Lavinia Pintea: Iubirea e dovada suprema ca sufletul exista

Ma vazuse la televizor si il fascinase darul meu

Marea Dragoste/ Tango: Unde te-ai nascut si ce sunt parintii tai? Ce fel de copilarie ai avut, cum iti amintesti de primii ani?

Lavinia Pintea: M-am nascut la Craiova, pe 2 septembrie 1980 (pe 2 septembrie era nascuta si mamica lui Adrian). Ploua teribil, din ce mi-au povestit parintii mei. De altfel, ploaia a devenit laitmotivul vietii mele, insotindu-ma ori de cate ori intamplari importante, decisive, aveau sa imi marcheze viata. Am fost un copil dorit, asteptat. Tatal meu este medic, iar mama profesoara de istorie-geografie. Actualmente, amandoi „tineri pensionari“, asa cum ii rasfat eu. Amintirile sufletului si copilariei mele sunt din casa parinteasca, in care am crescut si care are un sit istoric din jurul anului 1160, cand acolo se aflau curtea si palatul Craiului Ioan al Cumanilor. Pe ruinele acestei foste curti s-a construit o manastire de maici, Baratia. Un loc plin de rezonanta si energii benefice, asadar… Apoi, lumea Teatrului, care ma fascina si in care, intr-un fel, am crescut, tatal meu fiind medicul actorilor Nationalului Craiovean. Imi amintesc si de uriasa biblioteca, tezaur de carti vechi si rare, a tatalui meu, de mancarea gustoasa pregatita de mamica mea, pe care „ma bateam“ cu fratele meu, pentru ca eram o mare mancacioasa. Cand aveam 15 ani, s-a petrecut intalnirea ca in filme cu sora mea, Oana, avocat, fiica tatalui meu din prima casnicie. Mai sunt cainii si pisicile (animalele mele de companie mult dragalite si iubite)… Si-apoi, presa, televiziunile, oamenii disperati care, afland despre darul meu, ne-au invadat viata. Copilaria mea s-a terminat abrupt, atunci cand am intalnit suferinta. Aveam aproape 11 ani. M-am maturizat mai devreme, cred…

Marea Dragoste/ Tango: Cand si cum ti-ai descoperit acest dar si cum ai stiut ca este ceva insemnat, ceva serios, care iti va schimba viata?

Lavinia Pintea: Copil fiind, am sesizat ca obiecte diverse se tot lipeau de palma mea micuta si se ridicau in aer. Nu ma mira, era ceva firesc. Capacitatea de discernamant la acea varsta nu era una foarte bine dezvoltata. Totul era cat se poate de natural in fiinta mea, asa credeam eu, pana cand colegii mei de scoala, profesorii si parintii mei au observat si m-au privit cu uimire! Asa a inceput totul. Au urmat nenumarate articole in presa, o multime de emisiuni de televiziune si apoi filmarea pentru EuroNews, unde cazul meu a fost prezentat la sectiunea „no comment“, din ora in ora. Dar aceasta capacitate nu era singura manifesta prin fiinta mea. Fenomene precum clarviziunea, cognitia, retrocognitia, telepatia si onirismul nu-mi erau nici ele straine. Dintre toate acestea, eu am ales sa practic taumaturgia. Este latura care se ocupa  de deslusirea diverselor afectiuni si de metodele de tratament ale acestora. Tatal meu, medic fiind, a avut curiozitatea sa ma testeze pe diverse cazuri ale sale. Asa mi-am descoperit metoda proprie de diagnostic: aplic palma stanga pe zonele afectate sau pe cele ce urmeaza a le identifica si aceasta se lipeste pur si simplu de locul respectiv. imi verificam intotdeauna rezultatele si diagnosticele, prin analize de laborator, CT, RMN, Rx, ecografii. Cred ca medicina complementara se imbina foarte armonios cu medicina alopata, venind ca o completare a acesteia, atunci cand e depasita de situatii dificile, limita. Sunt mandra ca am absolvit Medicina, ca am incercat sa imi explic stiintific ce se intampla cu fiinta mea si ca, dupa ani buni de studiu, am devenit medic de urgenta, asa cum am visat si ca, in paralel, urmez cursuri Doctorale in stiinte Medicale. Cred ca este esential sa fiu un medic-terapeut complet.

