Vorbește la fel de frumos pe cât dansează, iar orice conversație cu domnia sa are noblețea și generozitatea pe care Gigi Căciuleanu le împrăștie în jurul său, ca o lumină. După ce fetița noastră, Iza, i-a povestit marelui coregraf cum nu i-a plăcut ei cursul de balet, unde noi am înscris-o, iar ea a cerut „să o descriem”, am vorbit despre Tragicomedy – spectacolul care va avea premiera pe 8 septembrie 2017 la Opera Națională București – despre credință, despre emisiuni, despre fire de iarbă.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Tragicomedy, spectacolul la care lucrați și care va avea premiera pe 8 septembrie, este un spectacol nou sau un proiect pe care l-ați reaşezat?
Gigi Căciuleanu: Este o creaţie mondială, ca să zic așa, un spectacol total nou. Este un fel de colaj muzical pe care l-am făcut pornind de la muzicile de cameră ale lui Rodion Şcedrin. El a scris foarte mult pentru balet, pentru Maya Plisetskaya, dar mie muzicile lui de cameră îmi sună foarte teatral, am luat o sonată pentru violoncel, nişte bucăţi trio – violencel, pian şi vioară – şi i-am spus Tragicomedy.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: De ce? Muzica e tragicomică?
GIGI CĂCIULEANU: Pentru că deja viaţa este o tragicomedie. Nu neapărat totu-i plâns şi totu-i râs, ci se amestecă cele două lumi. În al doilea rând, i-am spus aşa pentru că muzica lui este foarte frumoasă și mă trage către asta, când ascult violoncelul aud şi nişte lacrimi în notele din spate, dar aud şi replica pianului care râde, deci undeva îmi dă mereu acest joc între cald şi rece, doar ascultând muzica. Și tot ascultând-o, mi-am zis să fac şi eu un astfel de spectacol în care aceste două stări să se îngemăneze. Este o piesă tipică de teatru coregrafic, eu am scris piesa şi, în loc de fraze şi cuvinte, am pus mişcări, dar ea se poate citi ca o piesă, este un fel de conflict care se tot organizează şi dezorganizează, se scrie şi se descrie – cum zice Iza. Aceste organizări dramaturgice sunt imediat dezorganizate, pentru ca timpul să nu treacă aşa cum trece la teatru, ci să treacă aşa cum trece la un spectacol de dans, diferit, câteodată mult mai condesat, câteodată mult mai dilatat…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Se vorbește și despre Maya Plisetskaya?
GIGI CĂCIULEANU: Nu, nu se vorbeşte despre ea, dar i-am dedicat acest spectacol, l-am dedicat soţiei lui Rodion Şcedrin, Maya Plisetskaya, spun special “soției, iubitei”, căci ea nu a fost doar această primă balerină pe care o cunoaşte o lume întreagă, ci şi o femeie extraordinară și o mare tragicomediană. Când apărea ea, chiar şi în baletele foarte clasice, reuşea să te facă să te perpeleşti, să treci de la jar la frig, de la cald la rece, pe această temă a tragicomediei. De aceea i-am dedicat spectacolul ei, sigur că nu se vorbeşte despre ea, dar mi-ar fi plăcut ca Maya să-l fi văzut măcar, dacă nu şi să-l fi dansat. Ne-am imaginat acele conflicte între oameni, întâlniri, dezîntâlniri care se întâmplă într-un spaţiu închis, pentru că scena nu se schimbă, e același spațiu, se schimbă doar relaţiile între oameni, tot ce este relational, teatral finalmente, psihologic, filosofic, tot felul de aventuri umane care se învolbură ca si muzica. Fiind vorba de tragicomedie este vorba, de amor, bineînţeles. Sunt bărbaţi şi femei care fierb în acelaşi aluat… Am introdus şi o voce în acest spectacol, o soprană care intervine foarte, foarte puţin, cu câte o vocaliză, cu câte un oftat, pentru ca toate aceste momente ale ei să se cristalizeze într-o arie dintr-o operă a lui Rodion Şcedrin care se cheamă “Not only love”, nu numai dragoste, ceea ce este foarte frumos, aşa i-aş fi spus spectacolului, dar nu am vrut să creez confuzii, pentru că există deja opera cu acest nume.
