A absolvit Facultatea de Electromecanică, dar chemarea pentru muzică a fost mai puternică. Membru al Cenaclului “Flacăra”, producător al Festivalului Național “Om bun”, realizator și producător de emisiuni tv, Victor Socaciu are o carieră artistică impresionantă. Distincțiile și premiile primite îi confirmă valoarea. Este cunoscut pe toate meridianele, in urma turneelor efectuate în Canada, Anglia, Suedia, Danemarca, Italia, Germania, Irlanda, China, Coreea, URSS, Emiratele Arabe Unite. A fost parlamentar și diplomat. În 2011, alege să se depărteze de atmosfera sufocantă a Capitalei și se stabilește într-o localitate de provincie, situată printre dealuri și aproape de inima munților. Locul a devenit acel “acasă” pe care și l-a dorit. Aici, locuiește împreună cu soția sa, Brândușa, care, deși este juristă, reușește să-i fie partenera perfectă în lumea muzicii și a poeziei.
Victor Socaciu are trei copii. Iulia, după mulți ani petrecuți în Australia, a revenit în România, aproape de tatăl ei. Ana-Maria este absolventă a Facultății de Teologie și are doi copii. Victor este în ultimul an, la Cibernetică. Toți trei își vizitează tatăl în week-end, se întâlnesc cu el, de fiecare dată când acesta vine în București, iar, vara, sunt împreună la mare. Într-un climat cald de familie și împăcat cu sine, Victor Socaciu continuă să compună și să susțină concerte. În această primăvară, va apărea și primul său volum de poezii. A avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări. Citindu-le, veți descoperi confesiunile unui om care a știut să rămână frumos, crezând în iubire, în ciuda tuturor pragurilor întâlnite. S-ar părea că, mai presus de cuvinte, e doar muzica, prin răvășitoarea ei forță de a schimba lumea!
Fotografii de Paul Buciuta
Dara Codescu: Ești printre puținii oameni a căror biografie poate fi regăsită în albumele lansate de-a lungul anilor – copilăria, adolescența, anii maturitătii, cu iubiri, cu despărțiri, cu singurătați, cu tristeți și bucurii solare. Lipsește ceva din biografia ta, ceva ce nu e transpus în muzică?
Victor Socaciu: Întotdeauna am luat în serios ceea ce fac și asta, cu siguranță, vine din familie, din școală sau micul anturaj stradal al copilăriei mele. M-am temut, nu de puține ori, că pot deveni chiar ridicol sau caraghios, dacă mă iau prea în serios! Recunosc că m-am cenzurat deseori și-am evitat, cât am putut, tușele groase… Încerc acum să teoretizez ceea ce am făcut din instinct, bun simț și credință, pentru că în anii de început ai carierei nu aveam decât entuziasm și o dorință uriașă de cunoaștere a tot ce mă-ncojoară. Dincolo de talent, charismă și ambiție, o relație profundă cu semenii se clădește, în primul rând, pe încredere și sinceritate! Această sinceritate pe care mi-am asumat-o involuntar m-a făcut, însă, extrem de vulnerabil, mai ales, în plan sufletesc. A te dărui până la contopire în cântecul tău este ca și cum ti-ai pune sufletul pe tavă, iar pe tavă poți, deopotrivă, descoperi jar, iubire, ură, bucurie, tristețe, nostalgie, disperare, speranță și în toate, neapărat, adevăr. De aceea propriile-mi trăiri, experiențe, au fost transpuse, printr-o dezgolire a sufletului, uneori la modul frust, în texte și în muzică. Pentru că sunt încă în viață, pentru că umbrele și luminile trecutului mă mai bântuie, lipsesc unele file “albastre” din biografia mea, dar într-o zi vor fi și ele la vedere!
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum au trecut anii peste “liceanul cu părul bălai”?
