Cand profesoara din liceu (fie-i Australia usoara!) ne-a impartit in medicinisti, politehnisti si altele, eu am intrat la categoria si altele, subcategoria economisti.
Am aprofundat matematica pana la nivel de integrala scoasa de sub integrala, cu formule intimidante si posibil inca recuperabile din prabusirea in cele mai adanci prapastii ale memoriei. Am invatat economie cum scrie la carte, adica insangerand nobil, cu pixul albastru, un manual care imi parea vama surda si absurda spre o viata plina de garantii. Am dezbracat cererea si oferta de toate amanuntele care trebuiau reproduse la examen si m-am catarat cu minciuni adevarate si sperante false spre capataiul tabelei de marcaj a admisilor. Am trecut prin facultate repede si bine, fara sa banuie nimeni, nici macar eu, ca nu sunt pe drumul bun si ca ma indepartez de el cu o forta egala si de sens contrar hartilor din mine.
Cred ca povestea noastra de dragoste a inceput acum unsprezece ani. A inceput ciudat, oarecum hoteste. Atunci n-am stiut ca o sa creasca o dragoste atat de mare, am crezut ca e vorba numai de un ziar citit pe furis. Lucram la primul meu loc de munca, un fel de lume de la celalalt capat al Portii Stelare, fara nimic in comun cu Clujul duios si deluros de unde ma imbarcasem pentru viata. Imi placea ritmul alert al Bucurestiului dar dusmaneam asfaltul pe care trebuia sa il astern zilnic in conspiratii de facturi plictisitoare. Iar cele mai crunte lovituri in dunga viselor le incasam de la capacele de canal inaltate la noul nivel al strazilor, capace care isi asteptau vesnic iritate facturarea si plata. Se nascuse deja certitudinea ca trebuie sa o iau spre mai departe.
Singura placere autentica a diminetilor lucratoare era lectura Nationalului. Sarcina imi era usurata si unsa de abonamentul sefului de birou, un personaj absolut uman, care nu numai ca ne imprumuta cu generozitate ziarul, dar chiar ne provoca la discutii pe marginea lui. Atunci am inceput sa citesc textele imbaiate in har scrise de Alice Nastase si Simona Catrina. Atunci le-am iubit prima data, cu o iubire pe care acum o pronunt definitiva si irevocabila. Tineam ziarul pe genunchi, indoit sub birou cu un mestesug perfectionat cu vremea, asa incat sa nu ma prinda „al mare” (mai mare decat seful de birou) ca vars in lectura elanul destinat oficial bunului mers al inregistrarii, facturarii si platii mixturilor asfaltice.
Apoi am dat un numar nesfarsit de teste si m-am mutat cu capacitatile si cu inchipuirile, deja o idee mai carmite spre realitate, la o editura. Dupa cateva luni mi-am comis insa greseala, parasind Bucurestiul si revenind la Deva, ascultand o infiorare persistenta de dor. Iar eu cand lupt cu dorul nu lupt bine, uit de reguli, ma zbat, fac prostii. M-am mutat sa pastoresc o librarie mica animata de ambitii mari, acum realizate. Eram foarte aproape de oameni atunci, incercam sa inteleg de ce au nevoie si aproape intotdeauna plecau de la mine cu o carte. Maximul afectiunii l-am atins cu o doamna care mi-a recomandat, daca vreodata ma va bate gandul sa plec in Canada, sa o fac echipata cu sosete si perdele, caci nu se compara cu ale noastre, domnisoara. Nu stiu ce sa spun despre perdele, dar m-am lamurit ca in legatura cu sosetele nu avea dreptate.
Libraria mea era in centrul orasului, foarte aproape de locul in care se vindea presa. Trecuse timpul, aparusera revistele. Le-am iubit pe ici, pe colo, pentru ca la vremea respectiva ridicau anumite cortine de pe anumite adevaruri si acopereau un numar important de crapaturi informationale. Dar ce pacat ca, de cele mai multe ori, publicatiile acestea n-au putut fi egale cu primul si cu al doilea numar si au decazut cam spre ce sunt si in ziua de azi. Cumparam, citeam si apoi jeleam cantitatea de lei de care ma despartisem aproape degeaba.
Dar intr-o seara a aparut la televizor o reclama cu prosoape care cadeau. M-am intors la citit. M-am intors la Alice si Simona, la continut. N-am mai avut de ratacit printre jumatati de pagina de text asezonate cu o nesfarsire de imagini. Alegerea a devenit dintr-o data mult mai simpla, si de cate ori treceam pe langa toneta cu ziare, femeia care domnea peste ea imi raporta conspirativ cam pe cand soseste la dezvelit Tabu-ul. Il asteptam, il luam cu mine, il mangaiam, il descoseam pana la ultima fibra.
In 2003, Dumnezeu s-a plictisit de dorul meu de alte pamanturi si mi-a inlesnit emigrarea. Nu spre Canada, nu cu sosete si perdele, ci spre America, cu costumele bune, un geamantan vechi, doua noi si unul imprumutat. Am fost ocupata, o vreme, cu ceea ce era trecut in prezentarile teoretice drept perioada de acomodare, am facut gesturi despre care acum nu vreau sa imi amintesc, am pus lemne pe focul unor doruri despre care nu banuiam ca pot fi atat de crude. Am tanjit ca un condamnat la viata dupa cuvantul romanesc. Am dus cu mine carti de acasa si, intre timp, m-am apropiat cu o pulbere de drag si de scrierile limbii engleze. Dar gemeam dupa taraba din centrul Devei, dupa Tabu-ul proaspat copt, dupa mirosul de revista neinceputa, dupa aromele risipite, sparte de vant.