Când dansezi, eşti nemilos faţă de tine. Dacă ţi-ar fi milă, n-ai mai face nimic, totul ar deveni foarte greu.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Vă referiţi la contrastele din interiorul unui cuplu, dintre oameni, sau şi la contradicţiile din interiorul aceleiaşi persoane?
GIGI CĂCIULEANU: Sunt trei aspecte: relaţia dintre protagonişti, dintre ei, dintre cupluri, apoi relaţia dinăuntrul fiecărei persoane, acolo unde îţi cade câte un pietroi în piept când ţi se întâmplă câte ceva sau unde ia naștere tocmai acel râs, care iese din piept ca o exhalare a unui sentiment. Dar sunt referiri şi la un alt aspect important, la spaţiul dintre personaje, şi acela are o psihologie şi o filosofie. Acestea sunt cele trei componente ale acestei dramaturgii coregrafice.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dacă ați fi dumneavoastră toate personajele… În dumneavoastră este mai multă comedie sau mai multă tragedie?
GIGI CĂCIULEANU: Orice spectacol pe care cineva îl face este, pe undeva, o confesiune, un spectacol autobiografic. Eu m-am văzut în toate rolurile băiețești şi pe Maya în toate rolurile feminine. Am norocul ca aici, la Operă, să lucrez cu interpreţi care au evoluat foarte mult, sunt nişte artişti care pot foarte bine să înţeleagă din punct de vedere actoricesc nişte relaţii, să se transforme în actori şi apoi să-şi danseze actoria, deci i-am transformat în dans-actori şi dans-actriţe.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Asta face şi Andrei Şerban în paralel cu dumneavoastră… Îi transformă pe cântăreți în actori, deci arta actorului este esenţială în orice alt domeniu, până la urmă…
GIGI CĂCIULEANU: Eu transform dansatorii profesionişti în actori ca apoi să-i retransform în dansatori. În dans-actori. Pentru că spre deosebire de Andrei Şerban care face o regie a ceva existent, eu şi scriu piesa în acelaşi timp. Este ca şi cum aș fi şi Mozart, şi Andrei Şerban, în acelaşi timp. Revin la acest concept de dramaturgie pe care îl reinventez şi îl rescriu de fiecare dată în fiecare piesă pe care o fac. Aici sunt artiști foarte profesioniști, lucrez cu nişte oameni care fac lucruri foarte grele din punct de vedere tehnic în celelalte spectacolele ale lor, iar eu nu vreau să anulez acest lucru, dimpotrivă, vreau să folosesc ceea ce pot ei să facă, dar aceste virtuozităţi tehnice pe care le introduc să fie folosite în sensul replicii, în sensul desenului relaţional dintre oameni. Dacă fac o piruetă, o fac pentru că există o exaltare de sentimente. Dacă fac o săritură, o fac pentru că este o declaraţie enormă, dacă e o căzătură pe jos este pentru că există o anulare de moment. Acel „A fi sau a nu fi?” al lui Shakespeare lucrează tot timpul în spectacol, şi pe verticală, dar şi pe orizontală, adică şi de la inimă la inimă, dar şi din creştetul capului până în talpa piciorului. Pentru mine este pasionant să lucrez cu oameni diferiţi. În ultima vreme am lucrat foarte mult cu actori, iar când spun că i-am