fbpx

Copilăria din cană

de

Când nu ştii cum să începi, iar locul unde vrei să ajungi nu are nici gară, nici peron, nici tren, scrie, la noroc, primul cuvânt care ţi se strecoară printre petele de pe ochelari. De exemplu, căniţă. Obiectul care tocmai mi l-a inspirat e o ulcică lucioasă, luată din Piaţa Griviţei, de demult, de pe vremea când se potcoveau puricii cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi iubirea dădea toate ferestrele de perete. E umplută cu pixuri, creioane, gume, semne de carte, carioci, coduri pin si puk. Nu o cană, ci o căniţă cu apă, ceream, pe la uşile vecinilor de la parter, părinţi mai miloşi, când setea mă apuca de şireturile prăfuite şi nu mă mai lăsa să mă joc. Deşi avea multe, mama nu le umplea decât pentru copiii altora. Pe mine, dacă mă vedea printre ei, mă băga în casă. Mai toate mamele făceau la fel, drept care ne împărţeam cu diplomaţie uşile, fiecare cerea de la alta, ocolindu-şi mama proprie.

“…Săru’mâna, tanti Sârbu, ne daţi şi nouă o căniţă cu apă? “

Îmi luam revanşa când intram în casă şi auzeam: “Ce faci la baie? Să nu bei apă acum, că faci pneumonie, mai aşteaptă să te mai linişteşti!” “Nu, mă spăl pe mâini şi pe ochi” răspundeam cu siguranţa unui poligraf imbatabil, în timp ce-mi puneam gura la robinet şi mă umflam, la propriu, de apă. Eu eram cana şi tot eu însetatul.

De Moşi, vecinele făceau schimb de căniţe, modelele erau limitate, toate aveau acelaşi preţ şi lumea le cumpăra din acelaşi loc. Cu flori, cu fructe, cu motive folclorice, şi cam atât. Veneau pline cu suc rece sau cu Pepsi, după buzunar şi pile la cofetărie. Miraculos, câteodată, cu Bem-Bem. Apoi, se umpleau ameninţător cu lapte – simt nevoia să-ţi împărtăşesc un secret, Doamnă: nu-mi place laptele deloc, dar deloc!!! – sau cu ceai, mereu prea fierbinte. Trăgeau a biseptol şi polidin.

Bunica mea avea două căni smălţuite permanente şi una sezonieră, pe butoiul cu varză. Cele permanente îşi schimbaseră bulinele între ele: cea de pe găleata din casă era albă cu buline roşii, iar cea legată cu lanţ, de la pompă, era roşie cu buline albe. (Poate şi de acolo mi se trage patima bulinelor şi a picăţelelor, cine ştie?) Nici că exista ceva mai răcoritor, după o farfurioară de spumă-de-dulceaţă-de-caise, decât o cană cu apă rece, de la pompa mereu ţârâitoare. Partea mea de rai cernavodean încape în căniţa de la poartă şi are vedere panoramică la Pod.

Surorile lor mai mici şi mai nobile, ceştile, sunt nişte extraordinare personaje literare; cât de interesantă, inutilă şi frumoasă ar fi o antologie a ceştilor din literatura română! Nici un mic dicţionar al ceşcuţelor n-ar fi de lepădat, unul cronologic, desigur, adus până la inexpresivele ceşcuţe de yena, din prezent. Pledez pentru ceştile clasice, imitatoare cinstite şi groase ale porţelanurilor franţuzeşti, chinezeşti sau nemţeşti, de-a pururea citite, niciodată pipăite.

Despre trei ceşti îţi voi vorbi: două moldoveneşti, apărute în perioada interbelică, şi una ardelenească (deşi nu pare), mai tânără cam cu jumătate de secol, evocată în plin comunism de către cel mai iubit dintre pământeni. Şi toate trei sunt aşezate pe raftul cel mai de sus, al copilăriei.

Scoate, Doamnă, ceşcuţele acelea frumoase de pe vremea primei tale gazde, iar eu vin cu ibricul meu turcesc. Şi hai să-ţi povestesc despre o fetiţă pe care am iubit-o de la prima vedere, de la prima citire, dintr-un volum înfoiat şi ciufulit, scos de la biblioteca şcolii 30, pe vremea când vacanţele dospeau în cărţi. O cheamă Luchi, nu merge încă la şcoală, şi a venit în vizită la dumnealui.