In octombrie 2005 am venit acasa in prima vacanta adevarata, de trei saptamani – lafaiala curata, dupa standardele americane. Am renuntat la pretentii si am cumparat toate revistele pe care le-am putut gasi. Eram fericirea absoluta a vanzatorilor deveni, mai ales ca am nimerit la granita dintre doua luni si am prins si revistele lunii trecute si pe cele ale lunii abia itite. M-am repezit, lihnita, la doua Tabu-uri dar nimic din ele nu mai avea acelasi gust. Eram la fel de flamanda dupa o revista buna, dupa o boema cu mot de cuvinte aromate, cu sens. Plecarea se apropia, rea, de la o zi la alta. Mi-am zidit toate revistele in geanta de mana si am pornit in miez de noapte spre Timisoara, spre combinatia de doua zboruri care reprezinta calea cea mai scurta spre Chicago.
Am pornit la o ora la care nu ar trebui sa plece nimeni de acasa, o ora meschina la care trezirea nu poate fi completa iar somnul nu mai poate fi chemat inapoi. Am ajuns in nemiscarea salii de plecari la ora sase dimineata. Eram numai noi, nu mai sosise nimeni. Desi stiam ca am in geanta grea tot ce se gasea atunci la tarabe, inca mai cautam, ma foiam nelinistita. Dupa cateva minute am vazut ca se insufleteste chioscul aeroportului si m-am plantat nesigura in fata lui, fara sa stiu ce caut, fara sa am habar ce sper. Si atunci am vazut pentru prima data Tango-ul, Tango-ul de octombrie 2005, cel care arata spre lume o Monica Barladeanu nedrept de frumoasa, asezata pe un taburet surprinzator de uman.
Am citit. A curs sub mine Europa, s-a asternut oceanul si a rasarit iarasi, uimitoare, America. Am citit despre compromisuri din dragoste si alti demoni, despre ce ma enerveaza in Romania, despre societatea jurnalista multilateral dezvoltata, despre George Sand si iubiri in eternitate, despre cum spune ea „Simt nevoia sa plec dintr-un loc, atata tot”. Am citit despre Varujan Vosganian, despre ideile preconcepute in cuplu si despre cele mai senzuale saruturi. M-am indestulat. Am coborat din avion pe ganduri, nascand comploturi care sa imi aduca din nou aproape Tango-ul. L-am comandat cu o combinatie de tact si porunca tuturor prietenilor si cunostintelor care treceau oceanul. L-am smuls navetei lor naroade si l-am platit la randul meu cu transportul spre tara al unor marfuri diverse care cuprind dar nu se limiteaza la: mataraia din unitatea centrala a unui calculator, jucarii pentru nepoti de matusa, doi litri de lotiune de fertilitate pusa laolalta de un vraci mexican, una bucata pilota cu modele florale, un set de carti despre cum sa te ajuti pe tine insuti cand nu ai ce face cu banii si o rochie de ocazie, care, in final, s-a dovedit ca strangea in exces destinatara.
Intr-o buna zi m-am scuturat de toate trocurile si am trecut la varianta devenita posibila a abonamentului pentru cititorii din strainatate si Doamne, in ce strainatate mai eram. Cand m-au vizitat parintii, au trecut si ei uimiti la lectura Tango-ului. Aveau bafta de a fi acasa cand sosea posta si dispareau pe rand din spatiul public al casei ca sa isi vada fiecare mai bine de ale sale din Tango. A venit apoi sansa de a scrie la un concurs cu premiu un nou abonament la revista. Atunci am compus prima povestire, inspirata de o colega de la editura unde trudiseram amandoua. Am scris repede si cu drag, am spus o rugaciune si am dat clic.
Dupa cateva zile am plecat in excursie in orasul lui Mark Twain, la St. Louis. Pe drumul inapoi, in incalcelile luminoase si naucitoare ale autostrazilor ce ne zvarleau inapoi spre Chicago, am simtit ca am castigat. Am ajuns acasa, am deschis pagina de internet a Tango-ului si mi-am vazut numele. Am si acum in mine caldura bucuriei de atunci. Egalata si depasita numai de energia secundei in care am aflat ca sunt cititoarea-scriitoarea lunii iunie. Nu stiu daca am sau nu dreptul sa scriu alaturi de oameni atat de priceputi. Am invatat insa ca zeitele ne fac uneori complici la binecuvantari proaspete si surprinzatoare. M-am mutat cu casa intr-un Tango cu acorduri ample, melancolic si fierbinte si curat. M-am mutat cu uimirea si cu bucuria ca in Romania se scrie asa, acum. M-am mutat apoi si pe blog, am un fotoliu special in care pun la inima harul cu care Alice taie in sentiment viu, panseaza cu frumusete si aduna inimile intr-un buchet planetar. Raspund „prezent” chemarii din tara Minunilor.
