Andreea Bragă, activistă feministă, și Ciprian Necula, activist antirasism, sunt un cuplu de intelectuali curajoși și frumoși, un model de familie în care iubirea și misiunea aumată de a sluji cauzele nobile stau, paradoxal, deopotrivă pe locul întâi al crezurilor lor. Au împreună o fetiță de nouă luni, pe Alma, iar Sara, fetița lui Ciprian, le este aproape și nespus de iubită.
Fotografii de Paul Buciuta
Marea Dragoste/revistatango.ro: De când v-ați întâlnit, Andreea, și cum a crescut povestea voastră până azi? Cât de mult a contat faptul că aveți aceleași valori, aceleași crezuri?
Andreea Bragă: Ne-am întâlnit în școală, în timpul programului de doctorat de la SNSPA. Am ajuns să ne cunoaștem într-o perioadă în care abia trecuserăm prin încercări mai grele în viață. Eu îl pierdusem pe tatăl meu, iar Ciprian pe bunicul său. Atunci am ajuns să petrecem mai mult timp împreună și în cele din urmă ne-am apropiat. Chiar ne-am sărutat lângă SNSPA! (râde) Ușor-ușor, am lăsat spațiu pentru relația noastră să se dezvolte. Îmi amintesc că aveam mari emoții să iubesc, după pierderea trăită, îmi era teamă să iubesc, din teama de a nu pierde pe cineva pe care îl iubesc foarte mult… Însă Ciprian a reușit să mă ajute să visez iar fără limite și să pot să iubesc cu toată puterea mea. El m-a învățat să iubesc din nou.
A contat mult că avem aceleași principii, aceleași valori. Simt că ne-am potențat unul pe altul, iar pe mine Ciprian m-a încurajat foarte mult de-a lungul ultimilor opt ani de când suntem împreună. Mi-a dat curaj să am încredere în mine, în ceea ce cred, în ceea ce gândesc și am învățat multe de la el și alături de el. De multe ori dezbatem ceea ce urmează să facem în viața profesională, vorbim despre munca noastră acasă. Crezul, activismul nostru care ne-a apropiat, până la urmă, reprezintă în continuare o componentă importantă în discuțiile noastre. Și, uneori, și în certurile noastre. Dacă ne-am certat vreodată, de multe ori a fost din cauza diferențelor ideologice de nuanțe. Sigur, asta a făcut lucrurile mult mai interesante și ne-a ajutat și pe noi să înțelegem perspective diferite.
ANDREEA: Depinde de fiecare dintre noi să construim o lume mai sigură pentru copiii noștri. Contează felul în care alegem să reacționăm când vedem discriminare sau violență – că este vorba de rasism, sexism sau altă formă de manifestare a urii. Așa copiii noștri vor vedea că nu putem închide ochii în fața nedreptății.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Crezi că este important, în cuplu, să ne adunăm noi cei ce suntem de aceeași parte a baricadei ideologice?
Ciprian Necula: Da, categoric! Noi ne-am cunoscut la doctorat, deci eram în „aceeași” școală de gândire, chiar dacă aveam profesori coordonatori diferiți – dacă nu era SNSPA-ul, cine știe cum ne-am fi găsit. Evident, Andreea era printre cei mai serioși doctoranzi, știa tot timpul tot, își făcea toate referatele și responsabilitățile la timp, era o persoană resursă pentru mulți dintre cei aproximativ 30 de colegi. Programul nostru doctoral a însemnat și participarea la zeci de conferințe și dezbateri, din sala de conferință la bere, seara, toate sub coordonarea profesorului Vintilă Mihăilescu. Ceea ce, cu siguranță, a fost un prilej bun pentru mine pentru a descoperi omul din spatele „tocilarului”, om de care m-am îndrăgostit iremediabil. Bun, noi încă dezbatem cine a agățat pe cine, teoria mea este că Andreea a fost cea proactivă la debutul relației, dar ea nu e de acord cu acest lucru și, oricum, nu asta era întrebarea ta, nu? În fine, de altfel, la nunta noastră tocmai asta am celebrat. Uniunea noastră a fost ghidată – pe post de „înțelepți” de către doamna profesoară Mihaela Miroiu (coordonatoarea Andreei de doctorat), regretatul domn profesor Vintilă Mihăilescu (coordonatorul meu de doctorat) și Nicoleta Bițu (reprezentându-l pe mentorul meu, sociologul Nicolae Gheorghe – cel care nu mai putea să fie fizic acolo). Totodată, am beneficiat și de prezența a trei cupluri de… gardieni ai principiilor relației noastre: iubire, prietenie și încredere. Nu a fost o nuntă religioasă, ci una ideologică de înaltă încărcătură spirituală (în care mama – care și-a dorit un preot neapărat – a reușit să simtă „prezenta divinității” și fără Isaia dănțuiește). Deci, da! Cred că ne-am cucerit reciproc și pentru că împărtășeam o serie de valori comune, ceea ce încă facem, dar mai ales pentru că am învățat „să citim” lumea într-un fel apropiat.
