Este întemeietoarea editurii Cununi de Stele, însă, înainte de asta, a scris cu talent, cu drag, cu ură, cu haz, cu nervi – de la caz la caz – la jurnalele și revistele patriei…
Fotografii de Paul Buciuta; Make-up Simona Roșu (Mirela Vescan Make-up Academy)
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ai lucrat câțiva ani buni în presa scrisă. Unde te-ai simțit mai în largul tău și al condeiului tău – la cotidian sau la revistele pentru femei?
CARMEN MUȘAT COMAN: Bine zici „ani buni”, mie îmi pare o viață… În largul meu m-am simțit peste tot până la un punct, pentru că eram foarte tânără, curioasă și-mi plăcea profesia, deși nu pentru asta mă pregătisem și nici nu visasem sau nu-mi dorisem să fac jurnalism. A fost o întâmplare destul de hazlie, intrarea mea în presă. Eram profesoară stagiară – cu repartiție guvernamentală – la Școala generală Miroși, Argeș (repartiție bună, oprea trenul în gară, căci erau și repartiții pe unde se auzea sau doar trecea trenul). După Revoluție toți colegii mei își găsiseră posturi în localitățile natale, numai mie inspectorul de la Pitești nu a vrut să-mi acorde transferul. A motivat că are nevoie de profesor de franceză în comună. Eram așa de furioasă că m-am răzbunat, ca proasta, pe bieții elevi, am umplut cataloagele cu note de 2 și 3. Directorul mă implora, pe holuri: „Domnișoară, domnișoară, nu-i lăsați repetenți, că dumneavoastră plecați și eu rămân cu ei încă un an!”. În vacanța de primăvară eram acasă și numai ce o aud pe mama plângându-se la telefon unei cunoștințe. Că nu reușesc să iau transferul, dintr-astea. Și cunoștința asta a mamei mă întreabă dacă nu vreau să lucrez la un ziar care se înființa tocmai atunci, „Azi”, au nevoie de corectori. Habar nu aveam ce e cu ziarul „Azi”, ce înseamnă corectura de ziar și de ce trebuie făcută. Dar m-am agățat de idee ca de un colac. Și uite așa mă pomenesc în fața aceluiași inspector, culmea, și cu directorul școlii lângă mine, ca susținător, cu hârtia de transfer. Inspectorul a dat să spună ceva, încruntat, dar a rămas cu privirea pironită pe cei trei trandafiri din ștampila FSN. Ziarul „Azi” era al FSN-ului. Și în mintea lui de politruc a văzut în ștampila aceea un ordin de sus. Nici nu a mai ridicat ochii spre mine. Așa se face că am terminat cu învățământul, deși mi-a plăcut să predau și cred că aș fi fost un profesor bun. Și m-am pomenit în presă. În 1990 nu existau școli de jurnalism, în afara celei de partid, „Ștefan Gheorghiu”. Tinerii care au intrat atunci în presă au învățat la fața locului, din mers. Ca o ironie, acum există o mulțime de școli, dar nu mai există presa. Aș putea spune că am avut noroc, căci am început „de jos”. Adică am învățat corectura de ziar, pe pagină tipărită, am stat lângă linotipiști să bată, pe ultima sută de metri, cuvântul corect – luam din mers bucata de plumb cu trei cuvinte și o duceam în fugă paginatorului care, cu țigara în gură și cu literele de plumb întoarse în pagină, scotea cuvântul greșit și-l înlocuia cu cel bun, cu ochii închiși aproape, citea de-a-ndoaselea (pagina era ca în oglindă) cum citim noi o carte. Pe unul dintre paginatori l-am reîntâlnit după vreo 10 ani, era poștaș. Meseria lui nu mai exista. Cotidianul, pentru mine, a fost școala scrisului, deși nu am scris, ci doar am corectat – dar tot întorcându-se paginile de la cap limpede la corector, învățai regulile scrisului dacă voiai. Însă nu cred că mi-ar fi plăcut să fiu jurnalist de cotidian – am încercat vreo două luni, la o pagină de cultură, dar era un ritm prea alert pentru mine. Aveam impresia că sunt într-un tren accelerat or, eu simțeam nevoia să văd florile de la fereastra locuinței impegatului de gară. Așa că la revistă, mai ales că apărea lunar, m-am simțit în largul meu. Aveam timp să mă documentez, să scriu, să și visez.
