fbpx

A zecea vară cu Vlad

de

S-ar zice că se face vară de-tot şi de-geaba, Doamnă! Ne-a prins vara izolaţi, care pe unde ne aflăm, şi ne uităm îngrijoraţi în ograda tovarăşilor de joacă, să vedem, ei ce fac? Îi lasă Tanti Mama Lor să iasă din curte sau încă nu? Noi, de exemplu, pe plaiurile vechii Hispanii (ţinutul iepurilor, cum îi ziceau romanii) am ieşit din casă şi-avem voie, deocamdată, numai până la buda din fundul curţii.

Ne-a scos Mama albiile mari şi ne lasă să ne îmbăiem, la soare. Care are gârla aproape, poate să iasă, dar înscris.

Cuvântul de ordine este ÎNSCRIEREA. Cu cât trebuie să se înscrie omul mai mult, cu atât e mai amărât şi mai vai de capul lui. Eu, bunăoară, trebuie să mă înscriu la consulat. Psihopedagogii ne învaţă că trebuie să ne învingem fricile, să le luăm de piept, vitejeşte, ca să ne vindecăm. Eu n-am leac, încă! Cum văd că vine vremea înscrierii pentru paşaport, cum nu mai dorm, nu mai mănânc, îm cade părul, mi se clatină dinţii, mă uit urât la toată lumea şi aştept să-mi cadă toate legile lui Murphy în cap. Mi se apropie sorocul. Îmi transpiră mustaţa sub mască numai când mă gândesc. Mi-a mai transpirat aşa ieri, când am vrut să duc mai departe un fel de lanţ al faptelor bune. Mi se făcuse un bine cu B mare şi-am vrut să-l dau şi eu mai departe. Eram la Bankia, la scos bani de la perete, vorba lui nenea Vasile, Dumnezeu să-l ţină în slava Lui, că tare mai era deştept şi bun! “Peretele” este bancomatul. În timp ce butonam concentrată, cu masca pe mutră, intră în colivie (banca era închisă, doar holul cu bancomatele era deschis) un frate de-o limbă cu mine. El moldovean, eu dobrogeancă. Şi mă roagă în spaniolă să-l ajut să plătească taxa Digi în contul Bankiei, el neavând cont la Bankia, ci la altă bancă. Mă recunoscuse, cred, dar aşa îi venise lui la îndemână, să mă ia pe spaniolă. Doamnă, mi-a venit să-i zic că nu mă pricep, era o căldură infernală acolo, iar pe mine mă aştepta veterinara, să mă uşureze de 60 €, în schimbul a trei pipete antipurici şi a unui spray cu acizi omega 3. (Olaf a luat purici de la pisicile de pe acoperiş şi, în plus, îi mai cade şi blana lui de împărat persan. Mă simt datoare să lungesc paranteza şi să-ţi spun că nu-l pot păcăli cu acizii pentru regenerarea blăniţei, cu niciun chip, preferă să stea nemâncat decât să i se spurce pateuţul sau bobiţele lui, cu uleiul acela mârşav. Mai că nu mi-a zis ce să fac cu el, tot dă târcoale pe la farfuriuţe şi pleacă repede, disperat, după ce le miroase puţin. Am zis să-l păcălesc şi să-i mai pun niţel pateu peste ăla “botezat” cu acizii graşi, dar neam! A lins ce avea deasupra şi a lăsat “blatul” insiropat cu uleiul vitaminos, care m-a costat 30€. Închid paranteza).