transformat în dansatori, nu înseamnă că i-am pus pe poante, ci că le-am sugerat să gândească existenţa lor scenică, aşa cum o gândeşte un dansator, pe dinamică, pe fragilitate, care devine forţă fizică, pe forţă care devine fragilitate – fizic vorbind. În dans se pune mult accent pe această dualitate. În baletul clasic ascundem fragilitatea, avem numai forţa. Pe mine mă interesează şi fragilitatea, dar nu nepuţinţa. Fragilitatea e foarte greu de redat în mişcare. Nu înseamnă să te fleșcăiești, înseamnă să accepţi că oricare dintre noi avem şi momente de reflux, nu numai de flux, momente în care suntem pierduţi, lost, la toți ni se întâmplă, nu suntem doar glorioși şi victorioşi.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Şi credeţi că e un echilibru între tragedie şi comedie? Parcă e mai multă tragedie decât comedie, tragedia cumva ne obligă să o trăim, comedia e mai greu de găsit…
GIGI CĂCIULEANU: Comedie și în sensul că faci haz de necaz… Chiar dacă ai un moment de jale, în viaţă avem această posibilitate, să facem haz de necaz. Mai ales românii, cred că ne-am obişnuit cu această necesitate a umorului. Comedie nu neapărat încât să ne gâdilăm ca să râdem, ci comedie în care absurdul e foarte prezent. Nu din întâmplare Eugène Ionesco vine din România, nu din întâmplare Caragiale este şi absurd, şi foarte teatral, şi foarte caraghios până la urmă, pentru că este un teatru comic, dar un comic care te pune pe gânduri, adică simţi tragicul din spatele comicului. Mie Ionesco mi se pare foarte apropiat de ceea ce caut eu să fac, în momentul în care lucruri foarte, foarte anodine devin nişte probleme existenţiale teribile şi invers, în momentul în care iei un lucru foarte tragic în râs şi astfel reuşeşti să te salvezi. Râsul salvează!
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Credeţi că faptul că Rodion Scedrin şi Maya Plisetskaya sunt tot estici, ajută acest joc al tragicomediei, muzica slavă contează?
GIGI CĂCIULEANU: Da, da, cumva muzica are o sensibilitate slavă, slavo-latină aş zice eu, estică în orice caz, nu doar acel slav rusesc, nu numai latinul românesc, dar toată această parte estică, cea care a suferit în istorie, cum și Polonia şi Cehoslovacia, şi Iugoslavia, şi Rusia, toate au suferit când lumea s-a rupt în două. Şi noi am suferit, chiar dacă nu am prins războiul, am trăit consecinţele lui, consecințele acestei separări a lumii în două. Eu cred că un public estic înţelege mai bine, şi pe Eugène Ionesco şi sper că şi tragicomedia. Pe lângă faptul că mă inspir foarte mult din aceste trăiri ale noastre de pe malul Dunării, pe malul Donului, pe malul Vistulei, care sunt, de fapt, valabile pentru orice om de pe lumea astea, dar, fără să vrei, descoperi că originile nu mint şi nu ai cum să scapi de karma cu care trăim cu toții.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deci credeţi că toate acestea rămân în genele noastre? Dacă aţi fi crescut de mic, să zicem, în Germania, credeţi că mai simţeaţi aşa?
