Când l-am auzit prima oară pe Adrian Naidin cântând, pe culoarele unei televiziuni, m-am îndreptat către cântecul lui fascinată, spunându-mi că n-am mai auzit niciodată ceva atât de frumos pe pământ. Când am ajuns aproape, el terminase de cântat, eu am intrat într-un alt studio, l-am căutat o vreme, și apoi am uitat, am renunțat. Poate mi s-a părut, mi-am zis. L-am mai auzit o dată la radio, la Smart Fm, și am tras mașina pe dreapta, ca să ascult mai bine. Când l-am regăsit, de curând, printr-o întâmplare norocoasă, am fost atât de fericită stând de vorbă cu el și aflându-i povestea, încât l-am rugat să-mi îngăduie să-l mai întreb câte ceva pentru paginile revistei noastre, poate despre dragoste, despre tinerețe, despre Mozart, despre moarte, despre sunetul muzicii și al inimii, despre lumina din noi, și-n lunile care vor urma. Ca într-un serial, ca într-o întâlnire repetată, numai bună de așteptat.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Provii dintr-o familie de muzicieni, Adrian Naidin?
Adrian Naidin: Nu, toţi din familia mea sunt filologi. Doar eu sunt muzician, un fel de oaie neagră a familiei (râde). Mama şi tatăl meu sunt profesori de română, iar tata, la 50 de ani, s-a apucat și de pictură, pictează icoane. Mătuşa mea este editoare de carte, a lucrat la editura Albatros peste 30 de ani, unchiul meu este critic literar, fratele meu a terminat şi el Filologia…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Și, totuși, cum ți-ai descoperit talentul?
ADRIAN NAIDIN: Aveam patru sau cinci ani când am primit o muzicuţă. I-am nenorocit pe ai mei încercând să cânt, erau exasperaţi, într-un final mi-au luat-o şi au pus-o sus pe dulap, ca să nu mai ajung la ea (râde). Doar aşa au avut linişte în casă. Nici după ce şi-au dat seama că am cu adevărat talent nu m-au dat la o şcoală de muzică. Am urmat o şcoală generală obişnuită, din cartierul clujean Grigorescu. Dar pe vremea aia exista obiceiul ca o comisie de la liceul de muzică să treacă pe la toate şcolile generale, în căutare de tinere talente, îi puneau pe copii să cânte. Îmi amintesc şi acum ziua aceea, era în trimestrul al doilea…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Tu ce ai cântat?
ADRIAN NAIDIN: Eu le-am cântat „E ziua ta, mămico!”… Şi apoi au primit părinţii mei acasă o invitaţie de a mă înscrie la şcoala de muzică în clasa a treia. Iniţial părinții mei nu au vrut, că ştiau că e o meserie grea şi se gândeau că îmi sacrifică copilăria, dar, la insistenţele mătuşii mele, m-au dus la examen. Acolo am văzut pentru prima oară pianul. Mi s-a părut ceva înfiorător, un obiect atât de mare, care scoate asemenea sunete! Eu eram mic, abia ajungeam cu creştetul la clape. Dar, cumva, am luat examenul şi am intrat. Şi de aici a început toată povestea.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Și la violoncel cum ai ajuns?!
ADRIAN NAIDIN: Nu mai erau locuri la pian. Nici la vioară, nici la clarinet. Mai erau la contrabas şi la violoncel. Contrabasul era maaare. Ceva mai mic nu aveți? am întrebat… Așa am ajuns la violoncel. Pe mine mă fascinează pianul, nu îl stăpânesc la acelaşi nivel ca violoncelul, dar, în continuare, sunt fascinat de el. Eu am descoperit violoncelul ceva mai tarziu. La început îmi doream să ies afară să mă joc, dar nu puteam, pentru că trebuia să studiez. Și atunci mă jucam cu el, imitam copiii care râd, sunetele maşinilor, o fetiţă care plânge, o pasăre care cântă… M-a ajutat foarte mult această joacă şi încă simt că mă ajută.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Deci n-ai simțit că ai făcut sacrificii?
ADRIAN NAIDIN: Ba da. E o meserie grea, care cere multe sacrificii. Cine nu le poate face mai bine nu se apucă. Este o meserie plină de sacrificii. Am început cu jumătate de oră de studiu şi am ajuns la 12 ore pe zi…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Acum, când cânți, pare totul atât de ușor!
