fbpx

Ana-Maria Avram si Iancu Dumitrescu – O noua era in muzica

de

Opera lor e cuprinsa mai degraba in dictionarele si publicatiile de specialitate ale marilor tari ale planetei decat in cunoasterea si iubirea conationalilor. Interviurile pe care le-au acordat, cartile care s-au scris despre ei sunt toate in engleza, franceza, italiana, spaniola… Recunoasterile le-au primit mai degraba in afara tarii decat aici, repetand parca, trist si splendid, destinul tuturor marilor creatori romani care au schimbat lumea.

Cunoscatorii spun ca, odata cu opera compozitorilor Iancu Dumitrescu si Ana-Maria Avram, incepe o noua era in muzica. Eu i-am privit indelung in casa lor inaltata pe un varf de deal frumos de langa Ploiesti. O casa cu priveliste spre vai pline de vita de vie si pravaliri de flori, un sanctuar in care Ana-Maria Avram si Iancu Dumitrescu pun la cale proiecte muzicale uimitoare, sadesc pomi, organizeaza turnee, cresc pui de lup sau de pisica, fac inregistrari de studio, beau cafea si rad impreuna, masterizeaza inregistrari de colectie sau raspund la intrebari ale jurnalistilor veniti de la capatul lumii sa-i intalneasca. Acolo i-am ascultat vorbind si povestind si pot sa declar ca, odata cu perechea lor nepereche, in care se intretes munca, visul, curajul, eleganta si nemarginirea, ar putea incepe si o noua era a iubirii vesnice, hyperspectrale.

Ana-Maria Avram: Am citit de la doi ani, m-am apucat sa compun de pe la patru ani…

Imi incep discutia ca intotdeauna, scotocind dupa radacinile destinului lor artistic. De fapt, caut raspunsuri pentru mine insami, adresand intrebari personalitatilor pe care – ce noroc! – soarta imi ingaduie sa le intalnesc. I-a impins cineva de la spate sau muzica a batut la usa cu notele de inceput din simfonia a V-a a lui Beethoven?
“Fac muzica de cand ma stiu. M-am nascut cu pian in casa, desi ai mei erau doar melomani. Pianul, muzica, in general, mi-a insotit mereu viata si imaginatia! Am citit de pe la doi ani si ceva. Am urmat de la patru ani o gradinita cu predare in limba franceza (pe care o vorbeam deja in paralel cu romana, in casa). Acolo, la gradinita, in afara de franceza, scris–citit, se preda – ce fericire! – cate jumatate de ora de pian, de doua, trei ori pe saptamana. Pe la vreo patru ani jumate, dupa ce invatasem bine notele, am decis ca partiturile pe care le studiam nu-mi erau tocmai pe plac, asa ca m-am apucat sa scriu eu altele. Pe gustul meu. Asa ca m-am apucat sa compun de pe la patru ani. In fond, mijloacele difera, imboldul ramane acelasi. Parintii mei, mai de moda mai veche, nu considerau ca muzica ar putea fi o meserie serioasa, de viitor. Niste prieteni, muzicieni amatori i-au hotarat. E si o intamplare haioasa care mi s-a intamplat la Liceul de Muzica unde se dadea proba de aptitudini. Eu am cantat la pian o piesa minuscula de Mozart care continea, printre multe note, chiar un diez! La urma, m-au pus sa cant ceva din gura. Aveam un repertoriu de cateva ore, numai ca in limba franceza, caci doamna Ollanescu Policrat, profesoara noastra, era exclusivista. La final m-a intrebat cineva din comisie daca nu stiu si un cantec in romaneste. Dupa deliberari interioare destul de serioase, le-am zis ca – da, stiu unul, unul singur, dar trebuie mai intai sa jure cu totii ca n-o sa spuna la nimeni. Asa ne pusese sa juram doamna Ollanescu. Amuzati, profesorii au zis ca da. Si am inceput: Traiaaasca regeleeee/ in pace si onoooor/ de tara iubitooor si-aparator de taaa-raaaa… Eram in 1968. M-au oprit cu grabire si au trecut la alt candidat”, rememoreaza Ana-Maria, zambind, cu surasul ei de zeita.
A urmat studii de pian, a sustinut recitaluri de la 10 ani, a avut concerte cu orchestra de la 13 ani. Parintii erau hotarati sa o sustina intr-o cariera de pianist. Dar Ama, cum ii spun prietenii, compunea in secret. Si, pe la 18 ani, dupa ce se intorsese de la un concurs de pian de la Paris, si-a anuntat solemn parintii si profesorii ca vrea sa fie, indiferent de parerea lor, creator si nu interpret.
Si Ana-Maria Avram si-a urmat destinul: “Am facut studii de compozitie la Academia de Muzica, avand dascali absolut extraordinari. Am fost, de fapt, printre ultimele promotii care au avut parte de o pleiada fantastica de maestri – mari creatori, inovatori, varfuri europene in compozitie. Prima generatie realmente acordata sincron la marea cultura muzicala a vremii: Stefan Niculescu, Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Myriam Marbé, Dan Constantinescu… “