GIGI CĂCIULEANU: Depinde în care dintre Germanii, că au fost două, exact ce vorbeam, Germania este chiar prototipul acestei ruperi în două. Ceea ce îi caracterizează pe estici sunt următoarele: fiind ştiut faptul că nu avem voie să spunem nişte lucruri, am ştiut întotdeauna să le zicem în alt fel, pe undeva prin subteran, aşa cum marii actori în vremea în care cenzura domina, ştiau să transmită, totuși, ce voiau, printr-o privire, printr-un zâmbet, printr-o artă extraordinară, ştiau să se strecoare printre pătrăţele unei cenzuri. Aceste cenzuri există peste tot, că sunt politice, că sunt religioase sau că sunt cenzuri personale, ele există şi vor exista mereu, dar strecurarea printre oprelişti ne caracterizează şi noi am fost obişnuiţi să citim printre linii. Asta sper să se întâmple şi cu spectacolul meu, să se citească foarte mult şi printre linii, fiecare nu doar să vadă ce se întâmplă, s-au întâlnit, s-au separat, ci să simtă ce i s-a întâmplat lui sau ei în momentul unei întâlniri sau separări. Acest tipic estic, aceste ascunzişuri cu care am fost obişnuiţi se proiectează cumva într-un fel de înţelegere profund umană a lucrurilor. Când am făcut spectacolul „D*ale noastre”, am specificat că nu este vorba doar de ale noastre româneşti, ci de ale noastre omeneşti. Acelaşi lucru pot să-l spun şi despre „Tragicomedy”. Sper să fie un spectacol citibil şi recognoscibil estic, dar şi universal.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Anul acesta aţi simţit o schimbare asupra modului în care sunteţi privit? Există tot mai mulţi oameni care vă descoperă şi vă iubesc. Simțiți acest val de iubire?
GIGI CĂCIULEANU: Mă bucur, în primul rând, că spuneţi treaba asta, orice artist aspiră către aşa ceva. Acest lucru mi s-a întâmplat întâi în Franţa, când lucram mult acolo, apoi în America de Sud, iar acum mi se întâmplă în România. Cred că asta vine din faptul că ceea ce fac este foarte diversificat, am în acelaşi timp un spectacol la Operă, cu dansatori foarte profesionişti, şi un spectacol la Unteatru, unde lucrez cu un actor care dansează mai mult decât orice dansator, Lari Giorgescu. Eu pe oriunde m-am dus, am lucrat şi pe scene foarte mici şi pe scene foarte mari, şi cu personalităţi şi cu grupuri ample de oameni. Şi dacă există această dragoste a publicului înspre persoana mea, asta se întâmplă în primul rând pentru că există multă dragoste din partea mea înspre persoanele pentru care lucrez şi pentru care, finalmente, trăiesc. Eu întotdeauna am zis că un public de-al nostru m-ar înţelege mai total decât cei din alte părţi. Pentru că am trăit cu aceleaşi bancuri, am mâncat aceleaşi lucruri sau, când nu am avut de mâncare, nu am avut de mâncare la fel, când ne-a fost frig, ne-a fost frig la fel, iar astea nu se uită.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Aţi cucerit şi publicul telespectator, fiind în juriul de la Uite cine dansează, şi nu neapărat prin dans, decât în acele câteva momente care ne-au făcut pe toţi să amuţim, ci prin ceea ce aţi spus, oameni care nu ştiau nimic despre dans, au ajuns să vă admire şi să vă iubească ascultându-vă. A fost un rol, trebuia să fiţi dumneavoastră cel bun în juriu?
GIGI CĂCIULEANU: Nu, în niciun caz, dar eu nu pot altfel, în primul rând pentru că aveam în faţa mea oamenii care trebuiau „să fie judecaţi” de acest juriu. Erau vedete foarte mari, populare, dar vedete…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cred că nu le cunoșteați…
