fbpx

Jurnal de călătorie

de

În Rai foame nu-i, nici sete nu-i, nici osteneală nu-i.

(TUDOR ARGHEZI)

Fiecare îşi are leacul lui, Doamnă. Sau neleacul. Al meu nu e în scris, mi-e clar. Cred că e făcut din petice, puţin de ici, puţin de colea. Nu vindecare caut în scris, ci noimă. Nicicând nu-ţi voi mai trimite, Doamnă, o altă scrisoare despre drumul acestei toamne. Durerii îi plac ospeţele proaspete, mâncărurile calde, aburii lacrimilor fierbinţi. În casa fără uşi a morţii, cel mai probabil e să te îmbrâncească un telefon. Ştiam că dinspre el îmi va veni năpasta şi am amorţit numai când am văzut cine mă suna, aproape de miezul nopţii. Şi am încercat să mă pregătesc pentru ceea ce nimeni nu e pregatit, în veci.

  1. Ziua zero. E noapte. E duminică şi mă uit la un serial poliţist franţuzesc, în pijamale. Sună telefonul, văd cine mă sună şi îngheţ. Chiar aşa: mi se face frrrrrrig. “Săru-mâna, din păcate, trebuie să vă dau o veste tristă, a picat pe mine să vă spun, ştiţi…” Nu ştiam, dar tocmai aflu. Vocea mesagerului este lucidă şi amabilă, chiar binevoitoare şi oarecum perplexă. Totuşi, taie ca briciul. Îmi povesteşte când şi cum. Mă smuceşte într-o realitate pe care nu pot s-o accept. Eu trag de timp, însă el se grăbeşte. Îl înţeleg, dar nu atunci. Tata trebuie să plece de Acolo în jumătate de oră. Aflu şi unde, aflu şi cu cine. Mă sfătuieşte să-mi sun familia ca să se ocupe. Care familie? Familia mea e ca o gură ştirbă, cu dinţi puţini, cu măsele care mestecă în gol, depărtate şi neputincioase. Am, în schimb, Prietene, la care mi-e nădejdea. Şi sun. La ora unu noaptea, Elena îşi ia băieţelul de zece ani si pe mama ei, îi suie în maşină şi pleacă la Casa Albastră. Să-i ducă tatei hainele “tocmite” de astă-vară.
  2. Ziua dintâi. “Niciodată în viaţa mea” (de la Vlăduţ citire) nu o să mă mai plâng că n-am noroc. Sunt norocoasă până în vârful unghiilor, am norocul acela esenţial, care se arată când îţi crapă buza, când îţi arde cămaşa! Suntem norocoşi amândoi, Tăticule. Două femei, mamă şi fiică, ne ajută să ne întâlnim cum trebuie, unde trebuie. Din sfântă bunătatea lor! Elena împarte cu tine aceeaşi zi onomastică, cât despre tanti Cristina, mama ei, ea e născută în ajunul Crăciunului, când şi Măicuţa Domnului se pregătea să nască. Poartă nume sfânt şi e, pentru mine, întruparea ajutorului Lui, pe pământ. Un râu de sănătate să le fie dat, şi oameni ca ele, să le fie aproape, la Nevoie. În sănătate să li se întoarcă tot binele pe care ni-l fac!
  3. Ziua a doua. Tatălui meu i-a plăcut mereu, toamna. La Bucureşti, soarele revarsă miere de tei peste copaci. De pe tărâmul durerii, de unde vin şi mă intorc, într-un du-te vino năucitor, nu încetez să observ oamenii, fiecare în vieţile lor. Mi-aş schimba cămaşa neagră cu a fiecăruia. Şoferul de la Kirvad este binevoitor şi discret. “Unde să vă las?” “La cimitir” – îmi vine să-i zic -. “La Kaufland.” Începe Drumul Fricii.
  4. Ziua a treia. Acasă miroase frumos. Vremea mângâie şi taie. Se uită vara înapoi şi se miră că ne-am întors atât de repede. Mă duc să o iau pe Anişoara din staţia lui 43. Ea e una dintre aripile pe care mi le-a lăsat Mama, când a plecat, la Cernavodă. Dacă ar fi să i se dea un nume balsamului pentru suflete, ar trebui să i se spună Anişoara. Venim în urma ta, de braţ, trei femei, trei generaţii. Două din sângele tău şi una ca şi cum ar fi. Ar trebui să plouă şi să fie urât! Uită-te şi tu pe ce minunăţie de vreme trebuie să te lăsăm aici! M-aş lungi pe piatră, lângă crucea de lemn, dar mi-e ruşine.
  5. Ziua a patra. Încă mai ai trandafiri în faţa geamului. Dacă m-ar bate gândurile Virginiei Wolf, nu cu pietre mi-aş umple buzunarele, ci cu castane. Au apărut unele noi, de un maro închis, aproape negru. Multe şi mici. Castane de doliu, mă gândesc, şi le încălzesc în palme. S-au întors pisicile la geamul de la bucătărie. Fug să le cumpăr parizer.
