În fiecare zi ceva îmi reamintește că suntem o combinație stranie de energii și amintiri, de credințe și speranțe adunate în timp, de vise și vinovății. Ceea ce se arată la prima vedere – contur de carne, împletituri de sânge, unduiri și zâmbete – e doar fațada unui întreg univers pe care îl purtăm cu noi pretutindeni, fără să-i înțelegem, totuși, nici legile, nici furtunile, nici tăcerile. Un univers pe care îl rostogolim mai departe, în ștafetele iubirii din care se nasc copii și destine.
La început m-am simțit împovărată de o asemenea descoperire. Gândul că fiecare gest grăbit, fiecare lacrimă, fiecare nerozie, fiecare vinovăție se întipărește și în genele mele și în genele copiilor mei m-a bulversat, făcându-mă să mă tem de orice greșeală. Răspunderea multiplicată la infinit în toate stelele universului mi s-a părut prea greu de purtat și mi s-a făcut dor să nu știu nimic și să uit ce-am aflat. Să trăiesc doar clipa de azi, pentru azi. Doar splendoarea sărutului de acum, fără nicio promisiune pentru iubirea de atunci. Să pot să păstrez doar lumina unui surâs fugar, salvat de la risipă – ce paradox! – de un selfie la modă.
Dar, în timp, revelația că nu trăiesc numai de azi pe mâine m-a obligat să îmi fac zilele din ce în ce mai frumoase. Răspunderea de a da mai departe splendoarea – sau hidoșenia – a ceea aleg să văd și să mi se întâmple m-au forțat să învăț să deosebesc binele de rău, frumosul de urât și adevărul de minciună. Am asudat învățând. Am hohotit trudind. Iar, într-un final, m-am pomenit fericită, trăind pleiade de miracole alături de bărbatul și de copiii mei, într-o mare iubire în care nu ridicăm unii asupra altora nici îndoiala, nici palma, nici cuvântul cel rău care ar putea otrăvi bucuria zilei sau a vieții viitoare.
Am învățat să fiu fericită de frică. Și apoi m-am obișnuit așa. E și ăsta un drum. Cel mai caraghios, mai răsucit și mai absurd dintre toate! Dar mai bun decât cele care nu pornesc de niciunde și nu ajung, nicicând, nicăieri…