Iancu Dumitrescu: Am ales ori am fost ales? Nici nu m-a intrebat, probabil, nimeni. A ales Dumnezeu!

Raspunsurile nu sunt la fel de senine pentru Iancu Dumitrescu, nascut intr-o epoca marcata de tortura dictaturii. „Intrebarile sunt dificile. Pentru ca s-au schimbat multe de atunci. Sunt nascut in vara lui 1944. Intr-o alta era galactica. Vremuri triste, neguroase si chinuite. Din parinti intelectuali. Rememorarile nu-mi fac de fapt nici o placere si as fi preferat sa le evit. Numai ca nu va pot spune cum m-am apucat de muzica, decat daca va povestesc contextul. As prefera sa improvizez o viata cat de cat normala. Tatal meu fusese universitar, in compania lui Gusti, si pana la urma a ajuns director si chiar ministru adjunct pentru un an la Cultura si Invatamant. In postura asta, am aflat, prin 1949, 1950, ca tata e arestat. Nici acum nu stim decat data eliberarii sale. N-a fost judecat. Formula era ‚retinut pentru cercetare’. In total, trei ani si jumatate. Cu Jilava, Canal, orezarii, „Malmaison”… si nu se stia cand – sau daca – va mai veni acasa. Au urmat cateva evacuari. Mama, asa era in epoca, astepta ca ea insasi sa fie ridicata. In conditiile astea, cine mai putea avea grija de vreo pregatire a copiilor? Nu era doar cazul catorva familii. In marile orase fusesera adevarate carnagii. Ati citit paginile lui Goma? Anii 1947- 55, apoi o alta epoca, 1956 -59, au fost ani de cataclism. In ’56 avusese loc revolutia de la Budapesta. Cert este ca dupa intoarcerea tatei – in 1953, la o luna dupa moartea lui Stalin – m-a gasit, cum sa spun, aproape aneantizat. Eram albit pe creier. Timorat si nesociabil. Inaintea arestarii, sambata, duminica, tata isi facea timp pentru mine. Vorbeam impreuna in franceza. Scriam versuri, adica ii dictam versuri. Exista inca pe undeva un caiet cu toate astea. Cantam la vioara impreuna. Un fel de a zice… Realitatile luasera o turnura dramatica. Printre cele trei sau patru scrisori din puscarie de pe toata perioada, era una in care o ruga pe mama sa faca tot posibilul sa cumpere un pian si „sa ma dea la muzica”. Subtextul era de fapt sa nu cumva sa devin scriitor. Sa nu ramana urme de texte ori idei, pentru care va fi trebuit vreodata sa dau socoteala. Omul acela, in meditatiile lui din izolare, imi dorea libertatea. Numai la un an sau doi dupa eliberare a putut sa-si realizeze visul: un frate al mamei, care avea pian, mi l-a facut cadou.
In conditiile astea, ce va pot eu raspunde? Am ales ori am fost ales? Nici nu m-a intrebat, probabil, nimeni. A ales Dumnezeu! De fapt, in generatia mea copiii nu aveau nicio libertate speciala. Erau doar iubiti si respectati. Cineva matur gandea si veghea. Si nu prea existau rateuri. Azi, ma tem ca alegem, chiar maturi fiind, pure fictiuni. Si ca am devenit incomparabil mai superficiali si confuzi.”
Iancu Dumitrescu a studiat pianul, de care si-a legat toate visurile. Dar… „Desi aveam ca indrumatori la un moment dat, pe Florica Musicescu, legendara profesoara a lui Dinu Lipatti, si pe doamna Silvia Serbescu, o somitate a concertisticii epocii, lucrurile s-au frant printr-un decret de pensionare si un deces subit. Totul evolua rapid si imprevizibil, ca o alunecare de teren. Dezastruos… In fine, chiar si astazi am senzatia unei instabilitati ce s-a permanentizat. Saracia si idealismul au fost cele doua paliere care m-au secondat cativa ani. Pe de o parte mi se parea ca inaintez ca melcul; pe de alta traiam numai in salturi mortale. Muzica o simteam halucinant, grabit, neconventional si riscant. Foarte riscant. As fi dorit sa ard subit toate incertitudinile inceputurilor. Sa devin un om mare.”
Si a devenit.