Marea Dragoste/revistatango.ro: În ce moment al activității tale te-a găsit, Andreea, vestea că ești însărcinată și cât de greu sau ușor au venit aranjamentele pentru concediul de maternitate?
Andreea: Am aflat că sunt însărcinată în timp ce eram într-un moment bun al vieții mele de activistă, aș zice eu, în sensul în care Centrul FILIA, organizația feministă a cărei directoare executivă am fost, devenise din ce în ce mai vizibilă, având multe activități pentru drepturile femeilor – de la prevenirea și combaterea violenței asupra femeilor, la campanii de informare despre accesul la servicii de sănătate maternală și reproductivă pentru femei din medii defavorizate. Nu a fost o întâmplare că am aflat că sunt însărcinată, a fost ceva ce ne propuseserăm amândoi, așa că momentul în care am aflat a devenit și momentul în care, ușor-ușor, am început să pregătesc ieșirea mea din viața organizației alături de care am fost aproape zece ani, mai întâi ca voluntară, ulterior membră și, ultimii șase ani, în poziția de conducere.
Mi-a fost foarte greu, foarte greu, pentru că FILIA a fost ca și copilul meu, am simțit că am crescut alături de organizație, că m-am transformat, că eu am transformat organizația și organizația m-a transformat pe mine… Am făcut tot ce-am putut ca să fac o trecere ușoară pentru organizație, mai ales că alături de mine aveam deja o echipă minunată. Iar noua colegă care a intrat în rolul de conducere a fost foarte potrivită, deși era și ea la început de drum și i-a fost greu, face o treabă extraordinară.
A fost o presiune mare de a conduce o organizație care părea că are o echipă numeroasă de oameni în spate, când, de fapt, sunt doar patru-cinci oameni, și asta în anii buni. Mi-a fost greu. Dar după ce am făcut toate pregătirile, am vorbit cu toată lumea, am făcut transferul de cunoștințe, de informații, și am pregătit boardul organizației.
Îmi amintesc că înainte de a pleca am rămas singură și am rămas câteva clipe pe balcon și am început să plâng, pentru că știam că e un sfârșit și un nou început, și e un moment important pentru mine…
Mi-a fost foarte greu să renunț conștient la munca mea de atunci, la intensitatea la care o făceam, știind că poate lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Însă cred că maternitatea mi-a dat o cu totul și cu totul altă perspectivă, pe care nu aș fi putut s-o înțeleg altfel. Indiferent cât de empatică aș fi fost, cât de mult aș fi ascultat, cât de mult spațiu aș fi oferit experiențelor maternității din poziția de activistă, cred că nu este la fel ca o experiență trăită. Și sunt lucruri pe care pur și simplu nu le poți numi, pe care le simți, pe care doar le trăiești. Provocări, trăiri intense, frământări, vise, nu ai altfel cum… Și cred că maternitatea mă transformă și pe mine ca activistă pentru drepturile femeilor și îmi transformă feminismul, pentru că vine cu o nouă perspectivă, o nouă identitate care mă va ajuta în munca mea pe viitor.
CIPRIAN: Tot ceea ce suntem se întâmplă prin socializare. Etnia, naționalitatea, religia, genul și alte identități sunt constructe socio-politice, respectiv categorii pentru a simplifica interacțiunea noastră. Practic, atribuim unor etnii, unor religii unor naționalități sau unui gen anumite caracteristici. Deci, dacă ești rom ar trebui să fii… și de aici o întreagă listă de prejudecăți.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ciprian, pe tine te-a afectat în vreun fel în activitatea profesională venirea copilului vostru? Cât de intensă este acum implicarea ta ca activist, ca profesor, ca personalitate a societății noastre și cât de mult reușești să te implici și ca tată în creșterea copiilor?
