Cel mai recent volum publicat sub semnătura poetului este splendida antologie – “TE IUBESC, DOAMNE” – care cuprinde poeme scrise între 2020-2022, la care se adaugă 46 de poeme inedite. Motto-ul volumului este frisonant: “Cred, Doamne!/Ajută necredinței mele”.
Ne aflăm la hotarul dintre certitudinea credinței și îndoiala de a te găsi, spiritual vorbind, acolo unde ar trebui să fii. Balansul între lumini și umbre este justificat de starea de sănătate a poetului, care trece prin chinuri fizice inimaginabile și, deși a iubit mereu viața, cu toată ființa lui, se gândește obsedant la inevitabila moarte. Volumele de poezii scrise în acești doi ani sunt un strigăt către cer, o rugă către Dumnezeu, dar și o încercare de acceptare a morții iminente.
Cu toții suntem niște risipitori cu timpul hărăzit în plan terestru și ne confruntăm cu uimirea împietrită a trecerii timpului: “am albit într-o noapte/am albit/cât zece zarzări înfloriți/cât un colț de Siberie/peste cruci viscolit”; “cine credea că voi îmbătrâni/eu care-am inventat atâtea veșnicii”.
Propria identitate se prăbușește sub cupola gândului: “dar între mine și mine e-atâta nemărginire”.
Unde să te regăsești în hățișul căutărilor fără sfârșit? Doar spovedania prin scris îl ajută să depășească zi după zi, una mai chinuitoare ca alta: “sunt atât de trist încât aud toate marginile lumii cum se frâng/aș vrea să cobor în inima mea dar nu ajung”.
Din antologia amintită nu lipsesc poeziile de dragoste. Despre iubire, Constantin Preda vorbește cu evlavie și recunoștința de a o fi trăit. Definițiile sale poetice sunt de o frumusețe și profunzime unice. Ploaia este “povestea de dragoste a doi oameni de zăpadă/care au iubit aceeași ninsoare” și “cel mai frumos jurământ al singurătății”. Vântul “spulberă cenușa scrisorilor/pe care nu le-am scris” – sunt doar câteva imagini tulburătoare, cu o vibrație nepământeană.
Suferința din dragoste este surprinsă tot în versuri care risipesc ego-ul, pentru a-l retopi și ctitori la loc: “nu știu dacă pumnalul care ești tu/închide sau deschide rana care sunt eu”; “sfâșietoare/albastre, albastre/pe aceeași pernă/plâng depărtările noastre”.
Și, pare să fie adevărat ce se spune, că poți trăi cât într-o viață doar în alveola unei clipe:
“vrei să fugi cu mine în inima mea?
acolo unde un munte vrăjit se ascunde
vrei să ne lăsăm răstigniți
pe crucea acestei secunde?”.
Aparent, sensibilitatea poetului îți poartă gândul către o ființă fragilă, ușor de rănit, făuritor de versuri durute, în care suferința îl cotropește iremediabil. Constantin Preda nu este un om slab. Și nici învins. Forța sa creatoare este izvorul de apă vie din basme, care îl readuce la viață de fiecare dată. A declarat public că, dacă ar înceta să scrie, ar muri. Poezia este seva care îl salvează din toate iadurile bolii. Este promisiunea următorului răsărit de soare, este însuși sensul de a exista și este misiunea sa pe acest pământ. În ciuda testamentelor sale poetice, viața pulsează cu fermitatea celor născuți învingători.
…”acest poem îl scriu cu prețul vieții mele
poate mâine nu voi mai fi
de fapt eu n-am existat niciodată
decât sub forma unor poezii
……………………………………………
acest poem este un nod
de stele-ntr-o batistă
scrise de un poet
ce nu există”
Într-adevăr, Constantin Preda nu scrie poezii! El este însăși POEZIA!
Categorii:
Cărți