ADRIAN NAIDIN: Primii ani sunt foarte grei! Încercam să cânt, dar nu se auzea decât un gâjâit insuportabil. E foarte greu să ţii arcuşul la 90 de grade, acuma pare foarte uşor, dar până a ajuns să mi se pară şi mie uşor au trecut nişte ani. A venit odată la fratele meu un prieten în vizită, eu studiam în altă cameră, iar el a crezut că am uitat aspiratorul pornit (râde). Durează ani până începe să se audă un sunet cât de cât plăcut. Eu sunt obsedat de sunete, am căutat toată viaţa un sunet perfect, dar sunetul îl ai în tine, nu-l înveţi la facultate sau la liceu, îl ai sau nu-l ai. Scopul muzicii şi al artei este emoţia. O operă, de orice natură ar fi ea, dacă e doar inteligentă şi atât, este stearpă. Aplecarea mea către adâncimile astea uneori prea dureroase, alteori mai puţin dureroase vine de aici: nu se poate face muzică fără emoţie.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce îi ține aici pe cei care rămân, pe cei care nu renunță, pe cei care ajung să înțeleagă sacrificiul… Ar fi mai ușor să renunți.
ADRIAN NAIDIN: Cei care rămân, cei care nu renunţă la această muncă asiduă sunt ţinuţi de dragoste, de forţă, de ambiţie, de inteligenţă, de curajul și de puterea de a nu ceda, de voinţă… Dar este adevărat, nu poţi avea o viaţă normală. Ceilalţi fac orice altceva, tu studiezi. Sacrificiul este imens, îţi schimbă absolut toată viaţa. Dacă nu ştii cum să faci treaba asta, poţi să înnebuneşti. Au fost cazuri. Eu în liceu studiam până pe la 2-3 noaptea. Părinţii ştiau şi erau de acord. Dar pentru asta trebuie să ai o doză de nebunie. Iar toată această muncă trebuie gestionată în funcţie de nivelul de talent al copilului. Un supradotat poate învăţa în 30 de minute ce învaţă un talent „obişnuit” în patru ore. E păcat, ca părinte, să-ţi obligi copilul supradotat să studieze atâtea ore, dacă el asimilează mult mai repede. Au fost cazuri în care părinţi şi-au distrus copiii supradotaţi, pentru că este nevoie şi de momentul de joacă, în viața unui copil. Copilul are nevoie să şi respire. Eu nu sunt de acord nici cu ce se întâmplă în ziua de azi, când un copil trebuie tot timpul să fie ocupat cu ceva. Să-l duc și la sport și la desen, și la spectacol, și la aniversare, să nu stea degeaba… De ce? Un copil are nevoie să nu facă nimic! Eu, într-un fel, mi-am rezolvat singur această problemă pentru că fugeam de la munca pe care mă puneau părinţii să o fac şi mergeam la joacă, o dată sau de ori pe săptămână „fentam” studiul, dar nu puteam să fac asta la nesfârşit, pentru că m-aș fi minţit pe mine. Şi am pornit în căutarea sunetului acela superb, îl căutam atunci şi îl voi căuta toată viaţa pentru că nu e chiar aşa uşor de găsit. E un tip de sunet care ar trebui să ia minţile celui care ascultă… Eu încă nu am ajuns acolo.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai fost un elev cuminte, ascultător, cu note mari?
ADRIAN NAIDIN: Eu am fost un alt tip de elev, care punea la îndoială tot ce făcea şcoala. Era bine să faci aşa, dar trebuie să negi doar după ce cunoşti ceva foarte bine, că altfel nu ai ce nega. Era un dicton care mă enerva: „Aşa se cântă Bach!” Cum adică? Cine spune?! Eu vedeam mereu un tablou cu Lipatti care spune că „În muzică nu se impune, se propune”. Dar trebuie să poţi propune la un nivel extraordinar, în afară de sufletul pe care îl pui acolo, iar aceasta ţine de cunoaştere. Legat de note, eu și acum, tot timpul, îmi dau note. Sub 8,5 nu cânt niciodată. Încerc, adică, să fiu atât de profesionist, încât chiar dacă nu am chef, să pot face asta la un nivel mai mult decât acceptabil. Omul nu e maşină, nu poţi simţi tot timpul adânc. Dar înainte de concert cu vreo două-trei zile trebuie să intru într-o stare anume. Nu