Marea Dragoste/ Tango: Nu ti-a fost greu sa fii altfel decat ceilalti? Nu ai regretat vreodata ca ai acest dar care te diferentiaza?

Lavinia Pintea: Nu mi-a fost greu, nu m-a complexat niciodata! A presupus doar o foarte mare responsabilitate. Darul acesta face parte din fiinta mea, se manifesta firesc prin mine, iar marea majoritate a oamenilor de bun simt si, de asemenea, colegii mei medici, nu m-au privit ca pe un soi de animal ciudat.

Marea Dragoste/ Tango: Stiai, inainte sa il intalnesti pe Adrian, cat de insemnata este iubirea in viata unui om?

Lavinia Pintea: Sigur ca stiam! Am inteles de la bun inceputul vietii mele ca nu putem evolua spiritual decat prin iubire. Iubirea este esenta cea mai pura si dovada suprema ca sufletul exista. O recunoastem prin delicatetea, finetea si gingasia ei. Trebuie aparata si cultivata cu orice pret. ii multumesc lui Dumnezeu ca ea s-a intrupat in Adrian si ca fiecare zi a vietii noastre impreuna a fost pecetluita de iubire. Am fost o femeie fericita! in fiecare dimineata gaseam pe masa din bucatarie cate un ravas de dragoste. „Te iubesc!“ au fost cuvintele magice care mi-au insotit zilnic drumul prin cotidianul vietii pe care Adrian il resimtea mai acut decat mine: „Draga mea, iarta-ma pentru ieri. Panica mea in fata prostiei, micimii sufletesti si a minciunii mitocane mi-a jucat o festa! Iarta-ma, am fost artagos… Eu TE IUBESC si vreau sa construiesc cuviincios o viata cu TINE! Vezi tu, e primavara, totusi..! Adrian al tau“ sau „Iubirea mea, sotioara mea, eu te iubesc mai mult decat poti tu sti. in tine este cheia spre bucuria simpla si curata a vietii mele. Ai grija de ea!“. Am stiut si stiu cat de insemnata este iubirea in viata fiecaruia din noi.

Marea Dragoste/ Tango: De ce crezi ca unii oameni traiesc iubiri cu jumatati de masura, se complac in relatii mintite sau isi insala partenerul?

Lavinia Pintea: Oamenii sunt singurii vinovati pentru esecurile si neimplinirile afective. Se complac in promiscuitate si in relatii mediocre doar pentru ca, spun ei, „singuratatea e grea!“. Uita ca singuratatea de unul singur poate fi mai confortabila decat singuratatea in doi. Oamenii nu au rabdare, nu stiu sa astepte sau sa isi formeze o idee clara, limpede, despre ce inseamna partenerul ideal. Nu au criterii de selectivitate si nu isi cunosc propria valoare. in ceea ce ma priveste, am fost si sunt o femeie exigenta, cu standarde ridicate in privita partenerului de cuplu. Sotul meu a intrunit profilul moral, fizic si intelectual perfect pentru mine si dorintele mele. Mai cred ca fidelitatea este esentiala intr-un cuplu. Asta daca ne referim la cazurile reale de iubire profunda, nu la relatii  superficiale sau la povesti de dragoste „regizate“ in scopuri precise de catre unul dintre parteneri. Adrian a fost, obisnuiam sa spun, un barbat de o revoltatoare fidelitate, in cazul povestii noastre de iubire. Stiu asta si ii multumesc!

Marea Dragoste/ Tango: In viziunea ta, casatoria este un pas important intr-o relatie? Am vazut ca ai fost mireasa, v-ati cununat la biserica. S-ar fi putut sa existe iubirea voastra si fara acest pas?
Lavinia Pintea: Adrian era catolic practicant, un om moral si foarte curat sufleteste. Nu concepea iubirea adevarata si impartasita decat prin juramant de credinta in fata unei Instante Supreme si pentru ca, asa cum marturisea el, l-am coplesit, m-a imbracat in mireasa. Contrar asteptarilor, eu eram ceva mai relaxata in aceasta privinta. Iubirea noastra exista cu mult inainte de casatoria noastra, dar o iubire a gandurilor, a privirilor nesfarsite, a gesturilor timide si a cuvintelor nerostite, venite parca de dincolo de noi.