Ciprian: Acesta e un set de întrebări dificile. Din păcate, agenda profesională nu este întotdeauna influențată de mine, ci de evenimentele din jurul nostru. De altfel, cam tot ceea ce fac eu nu este profesie, ci misiune asumată. Asta înseamnă că nu am reușit niciodată să am un program de lucru de opt ore și să rup ușa (nici măcar când lucram în Ministerul Fondurilor Europene). Jumătate din ceea ce sunt eu ca om o reprezintă munca, iar a doua jumătate este familia mea. Și, totuși, a menține acest echilibru nu este ușor. Uneori asum prea multe responsabilități profesionale, am fondat o platformă civică – ARESEL – pentru a continua misiunea pe care am asumat-o în relația-mi profesională cu Nicolae Gheorghe, lucrez pentru mai multe organizații internaționale, obișnuiam să merg la emisiuni TV (ceea ce nu prea se mai întâmplă), participam la dezbateri de tot felul, țin cursuri la masterul de Gen și Politici Publice și cel de Studii Rome din SNSPA, mai scriu din când în când etc. Astfel, de multe ori, mă trezesc în dezechilibru și, când mă prind, încerc să compensez cumva. Totuși, cred că am mare noroc cu fetele din viața mea – soția și fiicele -, căci împreună găsim cumva tempo-ul în care să pășim împreună cu iubire, prietenie și încredere.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Iar pandemia și izolarea, criza în care am intrat ce au adus, rău, sau mai bun, în familia și în activitatea voastră?
Ciprian: În primul rând, firesc pentru toți cetățenii, cred, a adus panică. Știam atât de puțin despre coronavirus la debutul pandemiei, încât reacția imediată a fost să ne apucăm de citit. Am făcut-o, am priceput ceea ce se putea pricepe și ne-am luat măsurile de precauție. Starea de urgență a însemnat și timp teoretic cu familia. Spun „teoretic” căci, deși am stat acasă în toată perioada, am avut aproape zilnic nenumărate ore în fața computerului. În plus, transformarea romilor în „țapi ispășitori” m-a solicitat să fiu prezent, să aduc contra-argumente, să discut cu autoritățile, să avem dialoguri cu membrii comunităților de romi, să particip la conferințe internaționale, să ne reorganizăm munca în… toate instituțiile în care lucrez. Deci, pandemia ne-a oferit timp împreună, dar m-a pus constant la muncă, furându-mi această iluzie.
Andreea: Izolarea pe mine m-a prins într-un moment bun, pentru că eram oarecum izolată în primele luni de maternitate, când tot universul se răstoarnă și înveți să trăiești într-o nouă formulă, cu o mică ființă care este dependentă de tine non-stop și care învață clipă de clipă să fie om. Am rămas izolată în casă cu mama mea și cu Ciprian, la începutul perioadei de maternitate, când Alma, fiica noastră, avea doar 5-6 luni. Pentru mine a fost bine că i-am avut pe amândoi acasă, mai ales că astfel m-au ajutat, poate, să trec printr-un moment mai dificil de la începutul maternității, în care, fiindu-mi greu să mă acomodez, ajunsesem să trăiesc o ușoară depresie.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum crezi că ajunseseși la starea asta?
