fbpx

Sindromul Stockholm în iubire

de

Uneori ne încăpățânăm să-i iubim chiar pe cei care ne-au făcut cel mai mare rău. Care ne-au ținut prizonieri într-o relație de pe urma căreia am pierdut ani, demnitate, onoare și stimă de sine.

Sindromul Stockholm funcționează, uneori, și la nivelul inimii.

Într-un episod terorist cu luare de ostatici, petrecut în 1973 într-o bancă din Stockholm, prizonierii s-au legat afectiv de răpitori. Când forțele de intervenție au reușit să intre în bancă și să-i anihileze pe cei care ținuseră ostaticii sub dominația lor aproape o săptămână, prizonierii au sărit în apărarea celor care îi ținuseră închiși. De atunci încoace, episodul respectiv a devenit emblematic, la nivel psihologic, pentru cei care se atașează de oamenii care i-au adus într-o situație nefavorabilă lor.

Am putea găsi urme din sindromul cu pricina în orice relație de iubire în care unul înșală sau se poartă urât, iar celălalt, sub pretextul unor idealuri proprii sau doar de frică, se încăpățânează să-l iubească și să-l apere. Și, mai ales, să nu fugă din banca (sau familia) luată cu asalt…

Am putea să-l căutăm cu folos în orice atracție nesuferită către “băiatul rău” sau către “fata rea”, aceea care n-ajunge în Rai, ci unde vrea ea. În orice cămin în care unul domină, iar celălalt se lasă dominat la infinit. În care unul suferă și rabdă, iar celălalt se poartă ca și cum totul i s-ar cuveni. În care unul muncește și celălalt profită. În care unul are o mie de griji, iar celălalt doar drepturi, câștigate în virtutea unor merite numai de el știute.

Psihologul american Albert Bandura a scris o lucrare întreagă în care a încercat să demonstreze că sindromul Stockholm este greșit denumit. Că în incidentul terorist din miezul Suediei, circumstanțele au fost cu totul aparte și că afecțiunea ostaticilor față de răpitori era, până la urmă, profund justificată. Că de-a lungul zilelor de prizonierat, negociatorii au luat măsuri aberante și au interzis aducerea de hrană sau medicamente pentru cei aflați în bancă, iar prizonierii au suferit privațiuni cumplite pe care le-au pus, firesc, pe seama autorităților care au gestionat greșit rezolvarea conflictului. Singurii care au fost de partea lor, care au împărțit cu ei puțina hrană și i-au îngrijit, au fost chiar răpitorii, care s-au purtat omenos și nu s-au răzbunat pe ostatici, deși autoritățile comiteau gesturi tot mai dușmănoase.

Sindromul respectiv există, chiar dacă, poate, nu trebuia să poarte numele care l-a consacrat. Ne îndrăgostim de cei cu reputație de macho, nu de tipii molcomi și calini, care ne-ar putea dărui o viață tihnită. Ne plac personajele îndrăznețe și alunecoase, ne ispitesc adesea cei cu morală îndoielnică – chiar și pentru că ne propunem să-i schimbăm și asta ne dă senzația plecării într-o expediție palpitantă. Ajungem prizonierii lor și îi apărăm de propriile noastre răzvrătiri și luări de poziție, de adevărurile crude ale celor din jur care ne arată toate nepotrivirile dintre noi, de cei care, semnalându-ne fără menajamente păcatele partenerilor noștri, vor să elibereze banca ocupată cu forța, inima stăpânită abuziv. Sindromul Stockholm există, chiar dacă ar trebui să poarte numele altui oraș, sau poate numele nostru de familie, sau poate prenumele părinților noștri…

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
Scrisoare

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.