Opinia mea este ca, traind inca intr-o societate plina de prejudecati si limite de gandire, pentru o femeie, comparativ cu un barbat, casatoria este absolut esentiala. ii confera un anumit statut social si o anumita prestanta, superioritate. Este un lucru pe care l-am inteles abia dupa moartea lui Adrian si va dau un banal exemplu: mare parte din cunostintele noastre barbati, care pe cand traia Adrian imi spuneau „Sarutmana, doamna Pintea!“, imi spun acum: „Buna, draga, ce mai faci?“ sau „Salut, domnisoara, cum esti?“. De curand, un tanar moderator de televiziune, pe care de altfel il apreciez, fara ca macar sa aiba minime informatii despre mine, preocuparile mele si profesia mea de medic, sustinand ca sunt „bodyguardul energetic al doamnei Basescu“, m-a ironizat grosolan descriindu-ma ca „sotia lu’ Pintea, actoru’ ala… care saracu’ a murit“. Sunt convinsa ca daca Adrian ar fi trait, abordarea ar fi fost cu totul alta. Sigur, nu sunt intamplari general valabile. Mai exista si barbati de buna factura si calitate, care respecta normele bunului simt.

Marea Dragoste/ Tango:  Cum te-a cerut de sotie si ce reactie ai avut? Te mai ceruse cineva vreodata de sotie?

Lavinia Pintea:  L-am intalnit pe Adrian pe cand aveam doar 16 ani, dar relatia noastra sentimentala a inceput cand implinisem 20 de ani. Chiar pe 2 septembrie 2000, ziua mea de nastere, Adrian m-a sunat si m-a cerut de sotie. ii spuneam, inca, domnul Pintea. Initial am crezut ca a incurcat numarul de telefon si ca cererea in casatorie ii e adresata altei femei… Nu puteam crede ca idolul copilariei mele ma cere in casatorie! Cand m-am convins ca este vorba despre mine, fara sa mai stau pe ganduri, am spus „Da!“. Si am fost fericita, pentru ca il iubeam de copil! Mai tarziu, mi-a marturisit ca m-a iubit din prima clipa, ca ma visa, ca nu intelegea ce i se intampla, ca a asteptat, tacut, sa implinesc 20 de ani.

Ne-am casatorit civil pe 25 decembrie, cand, spunea el, ca „bioenergia sa pe viata se cheama Lavinia, fosta Tatomir si, cu deosebita seriozitate, actuala Pintea!“. Cununia religioasa a avut loc pe 30 iunie 2001, in rit greco-catolic, la Capela catolica din Craiova. O zi de vis, asemeni unei suite de imagini cinematografice. imi amintesc muzica aceea divina, luminile altarului, trandafirii mei albi, mana lui blanda strangand-o pe-a mea, sarutul, aplauzele, felicitarile… Adrian a fost si ramane singurul barbat din viata mea.

Marea Dragoste/ Tango:  Cum l-ai cunoscut pe Adrian Pintea? Cum v-ati indragostit?

Lavinia Pintea: Ne-am intalnit pe 3 ianuarie 1997, in miezul iernii, pe o zapada foarte frumoasa, desprinsa parca dintr-o poveste. Eram la Craiova, acolo unde tocmai fusese montat spectacolul „Hamlet“, cu Adrian in rolul principal. Dupa zile de repetitii epuizante, Adrian a ramas fara voce. Regizorul tehnic al spectacolului, Mircea Varzaru, un bun prieten de familie, i-a vorbit despre mine si capacitatile mele. Adrian, dupa cum marturisea chiar el, avea deja „informatii despre zona preocuparilor mele“, ma vazuse la televizor si il fascinase darul meu, despre care era convins ca nu e doar un fenomen placebo. Si si-a dorit imediat sa ma cunoasca.