GIGI CĂCIULEANU: Pe foarte multe eu nu le cunoşteam, nu-i cunoşteam nici pe cei din juriu, decât aşa, că mai auzeam câte ceva din când în când despre ei. Și în primul rând am învăţat să-i cunosc pe ei, pe Andreea Marin, care mi-a fost foarte simpatică şi foarte apropiată – comportamentul ei în privat este foarte frumos și foarte natural. Foarte mult mi-a plăcut şi Florin Călinescu, care este un mucalit, el se preface cumva, că are o rudețe țărănească, este aşa, mai din topor, el este un om foarte inteligent şi ştie tot timpul să zică totul despre orice, nu e şi cazul meu, eu nu ştiam să fac treaba asta. Eu am plecat cu foarte multă umilitate pentru că eu zis că nu îi judec pe aceşti oameni, eu mă duc să-i iubesc şi să-i evaluez în funcţie de dragostea mea pentru dans, pentru mişcare. „Dragostea mea pentru dans” nu are nimic pompos în ea, e ca şi cum ai spune „dragostea cuiva pentru aer”. Dansul e aerul meu. Şi când i-am simţit că au făcut eforturile alea extraordinare, pentru că este foarte greu ce au făcut acei oameni, de la o săptămână la alta trebuiau să danseze lucruri diferite, lucru greu pentru un ne-dansator, mi-au devenit dragi. Am avut o foarte mare simpatie pentru acel luptător, Sandu Lungu, pentru personalitatea lui umilă, i-am şi spus lucrul acesta, pentru ceea ce îi vedeam în ochi în momentul în care dansa. Poate că telespectatorul nu vedea asta, dar eu mă uitam în ochii lui şi vedeam cât îi plăcea ceea ce făcea, cum îi plăcea de fata cu care dansa, Raluca, care era extraordinară, mi-ar plăcea să dansez cu ea cândva… Câţiva din dansatorii care erau acolo sunt foarte buni, iar ea, Raluca, a avut un mare, mare merit, acela de a-şi compune existenţa faţă de cineva care habar nu avea să danseze şi care se mişca doar în felul în care ştia el să se mişte, de aceea i-am şi numit „Zidul şi iedera”, pentru că am văzut acolo realmente forţa aceea a iederei care se poate strecura printre cărămizi, iar în final este mult mai puternică decât zidul.
Dacă există această dragoste a publicului înspre persoana mea, asta se întâmplă în primul rând pentru că există multă dragoste din partea mea înspre persoanele pentru care lucrez şi pentru care, finalmente, trăiesc.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ați acceptat greu să faceți parte din juriul de la Uite cine dansează?
GIGI CĂCIULEANU: M-am decis foarte greu să fac parte din juriul acela, pentru că acolo nu este lumea mea, asta am şi spus. Iar dacă cineva m-a convins, a fost producătorul emisiunii care, atunci când i-am spus exact aşa, că nu e lumea mea acolo, mi-a replicat că nu vin eu în lumea lor, ci vine lumea lor la mine. Şi după asta am acceptat. Şi nu am judecat ca un coregraf cu pretenţii de coregraf, n-aș fi putut, nici nu s-ar fi pretat, omeneşte am acceptat, ca un copil care a descoperit un spectacol şi spune ce crede despre el.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: V-aţi dat seama la un moment dat că Marius Manole merita să câştige?
GIGI CĂCIULEANU: Cumva, da, dar nu de la început, la început mi-au plăcut mai mulţi. De Liviu Teodorescu, spre exemplu, care avea o nobleţe şi o frumuseţe corporală şi umană extraordinară. Ceea ce m-a cucerit la Marius a fost complexitatea lui, tenacitatea cu care s-a luptat, pentru că la un moment dat i-a fost foarte greu, a făcut nişte figuri pe care nici nu le cunoştea! Singurul moment în care am discutat chestiuni tehnice a fost atunci când Marius a făcut acea săritură în aer învârtită, cu un echilibru extraordinar, cred că nici el nu şi-a dat seama de asta! În acel moment mi-am dat seama că este un dans-actor foarte bun, care merită să câștige, el a devenit și ambsadaorul acelui proiect, de asta mi s-a părut important să fie el ambasadorul umanizării lucrurilor care par neumane.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Aţi spus de Liviu Teodorescu că avea o frumuseţe trupească şi umană, se transmite şi în dans această frumuseţe a interiorului, așa cum se spune că bunătatea se transmite în cântec, în voce?
