Timpul rămâne pe peron, asta e clar, Doamnă. Să se joace cu cei rămaşi, ca leul cu prada. Dar el e ghiftuit şi artist, practică arta contemplaţiei, el nu-şi devorează victimele, le lasă să li se usuce pielea, să li se stingă ochii, să le albească părul, oasele, la soare, de-atâta amintire.
Timpul care ne zîmbeşte
Nu-i la fel cu timpul care
Nu mai vrea după o vreme
Să ne care în spinare
Timpul doldora de mere
Cînd secundele sunt multe
E făcut să te asculte,
Să promită înviere
Timpul văduvit de ore
E făcut din stele sumbre,
Din eclipse şi secunde
Care vor să te devore
Mi-am amintit de versurile acestea cărora m-am străduit, nu demult, să le croiesc hăinuţe noi, în altă limbă. Aparţin unei minunate piese de teatru pentru copii, a lui Matei Vişniec, “Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele”. Totul e despre timp în piesa aceasta, de la titlu – atenţie la imperfectul neliniştitor – şi până la “inima roşie, luminoasă, care palpită” la final. Căci, din Omul de zăpadă căruia i s-a împlinit dorinţa în plină primăvară, rămâne doar inima cu care Soarele cel înţelept ştie ce să facă. Piesa e despre un drum şi un ţel, adică despre fiecare dintre noi. Par să ne salveze întâlnirile “colaterale” cu ceilalţi, ele, intâmplătoarele, binele aruncat în mare pe care nici măcar nu-l ţinem minte. Pe unii dintre noi, mai norocoşi, îi mai salvează câte un pic, pic, pic, vreo carte. Piesa aceasta, publicată în ediţie bilingvă (română şi franceză), cu minunate ilustraţii, e o carte de leac, crede-mă. Mie mi-a fost.
Vin înaintea ta şi-ţi zic: Iartă-mă, dar nu ştiu nimic. Nimic despre plecarea lui Enghidu, care vâna cu tine, lei. Nimic despre urlet, hohot, gaură de şarpe, cimitir, zgomot, voci. Numai cel pe care-l strigi nu-ţi răspunde. În genunchi îţi zic: Iartă-mă, dar nu sunt în stare de nimic. Nici cu fapta, nici cu vorba. Cuvintele nespuse aşa rămân, mi le imaginez plutind într-o băşică uriaşă de peşte. Nici la tactici de evaziune nu mă pricep. Cele pe care le-am practicat (şi, cu siguranţă, îmi va fi dat să le mai practic) sunt imperfecte, puerile, dârdâie de frig în plină vară. Somnul este una dintre ele. Am putea să ne luam de mână şi să dormim ultimii douăzeci de ani. Ce zici? Printre cele mai absurde întrebări pe care mi le amintesc este celebra “Ce-aţi făcut în ultimii douăzeci de ani?” Când răsărise stupizenia asta şi se întinsese ca pirul pe tarlaua brusc eliberată, abia de-i număram. Azi, hai să-i dormim şi să-i visăm, întorcându-i. Pe o plajă studenţească şi săracă, unde să răsune în difuzoare atemporale “Wonderful life”.
Here I go out to sea again / The sunshine fills my hair / And dreams hang in the air / Gulls in the sky and in my blue eye / You know it feels unfair / There’s magic everywhere / Look at me standing / Here on my own again / Up straight in the sunshine…
No need to run and hide
It’s a wonderful, wonderful life
No need to laugh and cry
It’s a wonderful, wonderful life
P.S. Ochii ei verzi, alungiţi spre noi cu dermatograf Farmec, proaspăt scos din ascuţitoare. Închide-i pe ai tăi şi-ai să-i vezi pe ai ei.
