nu meriţi, eşti femeie sau nu vreau. Alege tu unul dintre ele, care ţi se pare mai convenabil.” 1997, răspuns de director al unei reviste care, măcar la nivel teoretic, ar fi trebuit să militeze, în paginile ei și în afara ei, pentru apărarea drepturilor femeilor. Pe care oricum nu le știa aproape nimeni. De ales ar fi trebuit să aleg demisia și datul în judecată. Asta aș alege acum. Atunci am fost așa de buimăcită că am făcut stânga-mprejur, umilită. Nu-mi venea să cred. Probabil că dacă nu ar fi fost episodul următor aș fi plecat destul de repede în altă parte. Căci același director mi-a luat apărarea în fața redactorei șefe care dintr-o povestire de-a mea tăiase și răstăiase, adăugase, rămăsese din ea un fel de relatare anostă, dar numele meu era tot jos, la finalul articolului. „Nu e al meu. Nu-l semnez. Nu e scris de mine. Eu nu semnez așa ceva”. Redactora șefă s-a înfoiat, nici nu concepea să fie contrazisă. „Nu semnez. Nu am scris eu așa ceva, eu nu semnez. Mă duc la director, să decidă dânsul.” Eram așa de furioasă! Pe mine, mai mult. Îmi ziceam: Pentru asta am plecat eu de la Pentru Patrie, ca să fiu bătaia de joc a acestei doamne?!
Marea Dragoste / revistatango.ro:Cum ai reacționat?
CARMEN MUȘAT COMAN: I-am luat povestirea din față, m-am întors pe călcâie, am bătut la ușa de vizavi, a directorului, și i-am pus hârtia pe birou, să decidă el dacă e bună sau nu. M-am gândit că oricum nu am ce să pierd – dacă o citește și e de părerea redactorei șefe plec, dacă spune că e bună, rămân. Povestirea a fost publicată așa cum am scris-o eu, dar norocul meu a fost că după vreo trei luni în care aproape că nu mi-a mai dat nimic de lucru, redactora șefă a plecat. Deja îmi căutam de lucru. În locul ei a venit altcineva, a fost o încântare să lucrez cu dânsa: calmă, nepărtinitoare, echilibrată.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum a luat naștere editura ta și cum ai resimțit trecerea la antreprenoriat?
CARMEN MUȘAT COMAN: În iarna lui 2008 s-au închis toate ușile, fără voia mea sau a celor cu care colaboram. Și atunci mi-am zis: „Toate ușile astea s-au închis brusc, odată toate, ca să-mi dau seama că trebuie să o iau pe un alt drum. Un drum pe care-l am în fața ochilor, sub nasul meu și trebuia să primesc ușile astea în cap ca să pornesc pe el.” Aveam 45 de ani și i-am spus soțului meu: „Eu îmi fac editură”. S-a uitat la mine și a zis, simplu: „Fă-ți”. Am înțeles atunci că orice s-ar întâmpla cu editura asta el o să mă susțină. Nu aș fi făcut-o însă și mai mult decât atât, nu aș fi continuat-o dacă nu ar fi existat Didi – Amita Bhose, profesoara mea de bengali, sanscrită și civilizație indiană de la Universitatea București. „Didi” înseamnă „soră mai mare” în limba bengali și așa îi spuneam noi, studenții. Așa-i spun acum toți cei ce au (re)descoperit-o și îndrăgit-o. Că sunt oameni care ne influnețează viața asta e clar, mie Didi mi-a schimbat-o total. Căci am făcut editura pentru opera dânsei, pentru a-i publica opera. O editură pentru un om, de unde și numele din Eminescu. Când dânsa s-a prăpădit în 1992, în urma unei operații nereușite la Spitalul Colentina, eram, și mi-ar plăcea să exagerez, singura persoană care-i mai rămăsese alături – acestui mare om, prima traducătoare a lui Eminescu în Asia, eminescolog, traducătoare a lui Caragiale, Sadoveanu, Marin Sorescu, Mihail Sebastian în limba bengali, a lui Tagore în română direct din bengali, profesoară și autoare de manuale, ei, bine, acestui om, după 1990 i s-a desființat catedra, postul de la Universitate. S-a luptat doi ani ca să și-l recâștige, nu pentru dânsa, ci pentru studenți, pentru a continua ceea ce făcuse până atunci. A înființat apoi un Centru de studii indiene și Universitatea l-a desființat și pe acesta. Didi renunțase la tot în India, din 1971 de când se stabilise în România: la avere, la soț, la familie, la tot. Pentru opera lui Eminescu. Jumătate din viața sa de aproape 60 de ani a trăit-o în România, pentru România. Nu s-a plâns niciodată de mizeriile pe care i le-a făcut Universitatea postrevoluționară, dar nici nu a reușit să treacă, fizic, peste ele. Dacă a murit a murit, de fapt, de inimă rea și doamna Bușulenga spunea, într-o evocare: „… mi se strânge inima și nu pot evita un sentiment de vinovăție, nu