GIGI CĂCIULEANU: În fiecare dintre noi există un amestec de răutate şi de de ne-răutate, această negaţie a răutăţii, nu vreau să zic bunătate. Această răutate se traduce foarte des în dans în înverşunare, în răutate împotriva persoanei care dansează, te înverşunezi ca să îţi iasă nişte figuri, asta cred că se întâmplă şi la sportivii de foarte mare nivel. Problema este că la dans ai şi un rol, nu e doar performanţa fizică aceea care contează, ci şi cum această performanţă este pusă în slujba unei piese. Există o piesă a lui Ghelderode care se cheamă „Şcoala bufonilor” în care un bufon mai bătrân predă altora mai tineri această artă a bufoneriei, iar elevii lui, toată piesa, se întreabă care este de fapt secretul acestei meserii. La final profesorul dezvăluie acest secret: cruzimea! Pe mine, prima dată, m-a şocat, că eu vedeam doar frumuseţe, dar pe undeva, cumva, această ne-milă faţă de tine însuţi, această cruzime spre sine trebuie să existe. Când dansezi, eşti nemilos faţă de tine. Dacă ţi-ar fi milă, n-ai mai face nimic, totul ar deveni foarte greu. Această cruzime faţă de tine se traduce şi în relaţia cu ceilalţi, iar asta nu e neapărat răutate, ci este înverşunare.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Aveţi şi dumneavoastră această cruzime?
GIGI CĂCIULEANU: Sigur, toţi avem şi răutate şi ne-răutate, ne luptăm cu ea, pentru că răutatea este o tâmpenie, în sine, adică să fii şi rău şi tâmpit e mai rău ca orice (râde). Astea sunt nişte impulsuri care trebuie dominate, dar există, bineînţeles, le avem toți.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Spuneţi-mi ce declanşează răutatea în dumneavoastră.
GIGI CĂCIULEANU: Eu aş vorbi mai mult despre cruzime şi înverşunare, în sensul în care o lumină crudă creează un contrast cu restul. Ai nevoie de acest lucru pentru constrast, dacă te-ai uita doar la un cer senin, poate te-ai plictisi. Dacă trec nişte nori, totul devine de o frumuseţe enormă. Răutatea poate fi reprezentată de aceşti nori, prin spatele cărora se întrevede o rază de soare. Pentru mine răutatea are doar meritul de a stârni acest contrast, dar frumuseţea omului mi se pare mult mai interesantă. Că m-ați întrebat de Liviu, frumuseţea exterioară şi interioară mi se par mult mai importante, chiar şi în momentul în care tu joci cruzimea, joci negaţia. Atunci, după părerea mea, primează afirmaţia acestei frumuseţi. Când am ajuns prima oară în Germania, un critic foarte mare al momentului m-a comparat cu Ionesco şi cu clownii ruşilor, dar mai frumos mi s-a părut ce a zis despre mine şi Pina Bausch după spectacolele pe care le aveam împreună. Nu dansam amândoi o dată, și eu dansam, şi ea dansa, şi eu aveam momentele mele, şi ea avea momentele ei, dar aceste critic a zis despre noi: „acolo unde Pina Bausch sapă gropi, Gigi dansează în jurul acelor excavări pe care le face Pina”. Foarte frumos mi s-a părut.
Mie nu mi se pare deloc interesant să jigneşti oamenii şi mai ales să-i loveşti acolo unde îi doare. Cred că viaţa e prea scurtă ca să ne pierdem vremea cu porcării.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum trataţi atunci când întâlniţi răutate în jur? Încercaţi să o contracaraţi? Spuneaţi de Florin Călinescu că v-a atras simpatia, dar el s-a dovedit de multe ori a fi un misogin, a jignit multe femei.
