Profesoară de literatură română, jurnalistă, scriitoare, traducătoare și nespus de fină observatoare a lumii pe care o cuprinde în pagini de citit și răscitit, Ioana Pârvulescu este cea mai bună interlocutoare posibilă a unui dialog despre cărți și forța lor magică.
Interviu de Simona Preda
Fotografii de Mihai Benea
Simona Preda: Un scriitor trăiește în mai multe lumi în același timp? Este posibil și, dacă da, este și necesar acest fapt, mai ales atunci când (re)creează atmosfera unor timpuri apuse?
Ioana Pârvulescu: Nu încape îndoială. Când scrie, un romancier se află cu trupul în camera lui din prezent, la masa lui. Dar cu mintea e „undeva, cândva”, plecat într-o călătorie în timp. Seamănă, poate, cu omul din aceeași cameră care doarme, care e cufundat „adânc în vis”. Tu îl vezi acum „și nu e”. Am prieteni care știu că nu răspund nici la telefon, dacă sună în timp ce-și scriu romanul, ca să nu li se facă cioburi lumea creată în carte.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dumneavostră răspundeți?
Ioana Pârvulescu: Eu, da, nu mă tem de întreruperi, vorba lui Cațavencu. Dacă lumea creată nu rezistă la un telefon e prea slabă. E drept că, totuși, dacă vin prea multe telefoane la rând nu mai apuci să scrii. Dar lucrul despre cele două lumi e chiar mai straniu. Dacă un roman te preocupă cu adevărat, lumea i se prelungește și te învăluie în continuare, chiar și atunci când pleci de la masa de scris. Cu un pas ești în lumea tuturor contemporanilor și cu altul în lumea ta. Sigur că senzația e cu atât mai perturbatoare, cu cât scrii despre vremuri mai diferite decât cele în care trăiești, dar poți să scrii și despre prezent, tot în două lumi te afli. Când scriam la Viitorul începe luni, în care Iulia, o tânără de la 1900, ajunge (probabil!) în prezentul nostru, vedeam lumea de aici și de acum cu ochii unui om care vine din trecut, așadar cu un ochi străin, și tot în altă lume eram. Chiar când scrii poezie e la fel, pentru că poezia creează materie lumească dintr-o altă țesătură.
Să nu uităm că asta i se întâmplă și cititorului, atunci când reușește să intre cu totul într-o carte bună. E, în fond, în această teleportare, miracolul cărții care-l leagă pe cel care scrie de cel care citește.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: „Cărțile trăiesc. Și sunt mai puternice decât noi, autorii lor” – ați afirmat cândva. De ce?
Ioana Pârvulescu: Vă vorbeam mai înainte de asemănarea dintre scriitor și cititor. E timpul să stabilim și diferența, care este notabilă: cel dintâi stă zile în șir, luni în șir, uneori ani în șir în lumea din cartea lui, care i se conturează încetul cu încetul. Scriitorul se străduiește din toată puterea să ofere un lucru autentic și bun. Cititorul stă incomparabil mai puțin în lumea din carte, o săptămână-două sau numai câteva ore și, dacă-i place, îi e ușor s-o facă.
Cel mai important – aici voiam să ajung – scriitorul nu mai poate relua scrisul unei cărți, așa cum nu-și mai poate relua viața. Pentru că scrisul unei cărți e ca viața pe care ți-o trăiești o singură dată. Pe când cititorul poate relua viața din carte de nenumărate ori. Cititul înseamnă vieți, oricâte vieți ai chef, vieți în plus.
Cărțile sunt mai puternice tocmai pentru că transformă viața unică în vieți nenumărate. Pentru că ele au și puterea tuturor cititorilor reali sau numai posibili. O carte se regenerează de câte ori e citită. O carte are o viață indefinit de lungă. Chiar cărțile proaste au șansa ca, într-un viitor oarecare, să fie reluate pentru a fi citite din cine știe ce unghi.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dumneavoastră alegeți povestea sau, într-un fel, povestea vă alege?
Ioana Pârvulescu: Am tot mai mult senzația că povestea mă alege. Eu nu scriu de dragul de a scrie sau ca să am ceva de făcut sau ca să câștig bani (deși sunt bine-veniți, dacă vin). Scriu pentru că simt „chemarea” unui anumit subiect sau a unei anume lumi, cum spuneam. Sigur, scriu și la cerere – e vorba de volumele colective pe o temă dată –, dar atunci e pur și simplu vorba de meserie, de a răspune profesionist unei cerințe. Când scriu din proprie inițiativă, însă, e mai mult decât meserie, e mai mult decât a fi profesionist, e ceva ce ține de – nici nu știu să spun – de omenesc? De destin? De predestinare?