pot să vin pe scenă să cânt după ce m-am jucat la calculator. Eu trăiesc dramele alea cumplite, sau veselia, după caz. Dacă vin şi cânt după ce am jucat tenis, cânt cumplit, adică nu greşesc, cânt impecabil, dar nu transmit nimic, așa că mai bine mă duc să dorm, nu merge așa, pentru mine nu merge… Când cânt de 8,50, publicul aplaudă 10, 15 secunde… Când cânt de 9, publicul aplaudă de 30 de secunde. Când cânt de 9,50, publicul aplaudă minute în şir, mi s-a întâmplat de câteva ori în viaţă să aplaude mai mult de cinci minute. Mi s-a întâmplat să cânt şi de zece… Atunci publicul nu mai aplaudă deloc… Amuțește… Mi s-a întâmplat odată, cântasem o bucată compusă de mine. Am terminat ultimul sunet şi am mai rămas cu ochii închişi încă 4-5 secunde – cum am învăţat la şcoala de muzică, nu ieşi imediat din stare, mai rămâi câteva secunde, ca să ţii şi publicul în stare – şi aşteptam să aplaude… Dar nu aplauda nimeni. Am deschis ochii speriat, crezând că nu le-a plăcut, şi am văzut oameni în primul rând care stăteau încremeniţi, nu mai respirau… Dar eu nici nu am înţeles atunci, nu-ţi dai seama pe loc, că „ţi s-a suflat de sus”. Apoi înțelegi că nu sunt ale tale acele manifestări, pe mine asta mă onorează şi mă enervează, în acelaşi timp. E… o chestie verticală, care intră în om, ca un glonţ. A trecut prin tine şi gata, dacă ţi-ai dat seama de ea, e un noroc. Eu fac diferența între inspirație și revelație. Și ar trebui marcată cumva, ar trebui scrisă, starea asta a revelaţiei, pentru că rămâi doar cu amintirea ei, nu e ca inspiraţia, care mai stă cu tine, o vreme…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cine te rabdă, cine poate trăi lângă tine cu toate ritualurile astea, ciudățeniile astea…
ADRIAN NAIDIN: E adevărat, faptul că eu mă pregătesc pentru concertele mele, intru în acele stări, din care îmi este apoi greu să şi ies, nu pot imediat după să merg la restaurant să mănânc şi să dansez, face greu traiul alături de mine. Sunt greu de suportat, dar e şi normal să fie aşa, sunt persoane care pot pune pe planuri total diferite profesia de viaţa de familie, eu nu pot spune că nu mă afectează personal. Pentru mine e mai mult decât meserie, eu pot să sufăr mai mult decât un om normal. Eu nu confund fericirea cu starea de graţie sau cu bucuria, nici nu pot defini fericirea… nu ştiu dacă omul e făcut pentru un astfel de concept aproape nefiresc. Fericirea nu există ca stare permanentă, doar ca momente poate exista, da… Există momente de forţă şi de înălţare foarte puternice, când verdele ierbii e mai verde puţin, când universul devine neîncăpător. Fericirea ţine de lucruri care nu vin din lumea noastră. Așa cum nici muzica nu cred că vine din lumea noastră. Sunt cercetători care susţin că tot ceea ce ne înconjoară şi putem vedea reprezintă doar 10% din materia care există, iar restul este o materie pe care noi nu o putem înţelege. Distanţa dintre galaxii se măreşte şi în acelaşi timp creşte şi viteza, deci, către ce ne îndreptăm? În Univers e mai mult vid decât plin. Dar oare ce ţine legate aceste lucruri mici şi delicate care reprezintă materia pe care o ştim noi? Poate de acolo vine muzica, poate nici măcar de acolo… cât cunoaştem noi din muzică? Putem cunoaşte frazarea, gândirea muzicală, putem avea o strategie, putem gândi care este momentul cel mai important într-o lucrare muzicală, dar muzica, cu adevărat, nu cred că o putem cunoaşte… Uimirea, dorul, speranța, lucruri atât de puţin importante pentru Univers, dar atât de importante pentru noi, cred că vin din acelaşi loc de unde vine muzica…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum te-ai pregătit vocal, când ai început să studiezi și canto, pentru că tu cânți și cu vocea..