pentru mine personal, ci pentru țara noastră pe care ea a iubit-o poate mai mult decât mulți români și a slujit-o cu inteligența și condeiul ei”. Foarte urât s-au purtat autoritățile române cu acest om care a avut mereu România în suflet. Însă niciodată Didi nu a pronunțat un cuvânt de reproș la adresa poporului român. Ne-a iubit foarte mult și la vremea aceea oamenii o iubeau foarte mult. Atunci m-am întâlnit eu pentru prima oară cu moartea unei ființe dragi. Multă vreme nu am înțeles, aveam impresia că e plecată un pic și o să se întoarcă. Fratele lui Didi din Anglia mă știa după nume, venise atunci în țară și a hotărât ca manuscrisele sale să-mi revină. „Să fac ceea ce consider de cuviință cu ele”. Un gest de mare încredere dar și de responsabilitate. Însă anii treceau, de la editurile contactate răspunsurile veneau, când veneau, parcă la indigo: Cine mai citește Eminescu? Acum nu avem în planul editorial Tagore… Anii treceau și eu nu făceam nimic, așa mi se părea. Și uneori o visam pe Didi, era mereu supărată și nu voia să mă privească. Și mă simțeam vinovată că țin în sertare bogăția pe care ne-o lăsase nouă, românilor. De-asta zic – când mi s-au închis ușile alea în nas am priceput, în sfârșit, ce am de făcut. O editură pentru a-i publica opera. Dacă alții nu au în plan editorial Tagore, primul laureat asiatic cu Nobel, tradus direct din bengali, apoi lasă că-l includ eu. Am tras aer în piept și mi-am zis: ce știu să fac, fac, ce nu știu, învăț. Nu știam să fac un aviz, îmi tremura mâna să nu greșesc. Nu știam multe și nu oi ști nici acum. Dar eram și sunt în continuare foarte hotărâtă să continui. Cât despre antreprenoriat, apoi ce să-ți spun, că frumusețea nașterii unei cărți – culegere, tehnoredactare în tipografie, corectură, urmărirea ei în tipografie, mirosul de carte tipărită – nu are nimic în comun cu antreprenoriatul. M-am aruncat de pe o stâncă înaltă, privind în smaraldul mării, dar antreprenoriatul e de fapt o mocirlă. Librării care nu plătesc cărțile vândute sau ți le sau înapoi după ce le-au ținut prin depozite, motivând senin că nu se vând, librării care dispar de pe piață cu cărțile tale, cu banii tăi, librării care nu te primesc pentru că ești prea mic, vezi, Doamne, organizatori de târguri de carte care-ți pun standul lângă cei cu mărgele sau lângă veceu, pe același principiu, că ești prea mic. Și peste toate aceste frecușuri – uite cartea nu e cartea, uite returul nu e returul, când să scrii și tu un rând îți trimite unul un mesaj și-ți strică ziua, „Vă așteptăm să ridicați un retur” – marea birocrație și marea bătaie de joc a statului român. În 2009, când am făcut editura, am avut de plătit 500 de euro, echivalentul în lei, impozit forfetar. I-am plătit din banii familiei. Eu nici nu avusesem încasări anul acela de suma aia. Nici nu vândusem cărți de 500 de euro, ce să spun de profit pe care nici acum nu-l am! Indolența funcționarilor publici mă omoară. Vârful aberației a fost când era cât pe ce să fiu declarată inactivă cu „marea” mea firmă, pentru că… expirase sediul social. De fapt nu expirase dar ar fi trebuit ca la Registrul Comerțului „să aduc o notificare că nu s-a făcut nici o notificare”. Păi de-asta am făcut notificarea, ca să nu mai fac o notificare! A trebuit să fac un alt contract de comodat. O săptămână pierdută din viața mea. Și multe altele. Dacă nu ar fi fost datoria mea morală față de Didi aș fi tras oblonul de mult. Nu mă las însă, mă lupt cu toată lumea. Mă cert dacă e cazul, pun la punct dacă e cazul, clarific ce e de clarificat și nu permit nimănui să-și bată joc de munca mea. Sunt singură, le fac pe toate, mai puțin tehnoredactarea și tipărirea, în rest fac tot ce face o editură. Uneori mi se pare că am făcut puțin în acești opt ani, îmi reproșez că aș fi putut face mai mult, dar apoi îmi revin: pentru un om singur e bine. La primul meu târg de carte, la Gaudeamus, în 2009, am privit toată cupola aia de cărți, de acolo, de sus de tot, de pe ultimul inel unde eram eu cu cei patru metri pătrați ai editurii Cununi de stele. Am îmbrățișat marea aceea de cărți și mi-am zis: „Uau, de acum sunt parte din lumea asta.” Nu-mi venea să cred.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ce fel de cărți publici? Ce putem găsi la Cununi de stele?