Iancu Dumitrescu: Eram inocenti, dar bolnavi de gigantism

Au urmat pasi nenumarati, salturi, incercari, reveniri. Istoria consemneaza doar momente. Iancu Dumitrescu studiind arta dirijatului si filosofia cu Sergiu Celibidache. Ana-Maria sustinand un doctorat la Sorbona. Ansamblul Hyperion. Drumurile muzicale catre stele. Dragostea.
Ii intreb cum au ajuns sa reinventeze muzica, sa calce pe teritorii nebanuite…
“Incetul cu incetul… Azi faci un pas, maine altul, catre necunoscut. Drumul e fara intoarcere. Cu sens unic. Holzwege – cum zice Heidegger – carare in codrul salbatic si neumblat. Necesitate. Ca si la patru ani cand nu-mi placea ce mi se dadea sa cant. Un destin… “ Ana-Maria pipaie raspunsul cu varful delicat al cuvintelor.
“In Conservator am intrat cu proiecte indraznete”, isi aminteste Iancu Dumitrescu. “Dupa ceva timp, din nou deziluzii. Sistemul era rigid, sclerozat si lipsit de orice romantism. Maestrii adevarati fusesera izolati. Eliminati ideologic. Altii imbatranisera urat. Coexistau maestri, cu giulumelele cele mai intolerabile. Un fel de analfabeti. Apucasem sa petrec – imi aduc perfect aminte – cateva ore lungi cu Mihail Jora. Academicianul. Erau ultimele sale ceasuri ca profesor. Traia de mult timp un final destul de incomod si ciudat. Cat despre mine, cum va spuneam, era ca un facut: cum intalneam un posibil reper, la care sa ma fixez, cum acela disparea din ecranul vietii sociale. Poate o sa vi se para ca judecatile mele sunt excesiv de pesimiste. De fapt, se prabusea o lume in fata mea, clipa de clipa. Si nimic de calitate nu se putea pune rapid in loc. Ramaneau cei lipsiti de vocatie. Marcati si fizic, imposibil de admirat. Dupa ce studiasem, de pilda, contrapunct palestrinian un an de zile, o specie cu totul severa de contrapunct, cu un monstru sacru ca Liviu Rusu, ma aflam intr-un dezacord de neconciliat cu un „prof. univ.” numit Nicolae Buicliu, pe care 23 August il gasise „viorist” intr-o carciuma din Caracal. Inchipuiti-va incompatibilitate! Colegii mei in schimb erau exceptionali, infinit mai pregatiti decat ma asteptam. Incercasera de cateva ori Conservatorul fara a reusi, din cauza „originii lor nesanatoase”. Aceasta origine, decretata arbitrar, era un fel de certificat si o garantie a valorii foarte consistente pe vremea aia. Erau copii frumosi. Inteligenti, cititi, idealisti. Informati din instinct in tainele unei muzicii tinere, ce venea tocmai sa se nasca. Inimile unora bateau deja altfel. Altii amusinau animalic – era cazul meu si a inca doi trei prieteni, la o simpla adiere necunoscuta de aer proaspat. Scoteam sunetul acela de armasari excitati, acea horcaiala diafana, dinaintea unei alergari vijelioase ce intarzia sa porneasca. Sunetul ala ragusit, care porneste din fundul plamanilor cu aburul emanat pe nari mult prea deschise, imi produce si astazi o stare tonica. Ce-i mai frumos decat un spectacol cu cai de curse?! Simteam titanic, fara sa stim mai nimic. Eram inocenti, dar framantati, bolnavi de gigantism. Pe o scena imaginara jucam rolul compozitorului de avangarda, neinteles, neacceptat, inventand ceea ce ramasese neimprovizat. Ah ce timpuri nebune!”