Marea Dragoste / revistatango.ro:Ai lucrat mai întâi la Pentru patrie, apoi ai trecut la Femeia, din ce an?
CARMEN MUȘAT COMAN: În acea vreme – 1997, revista Femeia tocmai căuta redactori. Am trimis o povestire și asta a fost proba mea, iată-mă după 5 ani de Pentru Patrie la o revistă pentru femei. Și a început aventura revistei Femeia și eu am făcut parte din această aventură a schimbării proprietarului, a vânzării ei, revânzării, plecări și reveniri ca dintr-o dragoste năbădăioasă. Femeia, Femeia modernă, Femeia., nume ale aceleiași reviste, ale aceleiași dragoste. Din 1997 până aproape de plecarea mea definitivă din presă, final de 2008, am gravitat în jurul ei ca un alcoolic în preajma cârciumii, dar e drept că și cârciumarul ieșea în prag și flutura sticla în fața-mi. S-au schimbat patroni, directori, redactore-șefe, am plecat și eu, am revenit, răstimp am lucrat la revista Psihologia Azi, tot ca redactor – aici am și luat, în 2005, Premiul UNDP pentru competiția media „Ești parteneră la decizie”, cu articolul „Emanciparea post-cratițe”, am făcut parte din redacția Femeia de azi, transformată apoi în Bine pentru mine, am colaborat cu revista Eva, Ziarul de duminică, dar sufletul meu aparținea acelei reviste subțirele din 1997, Femeia, cu o copertă nu foarte atrăgătoare, cu o grafică stângace, un fel de Cenușăreasă a revistelor pentru femei ce au urmat, strălucitoare și din ce în ce mai glossy. Dar ce comori erau în interiorul acelei reviste modeste ca prezentare grafică! Parcă ai fi deschis cufărul cel prăpădit al fetei moșului. În timp Femeia s-a mai cosmetizat, s-a mai fardat, și-a mai pus o haină nouă, și-a mai dat ochii peste cap, a devenit o cocotă și cine punea mâna pe ea dorea să o schimbe, să o facă mai frumoasă, dar pe cât de frumoasă devenea în exterior pe atât de urâtă ajungea la interior. Mi s-a părut că trecând prin atâția patroni, mâini hulpave, Femeia și-a pierdut personalitatea, a devenit și ea o revistă glossy. Mie îmi plăceau povestirile, anchetele sociale, interviurile cu personalități adevărate, rubrica „Doi pe un balansoar” când pentru a o scrie treceai pragul unui cuplu celebru de actori, de pildă. Proiectul „Stop violenței domestice!”, într-o vreme când toată lumea știa că violență domestică înseamnă să-ți bați nevasta. Violența emoțională, economică… erau termeni necunoscuți. Am scris mult, mult pentru revista Femeia. Cu dragoste și sper eu, și cu ceva talent. M-am gândit că era păcat să rămână totuși uitate în pagini de arhivă pe undeva. Prea îmi erau dragi. Le-am adunat ca hârciogul și le-am așezat în cărți, să pornească spre alți oameni, de doresc să le citească.
Marea Dragoste / revistatango.ro:Ți-a cenzurat cineva vreodată textele?
CARMEN MUȘAT COMAN: De cenzurat nu le-a cenzurat nimeni – propunerile de subiecte erau aprobate de regulă, iar de se întâmpla să nu fie vreunul admis asta se întâmpla pentru că se asemăna cu un altul, propus de altcineva. Era însă o cenzură, dacă pot spune așa, culmea, a spiritului feminin. Directorul revistei Femeia era bărbat, aveam un coleg bărbat și am aflat că acest coleg al nostru, un tip talentat și la locul lui, de altfel, are salariu mai mare decât noi, femeile redactor. Așa că m-am dus la director, i-am spus că muncesc la fel de bine ca și colegul meu și doresc salariu egal cu al lui. Directorul s-a uitat la mine și a zis așa: „Sunt trei motive pentru care pot să nu-ţi măresc salariul:
Interesant! Și frumos…