Victor Socaciu: Prea repede! Din fericire, au fost anii pe care i-am purtat tot timpul în mine și peste tot. Cei mai frumoși ani sunt și cei mai scurți. Sunt anii care mi-au marcat devenirea ca individ responsabil de sine, ca soldat în prima linie a generației mele angajată să schimbe lumea, ca om al cetății – și rebel și frumos…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Pentru tine, iubirea este, pe rând: timp, eternitate, un loc de soare și mult noroc, uneori. Alteori, e doar un simplu joc. Cum îți explici repetabila forța de a o lua de la capăt către o noua iubire?
Victor Socaciu: “Nihil Sine Deo” este, în fapt, “Nimic Fără Iubire”. Și dacă iubirea e totul și totul este iubire, nu avem decât să ne lăsăm în mâinile ei, fără prejudecăți și fără teamă. Sămânța iubirii este acolo, în Big Bang, este definitorie pentru Univers, iar florile ei au pus stăpânire pe viețile noastre și le regăsim oricând în sufletele tuturor ființelor. Par cuvinte mari, bombastice, dar cum poți vorbi altfel despre iubire? Iubirea ia forma chipului mamei și tatălui, a iubitei și copilului, dar și a unui cățeluș, a mării, a tabloului sau a cântecului. Mă înspăimântă ideea unei vieți, dar și a unei lumi, fără iubire! De aceea, cred că misia noastră pe pământ are un fundament al cărui ingredient major este iubirea. Ceea ce spun cu alte cuvinte, ale mele – acum – sunt demult statuate în ceea ce numim “principiul christic”. Divinul este subtil și atât de generos “ascuns”, ca nu cumva să ne sperie când dăm de el. El este, însă, pretutindeni și nu poți să nu îl vezi, de exemplu, în ochii îndrăgostiților sau în miracolul nașterii unui copil.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: “Vai de noi, femeie/ Ninge-a despărțire…”A nins a despărțire de câteva ori! Și totuși, nu ai devenit un “om de zăpadă”. Printre raiuri și iaduri, ai încercat vreodată să uiți tot ce credeai că știi? Ce păstrezi și ce dai uitării, după fiecare despărțire?
Victor Socaciu: Să privim acel “om de zăpadă” pe care-l cânt, doar din perspectiva “rece” a iubirilor sfârșite, pentru că, în rest, vorbim despre marile trăiri fierbinți și furtunoase. Iubirile mele, care au mai multe chipuri, nu au fost niște experiențe de viață, ci au fost minuni care mi s-au întâmplat și pentru care îi mulțumesc Celui de Sus. În despărțirile mele nu mi-am pus problema vreodată să iert, sau să fiu iertat, pentru că altcineva se ocupă de asta în lumea noastră. Mi-au rămas, însă, în suflet lucrurile profunde, curate și adevărate, acelea care ne definesc și contează în propriii noștri ochi. Sunt mult mai multe amintirile luminoase și le țin cu bucurie în suflet, decât cele umbroase pe care, totuși, mărturisesc, pe unele nu le pot uita!
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Vorbim des despre al cincilea anotimp, cu farmecul lui iluzoriu. Tu ai descoperit al cincilea punct cardinal! Vorbește despre el.
Victor Socaciu: Desigur, al cincilea anotimp pare a fi doar o metaforă. Am scris acel cântec pentru a completa ideea că spațiul, în patru dimensiuni, este limitat de către propria noastră înțelegere, percepție. A cincea dimensiune sau punct cardinal, care este iubirea, dă spațiului forma sferică a nemărginirii. De la acest raționament, care poate fi acceptat, poetic vorbind, prin simple cuvinte, insinuări și jocuri comune, se poate însăila o poveste de dragoste aparte. Aceste explicatii abstracte, bănuiesc, interesează mai puțin, fiind doar aspecte de laborator de creație. De aceea “Inima mea, Luna de roșu/ Ai transformat-o în Luna de-albastru/ Urcă-ți iubirea degrabă pe-o rază/ Și-n fluxul de noapte, aselenizează!” este un refren – declarație de dragoste – mai directă, mai globalizată și mai online-izată…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Mă învelesc, de frig, într-o speranță – spune un cântec… Frigul din gânduri, frica, prea târziul din noi, toate aceste căderi în abisuri greu de îndurat, pot fi salvate de speranța, de încrederea în tine, în iubire, în uitare, în iertare?