Ana-Maria Avram: Infruntam istoria impreuna

Muzica si iubire – cum e sa lucrezi impreuna cu omul alaturi de care traiesti? Ajuta procesul creatiei sau, uneori, il incurca? Incerc sa aduc discutia pe taram mai pamantean. “Eu aveam 27 de ani. Deja mi se executau lucrari pe ici, pe colo, aveam si cateva premii internationale de compozitie. Un fagotist din Ansamblul Hyperion (fondat de Iancu Dumitrescu cu multi ani inainte, pe care il ascultasem in varii ocazii, bineinteles, era doar inconturnabil in muzica noua a acelor ani) ii propusese lui Iancu sa programeze in festivalul Enescu din 1988 o lucrare a mea. Ce obraznicie nemaipomenita! La 27 de ani in Festivalul Enescu, cine-i fata asta? Asa ne-am cunoscut. Ne-am casatorit dupa o luna”, zambeste din nou, cu tot sufletul, Ana-Maria.
“Iar de ajutat… Ajuta. Oricat ar incurca, nu mai conteaza! E extraordinar sa te stii inteles. Sustinut. Sa te stii ajutat cu o critica mereu constructiva. Incurajat, stimulat! Ce daca uneori trebuie sa-ti programezi lucrul in studio (nu complet antifonat ) spre a nu jena pe celalalt care lucreaza la casca sau poate compune direct o partitura… sunt detalii care isi gasesc oricand rezolvarea, mici neajunsuri care nu se compara cu extraordinarul avantaj al emulatiei, intelegerii, sustinerii.
In ceea ce ma priveste, “am profitat” de multe lucruri pe care, ca tanar compozitor n-as fi putut sa le gasesc in studiourile vremii, presupunand ca as fi avut efectiv acces la ele: aparatura de inregistrare, sintetizoare, ambele unice in Romania anilor 80- 90, un ansamblu unic -adevarat laborator de creatie, ansamblu pe care astazi il conduc la paritate Cu ID, in festivaluri si concerte de la Harvard University la Londra, Paris, Berlin sau la Cercul Polar al Norvegiei si de la Atena la Tel-Aviv. Ansamblu pe care incerc sa il inspir la acelasi nivel. Impartim la egalitate CD-uri distribuite in lumea intreaga, cronici in care suntem aproape egal admirati. Infruntam istoria impreuna”, spune Ama, recunoscatoare, modesta, splendida.
Vremurile de inceput sunt, pentru Iancu Dumitrescu “timpuri adamice, la care ma intorc cu oarecare nostalgie si barbatie redobandita”. Dar la intrebarea fireasca, legata de recunoasterea Occidentului, nu are un raspuns simplu. “Cum se face ca intr-un climat cat se poate de neprietenos, sau poate tocmai datorita lui, (cine o poate sti cu adevarat), in cultura romana s-a produs o enorma revelatie? La tot felul de variante ale chestiunii, am raspuns cand in franceza, cand in engleza, germana sau spaniola. Si totusi la noi, pana azi, putini au aflat-o. E o traditie sa aflam despre noi ultimii! Desi nazdravania a intrat in Larousse-uri. Cum a fost posibil – sunt intrebat cu uimire, uneori cu iritare si indignare, de deranj vadit – ca aceasta explozie sa se fi petrecut in Romania!? Tocmai in Romania!? Poate tocmai pentru ca noi nu vorbeam prin cuvinte, in epoca aceea de restriste – premonitia tatalui meu, de la care am pornit aceasta discutie – ci ne foloseam tocmai de abstractiunea sunetului nostru ca in imboldurile lui „Sein und Zeit”. Si am pus in aceasta retorta fierbinte de viata, care uneori da si in foc, toata arta ascunsa a vechilor alchimisti. Magnitudinea modernitatii s-a nascut in Romania anilor ‘6o – ‘70 si s-a imprastiat in lume, pana in Anno Domini 2015” spune Iancu Dumitrescu, iar Ana-Maria Avram continua argumentele.
