Privesc, la interval de câteva zile, două fotografii cu aceeași femeie în ipostaze diferite. În prima, văd o mamă care își ține pruncul în brațe și zâmbește. Cuvântul care îmi vine în minte când văd această fotografie? Fericire. La pachet cu pruncul, au venit oboseala, nopțile nedormite, imensa responsabilitate, neliniștea, dar un sentiment de iubire copleșitoare, nemaitrăită până acum. Presupun că auzise de atâtea ori de iubirea necondiționată, însă acum o trăiește, acum realizează cu adevărat ce înseamnă să iubești cu toată ființa ta. Nu mai poate da înapoi – nici nu vrea – de acum viața ei s-a schimbat ireversibil. Tot universul ei s-a schimbat în momentul în care a devinit mamă.
În cea de-a doua, zăresc un chip frumos, machiat impecabil. Admir trăsăturile frumoase, dar nimic nu îmi rămâne întipărit în minte. Femeia din fotografie zâmbește, însă nu-mi dau seama dacă zâmbetul ei reflectă o emoție anume. Nu știu dacă peste câteva zile îmi voi reaminti această fotografie, am văzut de atâtea ori astfel de fotografii, e una dintr-o mie.
E clar că ea se simte frumoasă în ambele fotografii: în prima e naturală, radioasă, e senină, e o mamă a cărei frumuseţe vine din interior, o mamă căreia nu-i pasă de aparenţe, pe când în cea de-a doua e o femeie fără cusur. Atât. Nu pot descifra nicio stare sufletească, mă gândesc doar la faptul că machiajul nu mă lasă să trec dincolo de aparențe.
Odată cu aceaste fotografii, plec în căutarea timpului pierdut: retrăiesc, cu intensitate, senzații din primele luni de viața ale copilului meu. Luni bulversante, luni în care a trebuit să o iau de la zero, pentru că nimic din ceea ce aflasem dinainte nu corespundea realității. Luni în care a trebuit să învăț să devin mamă, nu din cărți, nu din sfaturi, ci încercând să fac ce cred eu că este mai bine pentru pruncul meu. Știu că eram preocupată dacă iau decizii corecte sau nu, dacă am tot ce îmi trebuie la îndemână, dacă este prea cald sau prea frig în camera copilului, dacă a mâncat sau a luat suficient în greutate etc. Ca orice parinte care trăiește într-o epocă în care dispune de tehnologie modernă, făceam zeci de fotografii cu pruncul meu sau selfie-uri cu mine și el, astfel încât, peste timp, să nu uit aceste momente magice, unice. Acum, uitându-mă retrospectiv la ele, observ că nu sunt machiată, că par obosită, dar nu-mi pasă. Toate au însă un numitor comun: zâmbetul meu fericit. Zâmbetul acesta este singurul machiaj de care aveam nevoie în momentele respective.
Pentru unii oameni, pe primul loc sunt aparenţele, felul în care arată sau – mai exact – cum se arată celorlaţi. Nu vreau să fiu ipocrită, poate că până la un punct și eu fac parte din această categorie, însă nu vreau să devin vreodată sclava machiajului. Nu vreau să duc gunoiul machiată, nu vreau să mă duc la plajă fardată, nu vreau ca soțul meu să mă vadă întodeauna impecabilă. Cu sau fară imperfecțiuni vizibile, tot eu sunt. Important este să fiu sănătoasă, înconjurată de cei dragi și mulțumită de viața mea. Cu sau fără machiaj.