GIGI CĂCIULEANU: Eu cred că el şi-a construit un personaj mai rude, mai grosolan. Dar eu întotdeauna văd jumătatea plină a paharului, nu pe cea goală. El juca un rol, e un actor bun. Am vorbit cu el în afara platoului şi e un om foarte blând, juca un rol pe care şi l-a asumat, cui i-a plăcut bine, cui nu, nu. Eu nu găsesc necesar să spui omului ceva care să-l doboare, cum nu găsesc necesar să-i vorbeşti unei femei despre partea ei vulgară. Merg la altceva, Anca Serea are o frumuseţe şi o nobleţe care transpar eşi doar dacă stă, nu este nevoie să facă nimic, să cânte sau să danseze. Ca femeie are mult mai mult ne-vulgar, decât vulgar. Sigur, toţi avem şi vulgar şi ne-vulgar, fără să vrem, toţi trăim pe lumea asta, toţi mâncăm şi cartofi şi prăjituri, dar Anca Serea mi se pare superbă ca femeie şi mi s-a părut interesant să exaltezi acest lucru și nu altul. Iar la televizor se uită multă lume, iar mie personal mi s-a părut normal să arăt lucrurile frumoase din om.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Tocmai pentru că se uită multă lume nu ar trebui să existe o responsabilitate și mai mare a lucrurilor pe care le spunem la televizor?
GIGI CĂCIULEANU: Mie nu mi se pare deloc interesant să jigneşti oamenii şi mai ales să-i loveşti acolo unde îi doare. Cred că viaţa e prea scurtă ca să ne pierdem vremea cu porcării.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum treceţi peste porcării, peste jigniri? Le iertați, le uitați?
GIGI CĂCIULEANU: Câteodată le primesc şi eu şi ca un pumn în față, dar încerc să privesc în ochi pe acel om care a zis-o şi încerc să mă gândesc că acel om poate nu a gândit realmente asta. Poate consider că a jucat un rol, cum făcea Florin Călinescu, sau că pur şi simplu nu a ştiut sau a greşit. Şi încerc să uit, e greu să uit, sunt multe momente întunecate pe care mi-e greu să le uit, dar dacă nu ar exista aceste momente întunecate, nici cele luminoase nu ar mai fi atât de vizibile.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Aveţi vreo tehnică specială prin care vă recăpătaţi echilibrul? Vă rugaţi? Meditaţi?
GIGI CĂCIULEANU: Mă rog, sunt foarte credincios. Eu sunt botezat ortodox, dar cred că mă rog mult mai bine lângă un copac, de exemplu, decât în cor cu toată lumea. Eu cred că fiecare dintre noi avem nişte colţişoare fizice ale pământului care ne ajută să ne reculegem. Eu am o bisericuţă care este la Paris, lângă biserica cea mare unde sunt mulţi turişti. Între Sacre Coeur şi acea piaţă cu pictori, există o bisericuţă mică pe lângă care multă lume trece fără să-şi dea seama că este acolo. Se cheamă Saint Pierre. Are o poartă foarte frumos sculptată în bronz, este atât de frumoasă… ca o sculptură de Rodin, superbă. Este foarte puţină lume acolo, au o capelă micuţă, de un metru şi jumătate, cred, cu vitralii spectaculoase, cu ajutorul cărora îmi regăsc pacea interioară, creează motive foarte frumoase chiar şi când nu e foarte lumină afară, când plouă, iar la Paris plouă des. Puţin mai jos există o altă capelă, în faţă la Moulin Rouge, practic între două sex shopuri există o intrare către o capelă numită Sainte Rita, care este sfânta celor disperați, care trec prin momente de cumpănă. Nu am fost niciodată la slujbă acolo, dar este o oază de linişte la doi centimetri de un bulevard atât de aglomerat. Sunt acolo oameni care stau efectiv împietriţi, probabil au mari nenorociri şi sunt dincolo de rugăciune, sunt într-o meditaţie. Acestea sunt locurile fizice în care eu mă regăsesc. Când eram în Bucureşti mergeam la biserica din Pitar Moş.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: În copilărie?