“Nu exista valoare romaneasca reala care sa nu fie mai cunoscuta si apreciata mai intai in afara tarii. Uneori cu prea putine ecouri la noi. Si asta nu de azi, de ieri. Cine a dat doi bani pe Brancusi inainte sa fie omologat de Occident? Dar pe Ionesco? Pe Tzara, Gherasim Luca, si cati si mai cati… E regula, nu exceptia!”
Ce ii aseamana? Ce ii tine impreuna in muzica si, totusi, pe fiecare pe drumul sau artistic? Ana-Maria isi ia inima in dinti si cauta raspunsul.
“… optiuni estetice, idealuri comune, desi temperamental, structural, suntem profund diferiti! Optiunea pentru cercetare, pentru investigatia interioritatii sunetului, faptul ca utilizam acelasi atelier de creatie – ansamblul `Hyperion – sunt tot atatea asemanari. Pentru prima oara in muzica romaneasca, un sistem de gandire muzicala este omologat international, acceptat, admirat. Totusi muzica e esential diferita… poate mai logica si tributara unei constructii formale mai severe la mine, mai abisala la Iancu… Oricum, artisti care ne-au abordat amandurora muzicile in ipostaza de solisti sau dirijori, au remarcat cu totii cat de diferite sunt muzicile noastre, chiar daca e vorba de un limbaj, de un stil comun.
In ceea ce ma priveste, nu am definitii despre muzica mea. As spune pe scurt ca, in foarte incapatoarea perspectiva a muzicii spectrale – perspectiva deja depasita in muzica noastra – a mea si a lui Iancu Dumitrescu, eu ma regasesc intr-un oarecare echilibru intre rigoare si libertate, poezie si stiinte, formalism si imaginatie”
Ma incumet sa incerc sa deslusesc si motivul pentru care traiesc departe de lume, intr-un varf de deal inflorit.
“E o regasire, o asumare a originilor”, povesteste Ama. “Nu a fost deliberata, a venit cu un anume procent de intamplare. Dupa ‘90 ne-am dorit un loc de retragere care sa ne scuteasca de caniculele bucurestene, de zgomotul si praful din capitala, vara. De teroarea ca la 2 noaptea vreun impuls sonor cataclismic ar putea jena vecinii. Cum n-am gasit ceva care sa ne convina, caci ori peisajul era trist, ori vecinatatile infrecventabile, ne-am amintit de locul acesta, de Dealul Frumos. Apartine familiei mele de circa 150 de ani. Fusese via bunicului, dar de zestre din partea bunicului lui . Bunicul meu a murit, mi s-a povestit, in 1960, cu ochii pe cer, asteptand sa vina americanii sa-i dea inapoi via. Avusese si alte proprietati si traise pana la „nenorocire” din avocatura. Totusi locul asta ramasese dragostea vietii lui. Cand mama imi povestea despre dealul lor, rotund, mereu insorit, si despre Pardarosu, dealul vecin, pe care in noptile fara luna venea capra neagra si aduna vrajitoarele la sabbat, era doar o poveste. Nu apucasem sa vedem locurile acestea niciodata. Cand