Marea Dragoste/ revistatango.ro: „Scrisul cere și un efort de strângere laolaltă a tuturor eurilor tale succesive. Unde-i un singur eu, nu-i putere…” Ce înseamnă a strânge eurile?
Ioana Pârvulescu: Hm, cred că mă gândeam la veșnica întrebare „Cine ești?”. Nu numai trupul se schimbă de-a lungul unei vieți, radical, ci te schimbi tu în întregime, cu lumea în care ești cu tot. Fiindcă atunci când ești altul, automat se schimbă și lumea odată cu tine. Nu se poate ca tu să te schimbi și să rămâi în aceeași lume, ea își modifică fibra. Mi se pare atât de ciudat cum se schimbă copiii, cât de uluitor de repede, de la un an la altul, sunt complet alții. Cine-i vede zi de zi nu observă, dar cine-i vede după un an-doi, da. Sau uneori vezi un cuplu: sunt într-un anumit fel când se căsătoresc și după câțiva ani sunt complet alții sau numai unul dintre ei e complet altul (de asta legarea prin căsătorie se face, mai întotdeauna, de un șir viitor de străini și străine – și poți avea surprize de tot soiul).
Când te reîntrupezi în personaje nu trebuie să uiți de eurile precedente. Nu le lepezi ca pieile șarpelui, ci le aduni. Nu uiți cine ai fost nu numai în epoci diferite, când ai făcut meserii diferite, să spunem, când ai locuit în orașe diferite, la alte adrese, dar și în clipele succesive ale unei zile, cele în care ai fost bun și în care ai fost rău, când ai fost frumos și când ai fost urât, când ai înțeles și când nu, dar chiar mult mai mult, când ai fost pom și când ai fost vrabie și când ai fost nor – nu vreau să fac poezie, e un exemplu „tehnic”. Scriitorul poate și știe să perceapă, să priceapă lumea la persoana I și adună toate aceste persoane I în cartea lui (indiferent la ce persoană scrie). Ca să descrie un nor, aș zice, chiar într-un roman realist, trebuie să fie la un moment dat nor, să se adune și să se destrame.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dacă ar fi să alegeți între poezie, eseu sau roman, care este genul cel mai apropiat de sufletul dumneavoastră? Sau – e o chestiune de stare?
Ioana Pârvulescu: Mie îmi plac toate trei, mai ales la citit, dar ele nu mă plac la fel, mai ales la scris. Romanul e cel mai greu și cel mai frumos, și cel mai atrăgător, pentru mine. E greu pentru că este o chestiune de pur curaj și pentru că aici, spre deosebire de eseu și chiar de poezie, eșecul e imediat vizibil. Când te-apuci de roman, e ca și cum te-ai arunca în apă, nu știi ce se va întâmpla acolo, dacă nu cumva o să te îneci. Chiar dacă în ziua de azi mass-media poate masca nereușita – și, vai, de câte ori un roman de aruncat la coș e luat în serios ca o capodoperă, iar situația asta e valabilă în orice țară, nu numai la noi –, romanul cu pricina tot eșec rămâne, iar autorul o știe. Se întâmplă și situația inversă: un roman nebăgat în seamă, eventual criticat și neînțeles, să fie bun cu adevărat. Din nou, autorul știe asta și, chiar dacă e mâhnit pentru soarta nedreaptă a cărții, nu va suferi așa mult ca în primul caz, cel în care lumea îi celebrează un eșec. De altfel, viitorul pune lucrurile la locul lor.
Acum, trebuie spus și că, după părerea mea, nu există scriitor modest. Am privit îndeaproape lumea asta ciudată a celor care scriu și pot să vă spun că n-am întâlnit încă scriitorul modest, în sensul că-și judecă opera ca fiind neimportantă. Ar fi și o contradicție în termeni. Un scriitor sincer modest n-are de ce să scrie. Modestia chiar asta înseamnă: să nu scrii. Dacă îți consideri cărțile nenecesare, nu le mai scrii. Cunosc totuși un caz: Adriana Bittel. A scris – excelent –, dar fiind modestă cu adevărat, nu mai scrie. La ce bun, mi-a spus ea, când există atâtea cărți mari deja scrise și atâția scriitori formidabili? Toți ceilalți sunt într-o măsură mai mare sau mai mică nemodești.