Victor Socaciu: Sunt frământări ale tuturora, dar decodificate minunat de Nichita Stănescu. Da, toate angoasele, frustrările, neîmplinirile, își găsesc salvarea în speranță. Până în ultima clipă a vieții, omul speră. Putem spune, deci, că omul moare și nu speranța. Nu există om în viață fără speranță, și asta îmi sugerează mie Nichita. De aceea, dar și din alte considerente, am scris un album întreg pe versurile lui. E dificil să scrii slagăre pe versuri de Nichita, pentru că ar trebui să tragi în jos zborul extrem de înalt al creației lui. Sunt mulțumit, totuși, că m-am apropiat de acest zbor și că am îndrăznit să-i așez pale de vânt sub aripi. Dacă am reușit, o vor spune exegeții, cândva.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai afirmat public că “România devine o țară de părinți singuri”. Suntem părinți singuri când copiii pleacă de lângă noi, dar și atunci când plecăm noi de lângă ei! Ai cunoscut culoarea asta de singurătate?
Victor Socaciu: Da, este culoarea, încețoșată și dureroasă a vieții. Există o dramă existențială, general valabilă, atunci când copiii își iau viața în propriile lor mâini. Este absolut normal să se întâmple asta, dar pentru părinți este tot o ruptură, ca o rană deschisă pe cord, oricât de mult și-ar masca-o. În Romania, acestei drame, îi adăugăm și drama plecărilor masive din țară, a tinerilor, înspre zări mai promițătoare. Acest exod își are rădăcina în micimea politicului național. Clasa politică, pentru care, de fapt, suntem primii răspunzători de cum a fost și cum este, s-a dovedit total nepregătită, uneori iresponsabilă, alteori trădătoare, naivă și lipsită de sentiment patriotic și nu a putut ține piept asaltului infernal, din exterior, asupra bogățiilor noastre, culturale, spirituale și în primul rând, naturale. Am devenit o piață de desfacere a mărfurilor și serviciilor granzilor lumii. Astfel, când tragem apa la closet, în Drumul Taberei, niște bănuți sunt încasați la Paris. Drama poporului nostru și a României va continua până când exodul “tinerelor vlăstare”, exodul “creierelor” și “somnul cel de moarte” se vor fi încheiat. Până atunci suntem un popor de părinți singuri…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Se vorbește despre prima mare iubire, aceea pe care nu o uiți toată viața. Dar ultima mare iubire…? Aceea cu care, inevitabil, plecăm… Evident, ele au încărcături afective diferite. În care dintre ele crezi?
Victor Socaciu: Cred în minunea de a iubi! Când încerci să analizezi la rece și cu matematici speciale iubirea, concluzia este un eșec total. Nu cred că există unități de măsură ca să putem compara o iubire cu alta. Iubirea ori este, ori nu este! Dumnezeu nu ne-a dat la naștere câte-o găleată sau o gălețică de iubire, pe ochi frumoși, ca să o consumăm cât timp trăim. Noi descoperim, în timpul vieții noastre, valoarea iubirii și îi dăm importanța și locul cuvenit, după cum fiecare simte și înțelege.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Printr-un exercițiu de imaginație, așa cum ai cânta, dacă ai avea de ales, ce moment din viață ai vrea să retrăiești?
Victor Socaciu: Crede-mă, Dara, dar mi-e imposibil să fac asta! Ar trebui să aleg între o îmbrățișare la pieptul mamei și uitarea de sine în brațele iubitei, sau golul marcat, la șapte ani, în poarta pionierilor de la Școala Generală nr. 7, și cele 14 bis-uri ale unui recital muzical, dar și momentul primirii unui premiu internațional pentru compoziție și momentele în care am plâns de fericire și mândrie că sunt român – în Ziua Victoriei Revoluției Române sau clipa acordării unei distincții din partea Academiei Române, dar și ziua în care m-au îmbrățișat cei trei copii ai mei – acum doi ani – sau când s-a intonat Imnul României pe care, singur, o reprezentam cândva, undeva, în lume…