am ajuns pe culme, ne-a cucerit imediat posibilitatea de a ne izola, frumusetea peisajului, nobletea contururilor… spatiul cosmic…. Dificultatile n-au mai contat, desi nu au fost putine. Pana atunci nu avusesem ocazia sa traim in natura, cu partile ei mirifice si inspaimantatoare, sa fim ridicati aproape pe sus, precum Dorotheea cu casa din Kansas, de vanturi nemiloase, sau ingropati in zapezi monumentale, sa invatam numele pomilor, copacilor, pasarilor si gazelor, tot atatea prilejurri de dulce mirare… Si apoi, habar nu aveti, cei mai multi dintre cititori, cum e sa musti din marul cules din pomul tau pe care l-ai udat, sa vezi ca ti s-a prins altoiul pe perii pana atunci salbatici, sa te bucuri de caini, pisici, vulpi, fazani si asa mai departe. Nu inseamna, totusi, ca izolarea e neaparat un avantaj. Inlocuiesti neajunsurile vietii citadine cu alte belele, si ele deloc neglijabile. Zapezi monumentale, furtuni teribile – cum spuneam, viata in natura e o incercare pemanenta, cu nimic mai comoda sau mai lipsita de surprize decat cea de la oras. Am avut, de pilda, concerte la Cercul Polar de Nord. Sa nu credeti ca era insuportabil de frig. In schimb, casa minunata, pe trei nivele, care ne era oferita pe perioada sejurului, troznea din incheieturi din cauza vanturilor polare napraznice, cosmice – cam ca si pe Dealul Frumos…”
Le cer o intalnire muzicala. Intreb, timida, in final nedorit de discutie, care ar fi putut continua, parca, zile si zile la rand, unde ii putem asculta, unde li se canta lucrarile, ce intalniri ne propun pentru 2015.
“In afara concertelor in Occident – un turneu in Regatul Unit, cuprinzand Londra si Brighton intre altele si un altul la Budapesta – planuim in circa o luna lansarea unui nou compact disc – al 33-lea din seria propusa de Edition Modern si distribuita in lumea intreaga”, ne daruieste, Ana-Maria, speranta intalnirii. “In privinta concertelor live – urmatorul in Romania, organizat cu ocazia turnarii unui film documentar despre viata si opera noastra are loc in 20 mai la Control Club, Bucuresti. Jonathan Silver, Tim Hodgkinson, Colin Hacklander vor fi prezenti ca solisti ai Ansamblului Hyperion. Urmeaza apoi in luna septembrie doua alte concerte in Bucuresti pe 4 si 6 septembrie in cadrul festivalului George Enescu, la Control Club si Sala Mica a Palatului. Prime auditii de noi amandoi vor putea fi ascultate in interpretarea ansamblului Hyperion International, ansamblu fondat de Iancu Dumitrescu in 1976 si care, la atatea decenii de la infiintare, reuneste azi stele ale muzicii contemporane, solisti de talie mondiala din sase tari: Romania, Franta, Germania, Marea Britanie, Statele Unite si Israel. E o forta care vine din patru puncte cardinale ca sa lumineze si sa impuna international o muzica romaneasca ce i-a convins si i-a transfigurat”.
Promitem ca vom merge sa ii ascultam. Ca vom continua discutia. Ca vom pastra emotia – desi, pentru miracole, nu e nevoie de nicio promisiune.

 

Categorii:
Personalitati

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.