Andreea: Cred că am pus o foarte mare presiune pe mine. Fiind perfecționistă de felul meu, simțeam că nu sunt suficient de bună pentru fiica mea, că nu fac ceea ce trebuie, așa cum ar trebui (sau cum credeam eu că ar trebui), așa cum se vede în filme, în cărți, în tot ce-mi imaginam eu despre maternitate. Am avut și câteva probleme legate de alăptare și acest lucru mi-a dat senzația că nu reușesc să îi ofer fiicei mele tot ce este mai bun, pentru că nu reușeam să o alăptez cum îmi doream. Chiar dacă conștientizam procesul în care mă aflam, și că starea mea o afectează și pe Alma, îmi era foarte greu să ies din acest proces și mă învinovățeam și mai tare: de ce nu sunt liniștită, fericită, de ce sunt stresată? Cu ajutorul mamei și al lui Ciprian, am trecut peste aceste sentimente de vină și de blamare personală. Deci pot să spun că izolarea a fost un lucru bun pentru mine prin faptul că ei mi-au fost alături. În același timp mi-a fost foarte teamă pentru cei dragi, pentru cei care se aflau în categoria de risc dintre membrii familiei, și mi-a fost greu să văd cât de repede se pierd niște libertăți, cum se pierde o lume pe care o luăm de-a gata și care poate nu va mai fi la fel niciodată.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum ați primit veștile din exterior, cele care zguduie societatea noastră – fata incendiată, mișcările din America, interzicerea educației legate de gen în școlile românești… toate aberațiile din lumea în care trăim?
Ciprian: Istoria se repetă! După crize se trezesc spirite găzduite de cadavrele trecutului nu tocmai fericit. Mișcările de extrema dreapta se rebranduiesc constant, beneficiază de sprijin tot mai larg al unor oameni care au nevoia să blameze pe cineva pentru eșecul lor și, din păcate, de cele mai multe ori aceștia sunt și cei mai vulnerabili. Eu cred că Biserica Ortodoxă Româna – mă refer la instituția politică – este cea mai mare barieră în dezvoltarea României. Mai nou, după ce au pierdut meciul referendumului, au devenit subversivi, își plasează oameni în funcții importante, corup politicieni care au nevoie de salvarea divină – fie că sunt imbecili, fie corupți la rândul lor și astfel apar proiecte ultraconservatoare. Practic, BOR vrea să își păstreze influența și o face la modul cel mai diabolic posibil propovăduind iubirea creștinească pentru pleavă – cu condiția să contribuie financiar și nu numai la binele bisericii. În fine, presupun că îmi simțiți lehamitea față de constructul unor „probleme” acolo unde ele nu există, dar care contează pentru premărirea fratelui Daniel și a găștii lui.
În ceea ce privește rasismul din Statele Unite ale Americii, din păcate, nu e surprinzător pentru mine, l-am studiat, am participat la nenumărate discuții cu activiști African American pe tema similitudinii situației lor cu cea a romilor din România. Știți, în pandemie, în Bolintin (și nu numai), unii polițiști români băteau „for fun” romi într-un mod brutal, motivat etnic. Romii, la fel ca African Americans, au fost sclavi. Romii – chiar mai multă vreme – au avut acest statut social o jumătate de mileniu in Valahia și Moldova.
Acel cuvânt care nu se mai pronunță în America – „the n word” – la noi face parte din limbajul uzual, fără jenă, ba chiar cu mândrie intelectuală, spunem „țigan” și argumentăm în cele mai diverse feluri decizia rasistă. Practic, „nigger” și „țigan” au aceeași semnificație în mentalul colectiv, respectiv oameni inferiori. Deci, rasismul din SUA e nasol, dar al nostru? Apropo, „nasol” e un cuvânt din limba romani ca și: baftă, mișto, barosan etc. Deci, cum am perceput bocetele autohtone față de rasismul din America? Cu detașare arogantă față de ipocrizia emițătorilor rasiști fără să știe sau lăuntrici.
În ceea ce privește „problema de gen” a parlamentului nostru și a inițiatorului PMP-ist lucrurile sunt ceva mai complicate. Politica PMP este să acapareze electoratul lui Vadim Tudor. Băsescu a lansat această direcție prin atacuri publice succesive la adresa romilor și, unii trepăduși, plătiți din bani publici din PMP, au sărit în cor să atace orice e diferit de chipul și asemănarea lui Vadim Tudor. Al doilea element, chiar dacă l-am mai menționat, este BOR. Nu uitați, la CNCD este susținut un preot apropiat lui Daniel de către… suspans, cine? Sigur, PMP. Deci, în construcția de extrema dreaptă a lui Băsescu intră, cel puțin la nivel de valori, și Biserica Ortodoxă Română.
