar trebui sa se lase o ceata deasa, de definitiva uitare.
Diploma mea de doctor in despicarea firului in patruzeci si trei, e de vina. Vederea schioapa, ce ma face sa scriu mare, sa fixez contururi, sa interpretez formele si sa trec grabita, in diagonala, peste continut, ca peste o interminabila pagina de literatura proasta.
Ne-au educat sa ne temem de greseli. In carnetelele strecurate in buzunarul secret al rucsacului cu care plecam in tabara, parintii ne dictau o lista mult prea lunga de SA NU-uri. Si turnatorii Securitatii au fost tati, duceau painea de trei lei saizeci, acasa, si-si mangaiau pruncii pe cap, inainte de culcare. Iar delatoarele mergeau la sedintele cu parintii si faceau tocanita cu ciocanele de pui. Nu cred ca au avut vreo clipa constiinta faptelor comise, asa cum nu e constient cainele când isi infige coltii in glezna trecatorului increzator.
Amoralitatea, insa, nu e o scuza. E doar un avantaj al Raului, masca lui zambitoare sub care imbatraneste si moare anonim. Stiau ca nimic important nu li se poate intampla. Acum sunt pensionari carcotasi, semisenili, cu serile infipte in grila OTV-ului. Pensia i-a adus alaturi, in aceeasi hora a bolii si a mortii, cu victimele lor. Dau lectii de moralitate tinerilor. Le povestesc cat de bine traiau ei, cat de linistiti isi petreceau concediile la Baile Felix sau la Olanesti. Ce buna era ciorba de cartofi de la cantina. Si cat de fericita existenta in care tuturor ne lipseau aceleasi lucruri. Acum gurile lor stirbe saliveaza tremurande la vederea oaselor altora. Eu stiu ca vor plati, candva, cumva. Din pacate, cei loviti de ei nu vor fi de fata, sa ii ierte.
Parintii ne-au invatat sa ne ferim de caini, de tigani, de straini curiosi, de barbatii cu balonzaide prea lungi, pititi in tufisuri, dar nu ne-au spus sa fim cu bagare de seama la colega saritoare, la cumnata zambitoare, la sotul profitor, indiferent si splendid in inocenta egoismului sau. La propriul fiu care nu ne suna decat ca sa ne ceara bani. La umbra lui care creste amenintator peste batranetile noastre si ne pune in mana condeiul ca sa ne semnam plecarea din casa. Noi l-am invatat sa tina creionul cum trebuie, acum e randul lui sa ne ajute la scris.
Avem dreptul la toate greselile lumii, asa cum avem dreptul la scari individuale de coborare in infern. Chiar daca erorile ne seamana trivial de mult cu cele ale parintilor, prietenilor, dusmanilor nostri. Acesta este dreptul pe care-l revendic: la greselile altora! N-am fost consultati in privinta nasterii noastre si nimeni nu va negocia cu noi imprejurarile in care vom muri. Macar libertatea de a gresi dupa placul inimii sa ne fie recunoscuta!
Mi-e pofta sa o fac lata. Sa stau pe marginea bordurii si sa ma uit la dezastru. Cu o ireverenta tigara in coltul gurii. Departe de cei ce imi vor binele lor cu de-a sila. Uneori, daca nu stii, nu poti, nu indraznesti sa incendiezi metaforic multumirea mediocra, in care ti-ai asezat viata, iti condamni destinul la o imbatranire timpurie. Ii incolacesti funia fricii (seamana atat de mult cu cordonul ombilical!) in jurul grumazului. Toti putem visa sa construim “alta monastire / pentru pomenire”. Ignoram insa amanuntul ca, pentru aceasta, suntem condamnati sa auzim mereu Vocea din zid.
In adolescenta, originalitatea incepe prin a fi un orgoliu stenic, cu bule, apoi, treptat, devine o povara de lux, ca niste minunati pantofi Louboutin. Sfarseste cand ne frecam ochii obositi si prezbiti, gambele cu ciorchini de varice: un miraj, o parere, un vis. Nici macar in aspiratia de a fi originali, nu suntem originali. Ne ramane teritoriul intim al infernului personal. Caci suferinta ne deosebeste. Cea care ne-a fost data si cea pe care o udam la radacina cu propriile manute. Se impletesc amandoua in tulpina unei minunate narcise pe care o mana binevoitoare ne-o va arunca pe catafalc, daca vom avea norocul sa murim primavara.
Cand fiica mea va pleca la drum, ii voi spune doar: “Du-te si greseste dupa bunul plac! Indrazneste! Acum, cat poti! Numai nu uita vorba cea inteleapta a preotilor: toate ne sunt ingaduite, dar nu toate ne sunt de folos…”