Adrian ma fascina demult, de copil. intalnirea noastra a fost foarte stranie, asemeni unei regasiri peste timp. Ne fascinam reciproc, de fapt! intre noi s-a dezvoltat o foarte serioasa si pretioasa prietenie a gandurilor. Ne intrebam, stand de vorba, daca nu cumva, candva, intr-o viata anterioara (in posibilitatea careia credeam amandoi), nu am fost frati sau tata si fiica. Si aici, in aceasta viata, iata, am devenit… sot si sotie! Cand m-a cerut in casatorie, tocmai implinisem 20 de ani, eu inca ii vorbeam cu „dumneavoastra“.

Ceea ce m-a fascinat la Adrian a fost, dincolo de eruditia, de rafinamentul sau desavarsit si de frumusetea aproape ireala, faptul ca era un om de o moralitate ireprosabila.

Marea Dragoste/ Tango: Poti spune ca Adrian a fost marea ta iubire?

Lavinia Pintea: Da, Adrian a fost singura mea mare iubire, unica. Este ceea ce simt profund! Eu asa cred, ca am fost sortita unei singure mari iubiri, dupa cum inteleg ca alti oameni sunt sortiti mai multor iubiri. Dar, desigur, in cazul fiecaruia in parte, este vorba de imprejurari, de educatie si disponibilitate afectiva, poate chiar de o anume amprenta genetica. Adrian a fost, cu siguranta, marea mea iubire. El a intrunit profilul moral, fizic si intelectual perfect pentru mine si dorintele mele.

Marea Dragoste/ Tango:  Au trecut mai mult de doi ani de cand Adrian a plecat dintre noi. Cum e viata fara el?

Lavinia Pintea: Viata in absenta lui fizica, pentru ca, altfel, el e cu mine mereu. Nu mi-am pierdut luciditatea, sunt om de stiinta, si totusi imi asum responsabilitatea de a-mi exprima aceasta credinta, aceea ca exista o matrice energetica a fiintei noastre materiale, care transcende realitatea cunoscuta si isi duce existenta proprie intr-un alt plan, spiritual, desigur, poate mai apropiat de noi decat ne putem inchipui. De altfel, era o opinie impartasita si de catre Adrian. Asadar, fac exact ceea ce as fi facut daca el ar fi fost langa mine. incerc ca, rand pe rand, toate visele pe care ni le fauriseram impreuna sa prinda contur. Si chiar reusesc!   

Nu mi-am dorit niciodata sa se ajunga aici, mi s-a parut dezonorant pentru memoria lui Adrian

Marea Dragoste/ Tango: Ai trecut si printr-un proces greu si istovitor, cu sora si cu tatal lui vitreg. Cat de greu ti-a fost? N-ai avut momente cand ai vrut sa renunti?

Lavinia Pintea: Acest proces nu s-a terminat inca. Am castigat la nivel de Judecatorie si Tribunal, desi consider ca acesta nu a fost un razboi cu invinsi si invingatori, pentru ca in cazul nostru nu s-a intamplat altceva decat sa se aplice legea. Nu mi-am dorit niciodata sa se ajunga aici, mi s-a parut dezonorant pentru memoria lui Adrian. A si fost astfel, pentru ca titlurile de presa precum „Razboi pe averea lui Pintea“ nu au facut altceva decat sa aduca deservicii numelui sau si amintirii sale.

Nu a fost altceva decat o continuare a dezbaterii succesiunii pe calea instantei, dupa ce nu reusiseram, cu toata bunavointa mea, sa ne intelegem pe cale notariala cu avocata si mandatarul surorii si tatalui lui Adrian, care aveau pretentii absurde. Asadar, nu puteam sa renunt. Am fost pusa in ipostaza de a ma apara, de a apara lucruri pentru care doar eu si Adrian munciseram, cu extrem de multe sacrificii doar de noi cunoscute, si de a salva apartamentul pe care tatal meu mi l-a daruit mie, atunci cand eu si Adrian ne-am casatorit.