  6. Ziua a cincea. Ne prezentăm cu cardul şi cu buletinul tău, la CEC. Una dintre noi trebuie să rămână afară. Şi stau. Şi aştept. Măriuţa stă pe gărduţul de piatră, una cu telefonul. Mie nu-mi arde. În sfârşit, îi recit poemul în proză, doamnei cu unghii roşii, şi-i întind cardul. Mi-l dă înapoi. “Luaţi-l, Doamnă, nouă nu ne mai trebuie.” Mie, nici atât.
  7. Ziua a şasea. Scoatem certificatul de deces de la Casa Căsătoriilor. Oare certificatul de căsătorie n-ar trebui scos de la Morgă?
  8. Ziua a şaptea. Haine, haine. Lucruşoarele tale miros frumos, a curat şi a Jacques. Parfumul tău spaniol, pe care ţi-l aduc de douăzeci şi opt de ani de ani.
  9. Ziua a opta. Fug de cunoscuţi. Când pot. Până la urmă, o iau ca pe o aruncare de zaruri. Mă văd în negru şi fac legătura. Apoi dau explicaţiile de rigoare: când şi în ce fel. Ascult consolările de rigoare. Aş merge pe sub pământ, dac-aş putea. Îţi facem pomenirea de nouă zile. Mi-a ieşit cam moale, coliva. Ţie aşa îţi plăcea, Tată, nu să oboseşti mestecând. Toate ies pe gustul tău. Tămâind, la cimitir, îmi sare o scânteie din cărbunele aprins, iar coroana noastră începe să fumege. E cald, bate vântul, brăduţul uscat se aprinde ca iasca. Nu arde cu flacără, doar fumegă, ca o candelă bătută de vânt. Fug cu ea în braţe, la fântână, şi o răcoresc. Ai vrut să o ţin eu în braţe şi să ţi-o mai aduc o dată… Crizantemele miros ca-n grădină.
  10. Ziua a noua. La geamul tău ce strălucea… De afară, văd perdelele trase în camera ta, de la mansardă. Ne fereşte Dumnezeu de Covid, n-avem timp de el, acum. E ultimul meu drum pe Şoseaua din vii. Care dă direct în Cimitir. Printr-un lapsus simbolic, îi ziceam mereu Şoseaua dintre vii. Aveam dreptate. La nici cinci sute de metri, începe Şoseaua dintre morţi.
  11. Ziua a zecea. Am căutat cuie, să bat unul deasupra uşii, ca să-ţi agăţ cana. Scotocesc în cămară, printre cutiile tale. Nu găsesc şi mă descurc altfel, căniţa cu apă şi prosopul veghează acum uşa. Când ne întoarcem acasă, de la Cora, găsim holul plin de cuie şi o cutiuţă goală, de faringosept, deschisă simetric: un capac la fiecare prag. Ia cuie! ai vrut să-mi spui.
  12. Ziua a unsprezecea. Din 5-41 se vede portul. Îmi promit să vin, la vară, şi să poleiesc cu poveştile tale, drumul dintre Poarta şase, Poarta doi şi Poarta unu. Ai iubit atât de mult vapoarele, încât niciodată nu te-am întrebat dacă ţi-ar fi plăcut să fii altceva.
  13. Ziua a douăsprezecea. Cutreierăm amândouă oraşul, noi, bocitoarele tale, sângele tău împrăştiat prin lume. Te căutăm peste tot, prin pieţe, prin parcuri şi prin cofetării. Până şi la Alfa-beta ajungem, celebra alimentară din anii 90, unde te duceai zilnic, cu nepoţica de mână. Ea îmi vorbeşte despre jeleurile de căpşuni pe care i le luai de acolo şi-mi vine să intru să ne cumpărăm o punguţă. Am mânca-o până acasă, între lacrimă şi lacrimă.
  14. În noaptea asta plecăm. Ne ducem, nu ne întoarcem. Am umplut pervazul cu bucăţele de crenvurşti pentru Miaunica şi pentru Jamie. Sfiosu’ n-a mai venit de mult. Îi duc şi lui grija. Încui uşa, îmi potrivesc rucsacul în spate, îndrept colţul prosopului alb, de deasupra uşii, îmi cuprind casa într-o ultimă privire lacomă şi plec.

Cine ne aşteaptă când nimeni nu ne mai aşteaptă?

P.S. “Cimitirul e ca o gară, la care cei rămaşi singuri se întorc neîntrerupt ca să mai vadă o dată linia de-a lungul căreia cei plecaţi s-au depărtat. Drumul e nesfârşit şi se scufundă în zarea vânătă dintre copaci: Încotro s-au dus? Drept înainte, până ce nu s-au mai văzut.” (Tudor Arghezi, Cimitirul Buna-Vestire)

 

 

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.