Andreea: În situații de criză socială, cum este această pandemie cu restricțiile și fricile care au venit la pachet, oamenii și-au arătat mult mai lejer ura față de ce este diferit de normă, față de minorități. În România mă refer la rasismul față de romi, în Statele Unite, la rasismul care există de atâția ani și care a luat amploare în contextul politicilor lui Trump și al unui discurs al urii care devine validat din cele mai înalte poziții. Același lucru am început să-l vedem și la noi, unde politicieni din România folosesc momentul pentru a-și crea o oarecare imagine prin demonizarea unui țap ispășitor găsit în rândul minorității rome. Când ani de zile auzim politicieni care îți construiesc imaginea inclusiv prin alimentarea urii față de minorități – romi, musulmani, persoante LGBT – în momentul în care există o criză în societate, ura iese la suprafață. Cum spunea și Ciprian, rasismul latent din România a devenit mult mai vizibil, a luat amploare, inclusiv prin abuzuri din partea poliției împotriva minorității rome, odată cu aceste restricții. În același timp, am discutat foarte mult despre cum este posibil să impui, să explici oamenilor cât de vital este să te speli pe mâini și să rămâi în casă, în condițiile în care pentru foarte mulți oameni din România nu există surse de apă curentă sau nu există posibilitatea de a locui adecvat în niște condiții salubre sau cu un acoperiș deasupra capului.
Și să nu uităm nici faptul că pentru multe femei și fete din România, „acasă” nu este un loc sigur, acasă este un loc unde te întâlnești cu agresorul, poate cu agresorul sexual, și vrei să stai cât mai mult departe de el.
Ne-am dat seama că trebuie să ne gândim la altfel de soluții pentru niște probleme pe care le știam deja și care iau acum o altă formă. În cazul violenței împotriva femeilor, au fost situații în care pandemia era folosită ca o metodă de coerciție. Sau au existat agresori care erau plasați în același spațiu în izolare cu victima care avea ordin de protecție împotriva lui. Sau situații în care agresorul o hărțuia pe o fostă parteneră, pârând-o la poliție că e infectată cu COVID, când nu era adevărat, doar ca să îi facă rău. În acest context, organizațiile pentru drepturile femeilor s-au gândit la situații alternative prin care victimele pot anunța autoritățile, având în vedere că, fiind permanent cu agresorul în același spațiu, nu mai pot suna sau nu mai pot cere ajutorul atât de ușor, nu mai au momentele în care ar putea să iasă să ceară ajutorul.
În ceea ce privește cazul fetei care a fost incendiată, mi-e groază să mă gândesc că trăiesc în această lume în care fetițele sunt considerate vinovate, în general, de către autorități. Investigațiile jurnalistice au scos la iveală că sunt judecători și procurori care consideră că fetițe de 11-12-13 ani au provocat bărbați de 40-50 de ani la acte sexuale consimțite, pentru că au purtat o fustă scurtă sau nu au spus părinților că au fost agresate sexual, și mi-e groază să văd că abuzurile trăite de fete și de femei nu sunt luate în serios de autorități, ceea ce lasă ocazia liberă agresorilor să arate că au putere asupra lor și că nu contează legea.
Mi-e groază că știu că lumea așa cum o știm nu se va schimba atât de ușor, peste noapte, până când fiicele noastre vor crește. Știu că depinde de fiecare dintre noi să facem ceva pentru a modela, a construi o lume mai sigură pentru copiii noștri. Contează felul în care noi alegem să reacționăm când vedem discriminare sau violență – că este vorba de rasism, sexism sau altă formă de manifestare a urii. Așa copiii noștri vor vedea că nu putem să închidem ochii în fața nedreptății. Și mai contează să fim cu ochii pe aleșii noștri, pe politicieni și să îi tragem de mânecă atunci când vedem legi strâmbe – cum au fost recentele inițiative pentru elimiarea educației sexuale din școli sau interzicerea educației privind identitatea de gen.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce faci când îți pierzi speranța, când ți se pare că lumea asta nu se mai face bine – cum îți regăsești entuziasmul de a duce cauzele nobile mai departe?
