ADRIAN NAIDIN: Soţia mea este violonistă. Este cu opt ani mai mică decât mine, am cunoscut-o când aveam eu 17 ani, cânta în orchestra particulară Sergiu Celibidache, acum, orchesta s-a desfiinţat…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cât de greu ți-ai revenit după accident? Cât de grav a fost – că știm cu toții cât fost de absurd, fiindcă au scris toate ziarele, au intrat peste tine în casă, noaptea, confundând domiciliul pentru care aveau mandat..
ADRIAN NAIDIN: După accident am avut mâna zdrobită, pieptul la fel, timpanele fisurate, sinusurile la fel… Am căzut de la 6 metri în cap, mă şi mir cum mi-am revenit. Eu, oriunde intru, mă uit pe unde pot să ies repede, în afară de ieşirea principală. Mi-e foarte frică de cutremure. Instinctul meu, atunci când au intrat duduind, spărgând ușa, a fost să merg la geam şi să sar, am crezut că e cutremur… Dar am uitat că eu sunt gras (râde), iar aerul condiţionat, de pe care mă pregăteam să-mi iau avânt ca să sar pe un acoperiș aflat mai jos, a cedat sub greutatea mea și am căzut.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai de gând să îi dai în judecată?
ADRIAN NAIDIN: Există deja un proces, și o să îl duc până la capăt. Chiar dacă am primit tot felul de ameninţări pe faţă, de la oameni în civil. Să fac un proces cu instituţiile statului…, e clar că nu luptăm cu aceleaşi arme, dar nu pot nici să renunț, nu pot să cedez fără luptă. Eu am fost și singurul care a protestat în cadrul Festivalului Enescu, pentru Orchestra Naţională Radio, care este tratată în cel mai umilitor mod posibil. Avem salariile cel puţin de două, trei ori, mai mici decât oricare angajat din provincie, nu mai zic de Bucureşti, de la Ateneu sau la Operă, dar noi muncim şi studiem la fel. Asta este poziţia mea oficială, Orchestra Naţională Radio a fost umilită ani la rând, iar eu îi iau apărarea pentru că fac parte din ea cu onoare şi cu bucurie. Eu am venit cu banderolă în Festival, am fost singurul, chiar dacă inclusiv cei din Orchestră m-au blamat, deci chiar cei pentru care luptam! Dar nu mai vreau să tac, oamenii sunt la limita subzistenţei, este inadmisibil! Trebuie să se rezolve, pentru că nu mai este cale de întoarcere! Eu am învăţat să protestez de la părinţii mei. Noi trebuie să învăţăm să spunem Nu!
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai ajuns, însă, pe cont propriu, la un echilibru, la succes… Cum a venit succesul ăsta, cum au început spectacolele de la Teatrul Național?
ADRIAN NAIDIN: Eu am început să am concerte singur de acum cinci-şase ani. Îmi făceam afişe singur şi veneau cinci oameni, maxim. Făceam concerte prin ceainării, pentru că nu-mi dădea nimeni nicio sală, era şi normal, aşa e la început. Nu sunt un bun PR-ist. Dar trebuie să te bage şi media în seamă, ca să reuşeşti. Iar la un moment dat am avut noroc cu maestrul Caramitru, care m-a ascultat la Ziua Literaturii la Teatrul Naţional, unde mătuşa mea, Georgeta Dimisianu a fost invitată să vorbească despre Marin Preda şi alţii, despre cum a schimbat finalul volumului II din Moromeții… Și m-a luat şi pe mine să cânt acolo, mi-a zis, Hai, vino, te mai aude și pe tine lumea… Și m-a auzit Caramitru! A venit, mi-a dat o carte de vizită şi mi-a zis foarte scurt că vrea să vorbim despre un spectacol. Am știut că va ieși ceva, pentru că n-a vorbit mult, doar câteva cuvinte. Când oamenii vorbesc mult, își explică ce o să facă, cum va fi, de obicei nu iese nimic. El n-a vorbit mult. Aşa cum arată acum, spectacolul Caramitru, Mălăele, câte-n lună și în stele este pus pe picioare de noi trei. Maestrul a avut mare încredere în mine. M-a şi speriat, la început, că nu-mi spunea ce trebuie să fac, zicea că o să-mi dau eu seama. Eu l-am căutat ca să facem totuşi două-trei repetiţii. Când am văzut despre ce e vorba, mi-am dat seama cât de provocat sunt. Trebuia să fiu bun, pentru că nu e doar un spectacol de poezie şi muzică, ci are de toate, acolo nimic nu e ieftin, are lacrimă, are râs, are cursivitate, are logică, fiecare dintre cei doi maeştri, şi Caramitru şi Malaele, are momente culminante, şi eu am, în funcție de ce spun ei… Am avut un mare noroc să fiu în acest spectacol. Din acel moment am avut un boom, publicul a început să mă caute, în loc de cei cinci, veneau 20 sau 30. Datorită lui Caramitru. Un actor a văzut în mine ceea ce niciun muzician sau manager nu a văzut.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Deci ți-ai găsit, azi, liniștea, de-acum știi că ești pe drumul cel bun…
ADRIAN NAIDIN: Mi-am găsit liniştea într-un fel, dar eu tot neliniştit voi muri (râde). Azi ai succes, mâine nu mai ai, dar dacă încă te doare lumea asta, dacă încă te macină, atunci mai ai o şansă să rămâi. În momentul în care eu voi simţi că nu mai am ce să spun, atunci nu voi mai cânta deloc. Eu ştiu asta foarte bine. De aceea nici nu m-am lansat imediat, pentru că nu am simţit că e momentul, nu aveam ce să comunic lumii. Când am avut o acumulare mare, atunci am ieşit la suprafaţă. E o mare bucurie să dau concerte, pentru că sunt conştient că se poate termina oricând. Marea mea linişte vine din mine, atunci când îmi dau seama că sunt neobosit, că încă ard. Cumva epoca îşi alege artiştii ei. Nu muzicienii aleg epoca. Nu ştiu dacă e drept sau nedrept. Lumea e… așa cum e. Oamenii se regăsesc în ceva și astfel își aleg și artiștii.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai ieșit vreodată pe stradă, să cânți pentru bani, poate?
ADRIAN NAIDIN: Pentru bani, nu, nu am cântat, dar pe vremea lui Ceauşescu ieşeam în faţa liceului şi cântam, oamenii se opreau, ieşeau şi ceailalţi elevi să mă asculte. Oricum, nu puteam sta mult, fiindcă venea miliţia. Iar în timpul facultăţii cântam pe acoperiş. Eram doar eu şi porumbeii. Când cântam Bach, se adunau porumbeii în jurul meu și stăteau. Când cântam Paganini plecau. Mă enervam, şi Paganini are muzică frumoasă, dar porumbeii cred că nu erau foarte cultivaţi (râde).
Pagini: 1 2