Mi s-a parut nedrept si revoltator ca oameni care niciodata nu ne-au sustinut financiar sau moral in vreun fel sa ridice asemenea pretentii dupa moartea lui Adrian. Experienta tribunalului este una traumatizanta, trebuie sa recunosc, dar daca a trebuit sa trec si prin ea, inseamna ca am avut de invatat o lectie dura. Aceea ca niciun bine nu ramane nepedepsit!

Marea Dragoste/ Tango: Ai scris o carte despre Adrian Pintea, care a avut mare succes, iar acum te pregatesti pentru a doua. Vom descoperi in ea alte multe lucruri inedite din viata traita de tine alaturi de Adrian Pintea? Va fi un eveniment important? Ma gandesc la lansare…

Lavinia Pintea: Prima carticica a fost un omagiu pe care i l-am adus sotului meu si imi este foarte draga. Urmatoarea este o carte la care am de gand sa muncesc mult si constiincios, pentru ca voi fi bine documentata, voi argumenta foarte bine ceea ce voi sustine in paginile ei si voi prezenta aceasta lume a lor, a artistilor, exact asa cum este ea, fara masca, asa cum am perceput-o eu. Dar, mai ales, o voi prezenta vazuta prin ochii cei mari si luminosi ai lui Adrian, care vedeau nevazutul, care receptionau mesaje subliminale dureroase despre ceea ce se intampla in mod real dincolo de cortina, in culise, pe platourile de filmare, la Academia de Teatru, la galele de premiere.

Va fi despre oamenii care i-au marcat profund existenta, despre colegii pe care ii admira ca profesionisti desavarsiti, despre felul in care a stiut el sa iubeasca, si pe cine, si de ce, despre capcanele in care a cazut de-a lungul timpului, despre spaimele, neimplinirile lui profesionale, despre ultimele sale dorinte, despre vise, dezamagiri, bucurii…

Voi scrie si despre ultimele lui zile, despre ceea ce a urmat mortii lui, despre „prieteni“ care au dezertat si au uitat ca exist, ca am fost candva in viata lui, despre tortura procesului, despre cei pe care „nu-i lasi sa moara si nu te lasa sa traiesti“. Despre oameni. Despre iubire. Despre teatru. Despre Adrian Pintea si „cele doua fete ale lui Adrian Pintea“. imi doresc doar sa am putere sa pot scrie aceasta carte cu grija, fara graba, pentru ca activitatea de la spital este extrem de solicitanta si necesita mult timp si multa atentie. Asadar, nu stiu un termen exact de aparitie, dar in mod cert aceasta carte se va materializa, nu ramane doar in faza de proiect, pentru ca deja am inceput-o!

I-am indeplinit visul lui Adrian de a deveni medic la Urgenta

Marea Dragoste/ Tango: Ai devenit doctor la Urgenta pentru simplul fapt ca lui Adrian ii placeau acesti medici, pe care ii considera eroi?

Lavinia Pintea: Am ales Medicina de Urgenta pentru ca mi se potriveste, cred ca am har si iubesc oamenii. Sunt un om activ, iubesc miscarea, imi place sa ma simt utila si sa lucrez in echipa. Sunt fericita ca aici, la Craiova, am intalnit medici daruiti profesiei lor, dedicati total cazurilor disperate. Sunt oameni pe care ii admir si pretuiesc foarte mult, care aproape nu-si mai apartin, pentru ca sunt mai mereu la spital, si de la care sper sa invat si sa fur meserie. E greu, dar merita! Si da, e un alt vis comun, al meu si al lui Adrian, care s-a indeplinit. I-am promis candva ca va fi asa! Obisnuia sa spuna ca „Adevaratii eroi ai zilelor noastre sunt medicii de la urgenta!“. Stiu ca este mandru de mine!

Marea Dragoste/ Tango: Crezi ca exista o comunicare cu Adrian de dincolo, ma refer la lumea cealalta?