Ciprian: Găsești resursele de care ai nevoie pentru a lupta. Eu, după moartea lui Nicolae Gheorghe – cel care mi-a fost mentor – a trebuit să îmi găsesc resursa în altă parte. De aceea merg în comunități, mă documentez direct de la sursă, preiau emoțiile și sentimentele celor din comunitățile de romi – această resursă îmi dă putere și energie pentru a fi pe baricade. Știi, profesorul Vintilă Mihăilescu spunea la un curs: românii au două proverbe contradictorii, e doar o chestiune de alegere pe ce cale mergi: a. Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus! și b. Cum îți așterni, așa vei dormi. Cum nu cred că e ceva scris și atașat dezvoltării indivizilor, nu am cum să stau cu mâinile în sân la nedreptățile din jurul nostru. Fiecare individ trebuie să aibă o șansă egală la dezvoltare cu alt individ și, pentru cei care sunt vulnerabili, autoritățile și societatea noastră trebuie să depună eforturi susținute pentru a îndrepta inechitățile și a reduce clivajele istorice. În rest, cu multă muncă și principii clare, lucrurile vin de la sine.
Andreea: Munca activistului poate fi obositoare în ce privește energia și speranța, în sensul în care poți intra în burnout destul de ușor și îți poți pierde speranța că lumea asta se va schimba. Pare că este aceeași poveste care se repetă la nesfârșit, și că uneori drepturile câștigate sau libertățile se pot pierde foarte ușor și pare obositor. Însă, încercăm să nu uităm să avem încredere în umanitate, și încercăm să ne regăsim energia acasă, în noi, în iubirea pe care ne-o purtăm, în speranța pe care o vedem în ochii fiicelor noastre. Credem că până la urmă și cei care sunt împotriva valorilor noastre, cei care activează pentru a restrânge drepturi ale omului au în sufletul lor credința că poate fac ceva bine. Și atunci nu rămâne decât să tragem aer în piept și să încercăm să ducem un dialog inclusiv cu acești oameni cu care nu suntem de acord.
Sigur că poate fi extrem de dficil și epuizant să explici la nesfârșit că și femeile sunt oameni, că romii nu sunt toți la fel, că și persoanele LGBT ar trebui să beneficieze de aceleași drepturi ca toată lumea, și tot așa…
Devine obositor să îți justifici mereu existența, să explici că victimele nu sunt vinovate, dar cred că este singura cale pentru schimbare, să reușim să punem sub semnul întrebării o credință retrogradă astfel încât mâine, poate un om care azi consideră că femeile nu ar trebui să conducă nimic, nici mașină, nici instituție, poate mâine se vor gândi de două ori, și își vor aduce aminte că trăim într-o democrație și că suntem sau ar trebui să fim egali în fața legii.
ANDREEA: Nici noi cei care considerăm că avem valori umaniste, care credem în libertăți, în drepturile omului, nici noi nu suntem perfecți și avem și bune și rele, așa cum și oponenții noștri, acei oameni care sunt conservatori, fundamentaliști, au și părți bune și rele. De aceea este foarte important să reușim să rămânem în dialog, și cred că doar așa reușim să avansăm.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum să învățăm să fim activiști eficienți și pașnici, să nu ne pierdem nici cumpătul în fața aberațiilor, nici speranța că, la un moment dat, va fi mai bine și, într-un final, va fi chiar bine cu adevărat?
Ciprian: E o întrebare dificilă, căci nu cred că există o singură rețetă. Eu am devenit activist din cauza inechităților și rasismului pe care le-am simțit pe propria piele. E foarte important să nu uităm valorile pentru care suntem activiști, respectiv o planetă mai primitoare pentru toți locuitorii ei, fie că vorbim de antirasism, feminism sau ecologie. Tendința mea e să duc discuția spre contractul social al lui Rousseau, spre drepturile universale ale omului, spre „biblii” ale umanității, dar discuția ar deveni mult prea teoretică. În rest, în situații tensionate, cred că o bună documentare a domeniului/situației contează enorm. Am văzut activiști care prezintă poziția unor comunități după chipul și asemănarea lor. Acela nu este activism, ci instrumentalizarea unor oameni în scopuri de idolatrie personală. Am văzut activiști care instigau la violență în rândul celor pentru ale cărora drepturi ar fi trebuit să se lupte – acesta nu e activism, ci o lipsă crasă de responsabilitate. Pentru activism nu ai diplomă, ci o cauză pentru care te angajezi să lupți cu cei care o produc și o mențin. Deci, o bună documentare, echilibru și un set de valori care să nu fie niciodată ignorat.