GIGI CĂCIULEANU: Și atunci. Când eram mic, eram foarte bisericos, ştiam orele de slujbă, cunoşteam preoţii şi pe acele femei care vin des la biserică, acele doamne în negru. Vă mai povestesc ceva… când eram la Moscova, la studii, după facultate, eu eram deja la Operă, – eram oarecum obligaţi să mergem, după cursuri, să vedem diferite spectacole, Giselle și Lacul Lebedelor, foarte frumoase, de altfel, dar într-o seară nu am mai putut. Am chiulit, practic. Şi am luat metroul, era groaznic de frig şi am ieşit undeva, şi am auzit un cor de femei cântând foarte frumos, pe stradă. M-am dus întra-colo şi am ajuns la un şantier care era barat cu scânduri, iar dincolo era o biserică dărâmată. Era acolo un preot care avea îmbrăcate odăjdiile peste un palton gros, era foarte frig, repet, nişte persoane, mie mi se păreau toate negre, pentru că era întuneric, cântau superb, în acea biserică dezafectată, aproape dărâmată. Acum când vă zic, parcă nici n-a fost, parcă am visat… Şi am intrat acolo în altă lume, faţă de acea Moscovă supradimensionată, cu bulevarde foarte largi, cu camioane mai mari ca oriunde, cu un metrou enorm, am intrat în altă lume, mică, unde am stat cât m-au ţinut puterile de frig, iar ei şi-au terminat slujba şi au plecat. Aceste întâlniri ţi le trimite Dumnezeu, cumva… Mi s-a mai întâmplat una şi pe la Vatican, şi la o altă biserică rusească din Paris. Cele de care v-am vorbit sunt catolice, dar nu-mi pasă, mie mi se pare că e acelaşi lucru, e acelaşi şef. Şi există și pe Rue de Crimée, undeva prin zona industrială a Parisului, o bisericuţă rusească, de lemn. Lângă ea este chiar Institutul Teologic Rusesc Ortodox. Mama mergea foarte des acolo, îi plăcea foarte mult. Şi există acolo icoana unui sfânt care vine de dinainte de creştinism, s-a tot transmis speste secole, Sfântul Sergiu, o icoană despre care se spune că este specială. Uite, acum mi s-a făcut chef să merg până acolo…. Eu nu cred că o icoană poate face minuni, cred că face minuni relaţia pe care o ai tu cu rădăcinile şi ramurile, şi aşa mai departe… Dar, biserica e de lemn, podeaua e de lemn… În afara slujbelor, e foarte specială.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: De lemn… Trupa Taxi cântă la noi un cântec care spune că Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici…
GIGI CĂCIULEANU: Există în lume o religie a omenirii care este religia copacilor, religia unui popor străvechi. Eu o înțeleg foarte bine, este vorba despre lemnul acela care rămâne viu. Dacă aveţi un moment dificil şi vă lipiţi de trunchiul unui copac, reuşiţi să luaţi din seva lui. Poate sună prea artistic ce spun eu acum, dar eu aşa simt…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum aveaţi acasă acea salcie japoneză...
GIGI CĂCIULEANU: Da, la bunicii mei, era o salcie japoneză, și la tata la țară, acasă aveam stejari. Mama avea o mână verde extraordinară, din mâna mamei ieşea şi creştea orice, orice sămânţă sădea, ea răsărea şi făcea flori. Am vorbit despre răutate și despre bunătate… Mă fascinează firele de iarbă care reuşesc să iasă din asfalt. Imaginaţi-vă câtă presiune atmosferică îl apasă în jos, cât trebuie să se lupte firul de iarbă cu pietroaiele alea, dar miracolul ăsta se întâmplă mereu. Oriunde v-aţi uita, între două pietre şi chiar din piatră seacă, iese o floare. Eu le spun celor cu care lucrez, când dansezi, sunt momente foarte grele, lucrezi cu gravitația, cu faptul că inerţia corpului este apăsătoare, dar, pe lângă toate aceste apăsări, le spun că există energia firului de iarbă care, nu ştiu cum, dar transcende toate aceste apăsări. Și cu asta lucrăm. Deci, finalmente, energia firului de iarbă este un instrument de lucru.