ADRIAN NAIDIN: Vocea mi-am antrenat-o cu Ioan Piso, un mare tenor. La început, am vrut să ajung cel mai mare tenor al lumii, dar când mi-am dat seama că nu voi ajunge, nu mi-a convenit, şi atunci am lăsat vocea aşa cum e, nu am mai lucrat-o pentru că am observat că se schimba, studiind canto. Am ales asta pentru că am vrut să cânt mai multe stiluri, nu doar tenor, puternic şi rece.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Iar în facultate ai studiat violoncel, asta e specialitatea ta? Sau ai fost tentat și de dirijat, și de compoziție…
ADRIAN NAIDIN: Am studiat violoncel şi vioară, şi în liceu şi în facultate, iar eu sunt şi compozitor, compun. Compoziţia se învaţă în şcoală, dar orchestraţia nu te poate învăţa nimeni. Este ceva personal. Aproape că ţine de limbaj, pe care eu îl caut de atâta timp. Exprimi ceva folosind într-un anumit fel sunetele. M-am întrebat mereu de ce Ceaikovsky a început o bucată de-a lui cu un corn… El a simţit exact ce tip de sunet trebuie acolo, cornul! Mă tentează şi dirijatul. Iar după ce am terminat Academia de la Cluj, am rămas acolo un an ca asistent de catedră, chiar înainte să-mi dau masteratul. Mi-a plăcut foarte mult să predau, să provoc studentul să gândească. Nu să simtă, asta o vor face ei singuri…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Și totul a mers ușor, ai început să ai succes, să câștigi bani?
ADRIAN NAIDIN: Nu! Chiar am vrut la un moment dat să plec în Spania, la căpşuni, pentru că nu aveam de lucru aici… Nu știam eu atunci bine cum e să mergi la cules, că-ți nenorocești spatele… Bine am făcut că nu am plecat. Viitoarea mea soţie mi-a spus că e un post liber la Orchestra Sălii Radio, așa că am mers și am dat examen. Eram opt pe un loc și, sincer, n-am crezut că voi lua, mai ales că știam că nu e doar un concurs greu, ci și că vor concura mulţi oameni care au relaţii. Mi-am zis că trebuie să fiu atât de bun, încât să le fie greu să nu mă angajeze. Și m-au angajat! Eu plecasem înainte să se afişeze rezultatele, eram sigur că nu voi intra.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ți-ai cumpărat un violoncel bun?
ADRIAN NAIDIN: Abia de câteva săptămâni am reuşit să-mi iau un instrument bun, performant. În muzică ai nevoie de susţinere financiară ca să îţi poţi permite un instrument bun. Dar chiar trebuie să ai pe ce cânta. Diferenţa este uriasă, sunetul este clar, nu se stinge aşa repede, este mai curat, umple sala, pasaje care nu-mi ieşeau pe cel vechi, pe care l-am folosit 20 de ani, aici îmi ies. Şi folosesc doar o treime din forţa care îmi trebuia înainte. Volumul vine din amplitudine, nu din forţă. Relaţia dintre un muzician şi un instrument este ca o relaţie de iubire. Eu am cântat pe multe violoncele până să-l găsesc pe acesta, perfect. Am probat instrumente scumpe şi frumoase, dar nu se potrivea niciunul cu mine, eu nu mă potriveam cu niciunul, nici pe mâna dreaptă, nici pe mâna stângă. M-a marcat prima mea întâlnire cu violoncelul, care s-a întâmplat acum un an. M-am dus în Iaşi, special pentru asta.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum l-ai găsit, cum ai aflat de el?
ADRIAN NAIDIN: Cumva el m-a găsit! M-a contactat o doamnă care îl avea, tatăl ei cântase 40 de ani pe el. Știi, încă îi mai simt stilul pe corzile lui. El era mai calm, mai domol, mai echilibrat, eu sunt mai vulcanic, adică stau în sunet cât trebuie, dar apoi îmi vine să-l rup, să dau cu el de pereţi. Deci da, întâlnirea asta trebuie să aibă o potrivire ca într-o relaţie de iubire, pentru ca sunetul care se naşte să fie viu, ca un om cu suflet. Doamna aceea a simţit că mi se potriveşte, a reuşit să intuiască ceva ce eu nu am putut intui. Cum am pus mâna pe el m-au luat transpiraţiile. Simţeam cât de bine mi se potriveşte mâna. Trebuia să cânt trei minute, așa spusesem, inițial. Dar nu l-am mai putut lăsa din mână și am cântat ore în șir… Însă nu l-am putut lua atunci, iar apoi am avut accidentul, toate s-au dat peste cap, şi am crezut că l-a vândut între timp, căci îmi spusese că se grăbește… Eram aproape convins că nu-l mai găsesc, dar nu-l vânduse, aşa că l-am luat eu. Nici nu speram să găsesc ceva ce mi se potriveşte atât de bine, uneori cauţi toată viaţa şi nu găseşti. El m-a găsit. Și vorbesc aici despre o mare dragoste.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Și apropo de mare dragoste, mi-ai spus că ai venit aici, la București, după viitoarea ta soție… E tot muziciană?
Pagini: 1 2