Andreea: Mi-aș dori și eu tare mult să aflu secretul pentu a fi un activist pașnic și eficient… Poate să ne amintim că suntem toți oameni, cu bune, cu rele, și că nimeni nu este perfect. Nici noi cei care considerăm că avem valori umaniste, care credem în libertăți, în drepturile omului, nici noi nu suntem perfecți și greșim, avem și bune și rele, așa cum și oponenții noștri, acei oameni care sunt conservatori, fundamentaliști, au și părți bune și rele. De aceea subliniez ideea că este foarte important să reușim să rămânem în dialog, și cred că doar așa reușim să avansăm.
De exemplu, asta a fost una dintre rețetele pentru care, pe zona de violență împotriva femeilor, am reușit să avansăm în ultimii 10 ani comparativ cu țările vecine nouă din Sud-Estul Europei pentru că am reușit să reluăm același dialog obositor, să explicăm de o mie de ori de ce este nevoie pentru o lege mai bună, de ce avem nevoie de ordin de protecție de urgență și să ratificăm Convenția de la Istanbul pentru siguranța femeilor împotriva violenței.
Încă suntem foarte departe, dar stăm mult mai bine față de cei din jurul nostru, inclusiv în raport cu mișcările conservatoare, care au avansat și chiar au reușit să se opună, de exemplu, ratificării Convenției de la Istanbul în Bulgaria, sau în Croația ori în Ungaria. Noi am reușit cât de cât să avansăm, menținând acest dialog cu decidenții care s-au schimbat peste noapte, cu politicieni cu care nu suntem de acord, cu judecători, cu procurori, cu polițiști cu care poate de multe ori ne-am contrat pornind de la prejudecăți despre femei, despre romi, despre violență domestică. Ni s-a închis o ușă, am intrat pe altă ușă. Am încercat întotdeauna toate posibilitățile pentru a avansa. Faptul că am reușit să menținem acest dialog a fost unul dintre motivele pentru care suntem în poziția în care suntem, un pic mai bine față de țările din jurul nostru, unde au prins aceste curente retrograde și au dus inclusiv la modificări de constituție pentru a restrânge drepturi și libertăți.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum să ne creștem copiii în speranța că vor avea o viață fericită? Ce să îi învățăm pe ei, ce să ne învățăm pe noi, ca părinți?
Ciprian: Prin socializare și interacțiune cu cât mai multe grupuri din România. E foarte important să avem interacțiune directă, altfel prejudecățile vor domina percepția noastră sau a copiilor noștri. Totodată, e bine pentru cititorii tăi să știe că tot ceea ce suntem se întâmplă prin socializare. Etnia, naționalitatea, religia, genul și alte identități sunt constructe socio-politice, respectiv categorii (grupisme, după cum spune Brubaker) pentru a simplifica interacțiunea noastră. Practic, atribuim unor etnii, unor religii unor naționalități sau unui gen anumite caracteristici. Deci, dacă ești rom ar trebui să fii… și de aici o întreagă listă de prejudecăți. Și acest lucru este valabil pentru toate identitățile noastre: cum ar trebui să fie o femeie? Cum ar trebui să fie un ortodox? Orice am răspunde nu am face decât să mergem la originea constructului socio-politic. De exemplu, în România știm că e bine să faci ce spune popa, nu ce face popa. De ce? Pentru că identitatea de creștin ortodox nu e ceva înnăscut, ci învățat – căci popa e făcut popă și nu născut. Astfel se întâmplă cu mai toate identitățile noastre. Deci, să-i creștem curioși și să îi lăsăm să își formeze opinii prin interacțiune.
Andreea: Mi-aș dori să putem să le dăm aripi copiilor noștri, să fie exact așa cum își doresc, să le creăm un mediu în care să se dezvolte fără să încercăm să îi modelăm după chipul și asemănarea noastră. Să le încurajăm pe fiicele noastre să viseze fără margini, să se bucure de cele mai mărunte lucruri și să iubească fără limite. O să facem tot ce ne stă în putere ca lor să le fie bine și să ducă o viață în siguranță. Pe lângă faptul că voi face tot ce îmi stă în putere să știu că fiicele noastre vor trăi într-o lume mai sigură și mai dreaptă pentru fete și pentru femei.