Diferența între scriitori e că unii sunt în stare să-și recunoască public sau măcar în intimitate eșecurile, iar alții nu. Vorba lui Ion Ghica: nu putem plana cu toții ca acvilele. Iar cei care își recunosc eșecul – aici e nostimada – se înșală adeseori: ei și-au ridicat ștacheta atât de sus, încât, față de ce au vrut să facă, își închipuie că au ratat. Aceștia sunt de obicei scriitorii adevărați. Evgheni Vodolaskin, de pildă, a plâns când a încheiat Laur, considerând că nu i-a ieșit cartea. Și ce roman teribil a scris! Dar m-am îndepărtat mult de la întrebare, al cărei răspuns e simplu: romanul îmi place cel mai mult, acolo e viața.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Libertatea e o condiție a literaturii. În afara cărui cuvânt nu (mai) poate exista literatura?
Ioana Pârvulescu: Omenescul. Chiar și în romanele cu roboți, tot omenescul conduce. Ce e frumos la scris – e și cauza pentru care scriitorii îmi sunt dragi, cu toate defectele lor – e că nimic din ce-i omenesc nu-i este străin literaturii. Nimic. Iar să fii om, am mai spus-o și cu alte prilejuri, cred că ține de eroism. Chiar nu e un lucru ușor, de când te naști și până mori, e o luptă aproape continuă și foarte complicată. Mie oamenii mi se par niște eroi, chiar cei care au o viață mizerabilă, chiar cei învinși, mai ales ei. Dar parcă cei pe care-i invidiem pentru cât de bine o duc sunt de invidiat? N-aș crede. Scriitorul știe asta și vede lucrurile așa cum sunt. Nu se lasă păcălit, măcar pe felia lui de viață.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: „Încerc să fiu în armonie cu mine” – ce înseamnă asta, mai exact, pentru o scriitoare?
Ioana Pârvulescu: Adică, exact ca în rugăciunea lui Socrate, din Phaidros, „toate cele din mine să fie prietene cu cele din afara mea”. Cum lucrul e extrem de greu, dacă nu chiar imposibil, prin scris te lupți cu cele din tine și cu cele din jur, încercând ca, la sfârșitul unui roman, să simți că, măcar câteva clipe, pe neașteptate, pe o pagină din carte, ai ajuns acolo, la armonie.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Scriitorii se roagă, ați scris o carte tare frumoasă despre rugăciunile scriitorilor, Dialoguri secrete, în care apare și rugăciunea lui Socrate. Poate „funcționa” scriitorul în afara sacrului?
Ioana Pârvulescu: Eu nu aș putea. Am fost întrebată, cândva, la un interviu televizat, să spun de ce mi-e cel mai frică. Am răspuns: ca toate astea să nu aibă sens.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce înseamnă pentru un scriitor a avea cultul intimității?
Ioana Pârvulescu: Ceea ce înseamnă și pentru un actor, să spunem. Nu e vorba de ce se întâmplă în în rolurile puse în scenă, respectiv în carte, unde totul se dezvăluie paradoxal, prin mască, ci de păstrarea unui cotlon liniștit, în care ochii curioșilor să nu pătrundă. Mă simt stânjenită de câte ori, crezându-mă anonimă, la coadă la Mega Image (e întotdeauna coadă la Mega-ul „meu”, de pe Brezoianu!) sau la un restaurant, sunt recunoscută de cineva pe care eu nu-l cunosc. La actori e mult mai rău. L-am văzut odată, la aceeași coadă, pe domnul Victor Rebengiuc –suntem vecini, deci frecventăm același magazin –, l-am văzut „agățat” de o persoană complet străină, care, după ce i-a spus că-l admiră, l-a întrebat în gura mare și în atenția întregii cozi, cu un ton nonșalant, ce-i face fiecare membru al familiei, de parcă ar fi fost o rudă, iar la urmă i-a cerut insistent bilete la teatru. Nu e de mirare că minunatul nostru actor a fost cam supărat. Dacă e vorba însă de intimitate în sens literar, atunci asta înseamnă ca, prin scris, să intri în miezul lucrurilor, în tainicul lor.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Scriu diferit femeile de felul în care scriu bărbații? Se susține această comparație?
Ioana Pârvulescu: Presupun că în ziua de azi răspunsul așteptat este categoric nu. Ne temem de diferențe. Mie mi-ar plăcea ca răspunsul să fie da, dar adevărul e că nu știu, nu m-a preocupat asta. Cred că e nerelevant. De fapt, fiecare om care scrie – scrie diferit. Scriitorul adevărat, fie el ce-o fi, scrie diferit, și numai epigonii scriu la fel cu cei pe care-i imită.