Domnul compatriot mă tot ruga, mă înghesuia cu cardul lui, mi-l arăta că e de la o altă bancă şi că nu ştia ce să-i facă bancomatului de la Bankia. Atunci mi-am amintit de cel care-şi pierduse timpul cu mine, cu doar zece minute înainte, ca să mă ajute şi să-mi dea speranţă, şi i-am zis chiar aşa: tocmai m-a ajutat şi pe mine cineva, când mă aşteptam mai puţin, aşa că, hai, spune-mi ce ai de făcut. Am stat vreo douăzeci de minute, pe mine curgeau apele, el îşi aruncase masca în traistă, roşu de nervi, eu imi pierdusem orice reţinere şi mă răţoiam la el să-mi dicteze bine numărul de cont; îl avea pe un bon, nu se vedeau bine cifrele, iar eu venisem fără ochelari de vedere. Am biruit într-un sfârşit, după ce i-am zis să o lase naibii de spaniolă şi să-mi dicteze numerele în româneşte. Tot le mai încurca, dar, mă rog, am ieşit la liman, iar domnul Chiotu a plecat fericit cu dovada de plată, în mână. Nu înainte de a mă întreba despre soţul meu, ce-i cu el, de nu-l mai vede în tren, dimineţile. Lucrează de acasă îi zic, norocul lui, spune domnul Chiotu, eu muncesc de luni până vineri, m-au luat nişte faianţari. Zic da, cam greu să pui faianţa prin zoom, şi aşa ne-am despărţit: el, fericit că şi-a achitat abonamentul Digi, eu, mulţumită de culoarea roz-bombon a karmei mele.

Dar Doamnă, hai să-ţi spun o bucurie! (E a Lui expresia, i-am furat atatea, de la gogoi[1], la pana mea de fucuruş[2]…). Bucuria cu care îmi începe mie, vara, de zece ani încoace! E ziua Lui! Prietenul meu cel mai bun, născut de Solstiţiu, ca să ne bucure verile, împlineşte azi zece ani. ZECE ANI.

Vlad, prinţul de Tomis I, cavalerul celor două ronduri, Infantul Regatului Leagănelor e azi un băieţel serios şi cam ostenit de viaţă. Era obosit încă de dimineaţă, la telefon, însă mi-a mărturisit că e foarte mulţumit de cadourile primite şi de programul lui de vacanţă. S-a întors în patrie, la Bica lui, şi-a reîntâlnit prietenii “din copilărie” şi şi-au reluat jocul de unde l-au lăsat toamna trecută, când plecau mai toţi, pe rând, ca păsările călătoare, prin Angliile şi Spaniile lor. Am încercat eu să-l mai înveselesc, dar n-avea, mititelul, chef de vorbă. Nu l-am mai întrebat de şcoală şi de alte poveri. Nici el nu mi-a mai pomenit-o, de parcă nici n-ar fi. Între clasa a III-a, cam urâţică şi ciudăţică, şi clasa a IV-a, “terminală”, stă o nouă vară a copilăriei lui. Aşa că despre ea trebuie să vorbim, despre bucuriile care îl aşteaptă, despre libertatea dimineţilor senine, cu pescăruşii la geam – lui chiar îi vin pescăruşii la geam, ca gâştele fermecate din basmele lui Hans Christian Andersen -, despre rutina binecuvântată a orelor de joacă, orelor de masă şi orelor de odihnă, vegheate de zeiţa lui protectoare, Bunica-Bica. Un copil înconjurat cu atâta atenţie şi dragoste, mereu de mână cu Mami şi Tati, nu are de ce să se teamă şi să-i spună clipei să mai stea. Toate clipele ce vor veni îi vor fi învelite în vorbe de alint şi de încurajare. O Mare Dragoste îi uneşte pe toţi, iar mie îmi creşte un capot de vecină invidioasă, când îi văd cum pleacă şi vin, crescându-şi fiul şi nepotul cu simplitatea şi instinctul părinţilor adevăraţi.

Nu ştiu dacă-mi va fi dat să-l revăd în vara aceasta. Ar fi pentru prima oară în cei zece ani de când îmi este far şi poartă deschisă, fără să ştie. Niciunul dintre noi n-o vom mai vedea pe Ada, cu tulpănaşul ei verde, stând pe bancă. El îi zicea “Ada”, că se aveau dragi. Eu, “tanti Vasilescu”, că am rămas un copil respectuos. Dar amândoi vom căuta bucuriile fiecărei clipe, el, cu firescul celor zece ani înfloriţi, eu, cu seninătatea cu care-l privesc, de aici, cum pleacă pe alee, cu Bica din urmă. Şi cine ştie, poate rândurilor acestea le va creşte, prin august, un “va urma”! De la Îngerul Verii învăţ, de zece ani încoace, jocul de-a speranţa.

[1] Gogoi – gunoi, în zicerea lui Bebe-Biiţel.

[2] Pana mea de fucuruş pana mea de pescăruş, pe limba aceluiaşi zeu mititel.

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.