CARMEN MUȘAT COMAN: După cum bine intuiești, cărțile lui Didi – Amita Bhose. Tot ce a lăsat acestui popor, spre a-l îmbogăți spiritual. Studii despre Eminescu și Tagore, despre literatura română și universală, traduceri din literatura bengaleză și sanscrită, traduceri din Rabindranath Tagore (singurele traduceri ale lui realizate direct din bengali), Manualul de limba sanscrită (trei volume), Manualul de limba bengali, concepute pe baza experienței de la catedră. Emisiunile sale radiofonice, tratatul de artă dramatică Natyasastra, tradus din sanscrită împreună cu un fost student. Cărți unice și valoroase, scrise de un om unic, Didi – sora mai mare a lui Eminescu. Până în prezent am publicat 29 titluri ale domniei sale. Când am scos primul titlu, Proverbe și cugetări bengaleze, în 2009, am fost așa de fericită! Am desfăcut toate pachetele cu cărți și le-am împrăștiat pe parchet, mi-am ținut respirația, să păstrez cât mai mult mirosul de carte tipărită. În ani entuziasmul s-a mai împiedicat de bolovanii aruncați de stat, legi strâmbe dar cine mă cunoaște știe că nu mă opresc din drum. Pe lângă cărțile lui Didi am mai publicat două cărți în colecția Cununi de stele pentru contemporani români și cărțile mele. Iată, Didi nu numai că mi-a schimbat viața dar mi-a împlinit și visul de a-mi vedea numele pe o carte. Pe ale fiicei mele – de când era copil, pe a soțului meu, pe când era între două joburi. Vorba ceea – noi le scriem, noi le publicăm. ( râde)
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum s-a petrecut întâlnirea ta cu Amita Bhose și cum s-a schimbat viața ta de atunci?
CARMEN MUȘAT COMAN: A fost ca într-o poveste întâlnirea mea cu dânsa. Se întâmpla în 1984, în timpul unui curs de la Universitate. Imaginează-ți că se deschide ușa amfiteatrului și că pe ea intră o indiancă îmbrăcată în sari, se apropie de catedră, deschide gura și… începe să vorbească românește. Cântat, o melodie neîntreruptă, precum avea să spună despre versul eminescian. S-a prezentat, așa am aflat că predă cursuri facultative de bengali, sanscrită și civilizație indiană la Universitate și ne invita să ne înscriem. Am fost fascinată de grația, eleganța, modestia acestui om care parcă venea dintr-o poveste. Și așa se face că, de curiozitate – fiindcă habar nu aveam ce ți-e și cu limba asta, bengali – m-am dus la cursurile sale. Era iubită și apreciată și era o onoare pentru noi, studenții, să o conducem acasă și să ne invite la ceai. Își făcea timp pentru noi, nu spunea niciodată că nu are vreme. Deși nu știu când avea vreme să scrie, să traducă, să predea, să cerceteze, să conferențieze. După 1990 mai toți studenții săi de bază au plecat din țară sau au ales alte drumuri, eu tocmai revenisem în București, aveam vreme să mă ocup de memorii, planuri, să o însoțesc pe la ministerul învățământului, pe la uși. Acest mare om era ținut la ușa ministrului învățământului iar ministrul culturii i-a reproșat că
Interesant! Și frumos…