Constantin Preda are, ca orice poet veritabil, două zile de naștere. S-a născut pe 11 ianuarie, dar a fost dăruit în mod oficial lumii pe 12 ianuarie, într-un an prielnic frumuseții limbii române: 1961. Este poetul care scrie pentru că nu poate zbura, este omul care visează în versuri și trăiește pe note muzicale. Este bărbatul pe care orice femeie l-ar fi putut iubi. Și pentru că astăzi este ziua lui, îi spunem, cu emoție, La Mulți ani…
Și cităm din splendidul sau Manual de visătorie…
MANUAL DE VISĂTORIE
(jurnal)
Cea mai frumoasă moarte este înghețul.
Debutează cu friguri urmate, halucinatoriu, de moleșeală, vis și melancolie.
Mă aflu la Rânca și aud de la un șef de cabană (fost schior de performanță, salvamontist, alpinist, speolog; mag?) o întâmplare cu doi tineri veniți să-și petreacă luna de miere aici, dar care s-au rătăcit și au dispărut în noaptea de Anul Nou, în versanții sudici ai munților Parâng.
Cu toate eforturile depuse, nu au putut fi salvați.
Au fost găsiți morți, înghețați (îmbrățișați), cu zâmbetul pe buze, abia primăvara, la poalele vârfului Păpușa.
Gazda noastră are un dar inconfundabil de a povesti, ne servește cu ceai din muguri de brad și, în crepusculul ce dă spre mov, văd aburii care ies, aproape bolborosind, din „căldarea” cosmică a zării.
*
Prima ninsoare a căzut, anul acesta, aici, în munți (unde se află un lac glacial fără fund, în ale cărui ape își face de cap lostrița!), în plina vară, la sfârșitul lunii iulie, când la câmpie dau în pârg pepenii galbeni și primii struguri tămâioși.
Un urs a furat un taur de peste 800 de kg, l-a pus după grumaz și s-a pierdut, într-un miez de noapte, în depărtări, pe cărări pline de fragi, numai de el știute.
Mai aflu o chestie extraordinară (cu care îmi dau gata toți prietenii din București): Peștera Polovragi are căi subterane neexplorate încă, ce duc, pe sub munți, în Transilvania.
De aici și legenda cu câinele pierdut de niște oieri din Novaci, în peștera respectivă, pe care l-au găsit, în transhumanță, în Țara de Sus!
