fbpx

Antonia Bogdana Balan – Pierdut doi, regasit unul

de

Povestirea care a ocupat locul intai in concursul nostru racoros si dulce organizat impreuna cu Danone- Cremosso Intens, Clipe de rasfat, ii apartine Antoniei Bogdana Balan.

Priveam pe fereastra… Soare, frumos, glasuri de copii, vara. Lumea se vedea altfel de la etajul 1. Eram liberi amandoi in acea zi.
Sotul meu a pus pachetul cu care se intorsese de cateva minute pe masuta din sufrageria- dormitor- birou din mica garsoniera confort trei, de 20 mp, dintr-un loc uitat de lume al unui cartier bucurestean.
Ochii mei erau plini de lacrimi. Stia ca nu avem bani, dar il adusese. Eu si copiii, baietii nostri de 6 ani si 10 ani, ne-am cuibarit pe jos, langa masuta de-o schioapa, uitandu-ne la el, neindraznind sa desfacem hartia.
– Te rog, nu plange! Nu a costat mult! E ziua ta, e o varsta rotunda… E simbolic, dar iti va placea.
– Te-am rugat sa nu imi iei nimic. Fiecare banut conteaza. Chiria si toate celelalte…
– Uite, hai sa depasim. E ceva ce iti doresti.
Nu stiam daca sa rad sau sa plang… Ce putea fi atat de dorit si sa incapa intr-un pachet din hartie?! R. s-a indreptat spre casetofon si a pus o melodie. Noi, toti trei, il priveam si nu prea reuseam sa intelegem ce vrea sa faca, ce vrea sa ne transmita.
– Hai, tati, hai, vrem sa mancam! a spus cu glasciorul lui de copilas fiul meu cel mare.
– Da, tati, vrem! a intarit si cel mic.
Caut in memorie. Nu, nu caut cuvintele, le tin minte poate prea bine. Caut senzatia, sentimentele, emotiile de atunci. Figura lui, figura mea, chipurile copiilor mei, atmosfera de atunci, patratul perfect al camerei si al familiei mele. Asa consideram. Un patrat, cu cate unul dintre noi in fiecare colt, pastrand un echilibru perfect al distantelor si apropierilor, o perfectiune formata din doua triunghiuri dreptunghice lipite in care teoreme pitagoreice ale iubirii dau mereu acelasi rezultat, indiferent cum reunesti si-mparti catete si ipotenuze.
„Nothing gonna change my love four you!” a inceput sa se auda, timid, din boxele ample ale casetofonului.
– Hai, zambeste, iubire, va fi bine! mi-a spus sotul meu, invitandu-ma la dans.
Usor, usor, un zambet a inceput sa razbata printre norii lacrimilor… Asa imi spunea R. Ca atunci cand unul dintre noi, cei trei ai lui, plange, intra soarele in nori. M-am lasat purtata de dans si mi-am amintit cand imi dedicase melodia, in urma cu ceva ani, la nunta noastra. In minte aveam amalgam de amintiri si ganduri, de la ce repede a trecut timpul pana la uite cat au crescut copiii si te iubesc la fel, omule! Copiii ni s-au strecurat printre picioare, nerabdatori sa ne imbratiseze si pe rand, si impreuna. Ne-am lasat in jos, la nivelul lor si ne-am strans in brate toti patru. Soarele invadase camaruta. Apoi, R. s-a indreptat spre pachet si mi l-a pus in brate. L-am luat, banuiam ca era ceva dulce.
De atunci si pana astazi ramane cel mai frumos cadou, cel mai de suflet. Un gest cu o simbolistica aparte, de la inima la inima, de la iubit la iubita. Visul meu de-o viata, de 30 de ani, varsta pe care o implineam pe-atunci, era sa am familia mea la casuta mea. R. ne adusese prajituri sub forma de… casuta.
– Stii, intr-o zi, nu stiu cand, vom repeta acest lucru la casuta noastra, a noastra, mi-a promis el, atunci. Te iubesc! La multi ani!
Prajituri sub forma de casuta nu am mai gasit vreodata. Iar anii au trecut. 11 la numar. Si in casa noastra, a noastra, am mai sarbatorit zile de nastere. Si alt soi de prajituri ne-au mai trecut pragul, puse pe o masa ceva mai mare, in vreme ce copiii ne-au intrecut la inaltime, adevarati barbati. Uneori a mai rasunat melodia in casa, dar din ce in ce mai putin. La fel si in sufletele noastre. Fiindca ne-am pierdut doi, ne-am regasit unul… cate unul si tot mai putin intr-unul. Intr-o casa mare, din ce in ce mai straini. Poate mai putin motivati, poate fara scopuri comune… uniti de amintiri. Si, uneori, mai caut in suflet si in memorie o amintire legata de o zi, o ora sau un minut de rasfat, in care m-am simtit alintata de un gest sau de un gust fara seaman pe lume. Atunci… v-am povestit, cand… priveam pe fereastra si sufletul mi-era frant in doua. Soare, frumos, glasuri de copii, vara. Lumea se vedea altfel de la etajul 1. Eram liberi amandoi in acea zi. Nothing gonna change my love for you… indiferent unde vom fi… pierduti doi si regasiti unul… cate unul si tot mai putin intr-unul.
(Antonia Bogdana Balan, blogger „La Marginea Casniciei”, autor roman de dragoste „Te iubesc, Filip!”)

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.