Lavinia Pintea: Trebuie sa specific faptul ca aceste comunicari sunt pe cale onirica. il visez adesea si ii simt prezenta. Poate pentru cei care nu au trecut printr-o astfel de pierdere uriasa e greu de inteles, dar sunt convinsa ca sunt capabili macar sa-si doreasca sa inteleaga, sa incerce sa depaseasca limitele si conditionarile psihice, explicatiile facile, care sunt mult mai la indemana. Cred ca astfel de intalniri sau de comunicari sunt posibile functie doar de calitatea noastra spirituala. Eu si Adrian am apartinut aceluiasi tip de univers spiritual. Nu-i puteam niciodata ascunde nimic din ce simteam, pentru ca obisnuia sa se alinte spunandu-mi: „Tu stii, eu simt ca un animalut de padure!“. Ezit sa mai vorbesc despre aceste trairi, pentru ca unii oameni ma pot interpreta gresit sau ma privesc ciudat. Si-atunci…m-am hotarat sa scriu.

Marea Dragoste/ Tango: Vii des la mormantul lui Adrian, sa il ingrijesti. Nu-ti este greu sa faci naveta intre Bucuresti si Craiova?

Lavinia Pintea: Vin mereu la Bucuresti, merg la mormantul lui Adri, mi-as dori sa fiu mai des langa el, dar stiu ca el nu mai este acolo demult. Stiu ca acolo unde sunt eu, este si el cu mine sau, cum imi scria candva, „pasul meu e mai sigur de cand/umbli tu-n locul meu pe pamant…“. Bucurestiul e a doua mea casa, acolo am atatea amintiri dragi si prieteni buni, nu multi, dar adevarati si sinceri. Acum fac deseori naveta intre Craiova si Bucuresti.

Am dreptul sa ii rostesc numele, nimeni nu mi-o poate interzice

Marea Dragoste/ Tango: Adrian a fost sufletul tau pereche?

Lavinia Pintea: Da, am fost suflete pereche, am fost haraziti unul celuilalt, eram convinsi amandoi de asta, pentru ca ce s-a intamplat intre noi a fost o poveste fantastica de potrivire, de comunicare… in toti cei 7 ani petrecuti impreuna nu am renuntat o clipa la a ne intreba si la a intelege de unde, cum, in ce fel am aparut unul in viata celuilalt. Iar asemanarea noastra, mai ales cand eram impreuna, era uluitoare, de parca eram tata si fiica sau frati. La fel erau si sufletele noastre. Foarte potrivite!

Eu am fost si am ramas sotia lui. Nu sunt fosta sotie, asa cum aud adesea in urma mea, pe strada: „Uite-o pe fosta sotie a lui Adrian Pintea!“ sau „Uite-o pe aia a lu’ ala care-a murit… Cum ii zice?!“.

Tatal meu mi-a spus candva, dupa moartea lui Adrian: „Mai copile, pe voi nu va poate divorta decat Dumnezeu!“. Eu asa cred, asa simt, ca i-am ramas sotie, port in continuare verigheta, asa cum si el o purta mereu (era mica lui superstitie, nu o dadea deloc jos, avea un adevarat cult pentru ea) si ii port numele. Am dreptul sa ii rostesc numele, nimeni nu mi-o poate interzice, asa cum de curand sora lui a facut-o trimitandu-mi o notificare in care, in termeni foarte duri, ma someaza sa incetez sa mai pronunt numele lui Adrian fara acordul sau, sa mai apar la TV sau in reviste in care este vorba despre el! Dar, pentru Dumnezeu, a fost sotul meu, nu imi pot nega trecutul!

Marea Dragoste/ Tango: Care sunt cele mai dragi amintiri legate de Adrian? Si… ce mai face calutul Haiduc?

Lavinia Pintea:  Intreaga mea viata langa Adrian e o amintire draga. Chiar si momentele mai triste, disperate (au fost si din acestea, recunosc, pentru ca am trecut prin multe perioade grele) imi sunt dragi. Pentru ca le-am depasit impreuna si am luptat impreuna pentru dragostea noastra, impotriva tuturor provincialismelor de gandire si meschinariilor, intr-o lume bezmetica, fara directie.

Haiduc, „baiatul paros“ al lui „tata Adri“ e bine, a crescut, e foarte frumos si foarte rasfatat, se bucura de o curte mare, asa cum Adrian visa pentru el si cum isi exprima dorinta de a ne-o darui mie si lui Haiducel, in niste versuri pe care mi le-a dedicat: