Copiii ne sunt dati pentru ca avem nevoie de un model al desavarsirii noastre. De aceea, nasterea lor ne implineste sufleteste si ne umple universul de bucuria vietii daruite. Uneori, insa, procesul nasterii declanseaza o cascada de sentimente contradictorii cu impact negativ asupra starii psihice a mamei, grupate in ceea ce numim „baby blues“.
Cand a intrat in cabinet, aproape ca nu am recunoscut-o. Femeia din fata mea imi amintea vag de cea care in urma cu doua saptamani fusese „cea mai frumoasa gravida de miercuri“, cum imi placea sa-i spun. Stiam ca a nascut in urma cu cateva zile, si mai stiam ca era extrem de fericita cand m-a anuntat ca are „copilul perfect“.
Vazandu-ma, a incercat sa zambeasca, dar zambetul ei era mai dureros decat lacrimile cu care nu plangea. Mi-a spus incet, de parca voia sa-si ascunda rusinea: „M-am imbolnavit de tristete pentru ca simt si cred ca nu pot fi mama“. Era depasita de situatie, neputincioasa, disperata, iar incercarile de ajutor ale celor apropiati nu functionau.
Stiam ca tristetea nu inceteaza niciodata a fi enigmatica, dar pe ea o stiam si mai bine. De aceea nu intelegeam de ce nu putea face fata „starii“ de mama si de ce anturajul minimaliza dimensiunea simptomelor ei care erau cat se poate de reale.
Schimbarile pe care le aduc nasterea si aparitia unui nou membru al familiei, dezechilibrele hormonale aparute, la care se adauga schimbarile fizice, pot cauza o tulburare afectiva tranzitorie caracterizata prin iritabilitate, plans si stari schimbatoare ce apar la cateva zile dupa nasterea copilului, durand aproape doua saptamani, si care poarta numele de „baby blues“.
Aceasta „tristete“ este determinata de modificarile majore aparute in viata femeii, sub diferite aspecte: biologice (modificari hormonale bruste), socio-economice (emotiile nasterii primului copil, situatie materiala dificila, lipsa suportului familiei), legate de vulnerabilitatea personalitatii si nu in ultimul rand, psihologice (modificari ale imaginii corporale pe timpul sarcinii, preocupari maternale, sentimente de respingere a nou nascutului, conflicte aparute intre copilul dorit si copilul nascut).
De fapt, din punct de vedere psihologic, pe toata perioada graviditatii, femeia incearca sa se adapteze miturilor legate de maternitate. Conform unuia dintre ele, maternitatea trebuie sa fie instinctiva, prin urmare, tanara mama trebuie sa stie automat cum sa ingrijeasca, dar mai ales cum sa simta in ceea ce priveste nou nascutul pentru ca altfel nu este „materna“. In realitate, noile mame trebuie sa invete cum sa-si ingrijeasca copilul si sa inteleaga ca dragostea de mama ca si priceperea vin cu timpul. De aceea este nevoie de multa rabdare. Stabilirea unei legaturi poate dura zile sau chiar saptamani. A deveni mama este cea mai incredibila si coplesitoare experienta de viata.
Alt mit se refera la „copilul perfect“, fara sa ia in calcul personalitatile distincte ale nou-nascutilor. Unii copii sunt mai usor de ingrijit in comparatie cu altii, mai agitati, care nu pot fi usor alinati si consolati. Aceasta adaptare dupa comportamentul copilului poate fi dificila si pretentioasa, amplificand sentimentele de inadecvare si depresie.
Si nu in ultimul rand, nca mai exista mitul mamei perfecte. Daca o mama crede ca nu traieste la inaltimea acestui ideal, ea poate sa sufere din cauza sentimentelor de inadecvare si esec. In realitate, nicio mama nu este perfecta. Iscusinta ei trebuie sa se regaseasca in modul in care imbina responsabilitatile pentru noul nascut cu cele legate de casa, ceilalti copii, sot, slujba sau cariera, toate acestea necesitand un efort foarte mare. De aceea i-am vorbit pacientei mele despre intelegerea de sine, autosugestia si incurajarile pozitive. Timpul pierdut prin autoculpabilizare trebuie inlocuit cu timp castigat in care sa functioneze realitatea ca nou nascutul, este dependent de mama, deci ea va trebui sa se desprinda cat mai repede de momentul negativ prin care trece. O poate face prin relaxare si detasare in prezenta prietenelor care au copii sau prin reluarea programului de coafura, masaj, lectura sau plimbare.
Ea a plecat mult mai sigura, in dorinta de a fi o mama buna. Eu am ramas. La sfarsitul oricarei povesti ne asteapta tristetea.
