fbpx

Angelica Lambru – Trei femei

de

Prima are numele unei eroine de foileton frantuzesc si optzeci si trei de ani. Viata ei intreaga infirma atragatoarea supozitie a predestinarii numelui. Al ei aluneca jucaus pe mari cristaline, liber, inteligent, dragastos, dar ea nu stie sa inoate, desi a trait o viata la marginea marii. Cu trupul. Sufletul i-a ramas in satul de munte pe care l-a parasit dupa ce si-a incropit zestrea, muncind ani buni in casa unui doctor bogat. S-a maritat, ca sa scape de un jug si s-a inhamat la altul, mult mai greu, care dureaza de mai bine de cincizeci de ani.

Pe El nu l-a iubit nicio clipa, l-a crezut util planurilor ei de viitor si nu s-a inselat. Dar a platit cu varf si indesat privilegiul de a dispune si organiza economia casei, de a manipula mintea lenesa a omului de langa ea. Cu intreaga ei viata a platit. I-a ramas orgoliul cu care afirma ca barbatul ei nu a stiut niciodata cati bani s-au strans la banca.

Pasarea mintii i-a zburat din cuib si s-a asezat pe marginea fotoliului, de unde o observa atent. Boala numita Alzheimer a intrat in familie pe usa din fata (tocmai i-a fost diagnosticata surorii ei mai mari) si da tarcoale incaperii din care nu a mai iesit de cinci luni de zile. O artroza severa o impiedica sa se mai tina pe picioare. Isi petrece toata ziua – “petrece” nu este chiar cel mai potrivit cuvant – asezata pe marginea patului, intr-o eterna zi a marmotei. Lacrimi – rasete – lacrimi. Se scoala si se culca plangand, caci acestea sunt momentele in care realitatea o plesneste nemilos cu tortura schimbarii scutecului. Altfel, e multa poezie in conversatia ei. Povesteste vizitatorului amabil si inevitabil parsiv (toti îi pun intrebari retorice, caci sunt la curent cu realitatea) cum a calcat, a spalat, a gatit, a pus rufe pe sarma, a fost la plimbare. Cere sa-i inchizi usi care nu exista. Daca in filmul de la televizor ploua, ea intreaba daca cei ai casei au umbrelele la indemana. Cand e ravasita de vreun gand ascuns, vede cutite si ace infipte in cearceafuri, in paturi, in perne.

Pe a doua o cheama la fel, caci ii este fiica. Doarme pe doua fotolii, puse cap la cap, langa mama ei. Relatia dintre ele ar merita atentia unui psihanalist. In camaruta se joaca zilnic o piesa de Tennessee Williams, e vorba despre un tramvai numit “putere”. Cea mai tanara si-a sacrificat ritualurile prezentului ca sa-si dedice viata ingrijirii mamei ei. Cere si vrea recunostinta pentru sacrificiul facut. A organizat un nou univers, cu legi noi, care nu-i convin batrânei. Fiica ei se transforma periculos de repede in administratorul unui centru de recluziune, eufemistic vorbind.

Intr-un fel, simte ca i-a sosit ceasul protagonismului absolut. S-a nascut prima, insa a ocupat locul al doilea in inima mamei ei. Fratele mai mic si mai iubit, s-a trezit in lume nu cu o mama si o sora, ci cu doua mame. Acum, prima imbatraneste, iar cea de-a doua se pregateste sa-i ia locul. E ceva pervers in aceasta afectiune nestapanita, mult mai puternica decat cea pe care o simte fata de propria ei fiica. Ceva impudic, care te face sa intorci capul. Nu a avut niciodata viata personala, fiindca niciodata nu si-a tras piciorul din viata mamei ei, intr-o continua, patetica lupta de “a fi de folos”. Divortul a intors-o in bratele materne care s-au ridicat atunci, cu imprecatii argheziene catre cer, pentru ginerele infidel, ce-si permisese sa plece cu salariul lui cel gras, catre alt cuib, mai cald. Peste intreaga sa existenta, concentrata ca un ochi de curca asupra Familiei, pluteste orgoliul cu care pretinde sa fie iubita. O cere “la schimb”. Aici e tristetea, aici e drama, aici, neputinta.

A treia este de religie musulmana si a fost angajata ca sa o ingrijeasca pe prima. De fapt, o ingrijeste pe cea de a doua, care si-a gasit in ea confidentul ideal. E o femeie isteata si a priceput de la inceput cine dirijeaza mica orchestra. Vorbeste repezit si mult, intr-o limba inchistata de-a lungul celor treisprezece ani de cand a emigrat. E cam satula de hachitele batranilor, dar le suporta, cu stoicism, facandu-le, usor, morala, ca unor copii, pe limba ei ciuntita. E nobila, generoasa si gateste ca o bucatareasa profesionista. (A lucrat ani buni prin baruri si restaurante). Simte perfect incordarea, rezistenta batranii, dar se face ca nu o observa, asa cum treci cu vederea mutrele copiilor alintati. In definitiv, tot despre putere este vorba. Norii de Alzheimer nu au impiedicat-o pe batrana sa realizeze ca altcineva gateste in oalele ei, o altfel de mancare… Pe deasupra, propria ei fiica ii cere mereu sa recunoasca faptul ca este foarte gustoasa. Greu.

Cea de a treia femeie isi conduce barcuta, cum poate, pe apele involburate dintre mama si fiica. Ar fi interesant totusi, de stiut, ce-i povesteste sotului, seara tarziu, cand se intoarce acasa… Mantra ei sunt cei doi baieti. Sa invete, sa se realizeze, sa aiba o viata mai buna decat a lor. O repeta cu o inversunare care ma face sa ma tem pentru ea. Din marile inversunari se nasc marile dezamagiri. Orice pasare stransa in lat pandeste momentul in care mana care o leaga incepe sa tremure. Si zboara. Cu ce mai ramane o Mama ca ea, atunci?

Si pentru ele, Doamna, pentru toate trei, azi e 8 Martie. O sarbatoare cu care niciuna dintre ele nu stie ce sa faca…

 

Tag-uri:

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.