Dumnealui e domnul Neculai Frunză, chiriaşul căsuţei noastre de la poartă, Stă acolo singur. Îl îngrijeşte, ca pe un copil, o femeie bătrână, scurtă, groasă şi cu ochelari: baba Ana. Şi-i bine în odaia lui conu’ Neculai, e plină de cărţi, de jurnale şi de bibelouri care-şi au fiecare numele şi beteşugul lor.

(…) – Aşa… gata política! Şi-acuma bem si noi o cafeluţă, Luchi?

Nici vorbă că bem. O face conu’ Neculai, cu mâna lui. E amăruie şi parfumată. El o bea dintr-o ceaşcă de ceai cu o pansea mare, în relief. Eu o beau dintr-o ceşcuţă cât un degetar, dar înflorită tot cu o pansea.

Mâna bătrânului tremură. Sub scoica linguriţei se clatină o picătură brună: cade’… nu cade?… N-a căzut. Dintr-o singură linguriţă mi s-a şi umplut ceşcuţa. Şi are şi caimac!

– Da’ de-o ţigară, ce-ai zice mata, Luchi?

Gluma asta o spune totdeauna conu’ Neculai când îşi răstoarnă ibricul, cu drojdie cu tot, în ceaşca dea mare.

Acum, ceştile stau alături pe tablà. Una mare-mare, cealaltă mititică-mititică, fiecare cu panseluţa ei. Şi fiecare înalţă câte un firişor de abur, tremurat şi dulce.

– Ce râzi, fetiţo?

– Râd… că ceaşca matale a fătat un pui de ceaşcă, coane Neculai…”

Ceştile lui conu’ Neculai sunt scoase din A murit Luchi! (1942) de Otilia Cazimir, pe urmele căreia pornesc mereu, ori de câte ori ajung prin dulce târgul Ieşilor. Într-o vară, am mângâiat în curtea ei o pisică stră-strănepoată a pisicii de lângă obrazul scriitoarei. Sau stră-stră-stră, ce mai contează. Şi, Doamnă, îi semăna leit.

Trecem Uliţa copilăriei şi intrăm În casa bunicilor (1938), de Ionel Teodoreanu. Şi pe ea o ştiam pe dinafară.

“Între timp, bunicul se plimbă prin odaie, bându-şi laptele din ceaşcă. O înghiţitură de lapte, face câţiva pasi, parcă meditând, se întoarce şi iar mai bea. Ceașca e ovală şi rosie. Şi mai rosie, fiindcă laptele e alb, ca şi bunicul. E plină şi sprintenă. Parcă respiră adânc, după fugă, abia oprită. ‘Şi matale-ţi place, zâmbeşte el. Asta-i ceaşca me. Am cumpărat-o eu odată cu fragi…’ A fost la cules fragi ceaşca bunicului. Când va iubi întâia oară, inima nepotului îşi va aduce aminte de ceaşca cu fragi din casa bunicilor, dacă fata va avea obrajii rotunzi ca ceaşca şi zâmbet alb ca laptele.”

A treia ceaşcă apare chiar la începutul romanului Cel mai iubit dintre pământeni (1980), de Marin Preda. N-am uitat-o niciodată pentru că, citind despre Silvia, mama lui Victor Petrini, am zărit capotul matlasat, cu panseluţe, al Mamei mele, aplecat deasupra ceştii mele cu lapte. Fragmentul ce urmează ne arată nouă de ce Marin Preda este un scriitor excepţional:

“Mica noastră casă cu grădiniţă mi se părea un colţ al paradisului şi totdeauna se întâmpla s-o găsesc aplecată asupra a ceva: ştia să insufle viaţă lucrurilor. Toată copilăria mea am băut cafea cu lapte dintr-o frumoasă ceaşcă de porţelan, cu flori roşii şi albastre. Mişcările mâinilor mamei, când mi-o punea înainte, erau atât de încetinite şi îmi sugerau atât de curios sentimentul că această ceaşcă nu e un simplu obiect care putea fi schimbat, încât, fără să ştiu de ce (fiindcă mama nu-mi spunea nimic) impulsurile mele de copil se armonizau şi-mi beam cafeaua aplecat cu grijă asupra mesei. Nu obiectul mi se părea de preţ, ci sufletul mamei, împrăştiat în lucruri. Această ceaşcă există, cred, şi astăzi, deşi mama a murit…”

Două cu pansele, una roşie şi una cu flori roşii şi albastre. Trei ceşti mereu pline pentru ochii care le citesc. Secretul lor este unul simplu: iubirea. Ai băgat de seamă, Doamnă, că niciodată personajele nu-şi toarnă singure în ceaşcă? Mereu, Vărsătorul e cineva care le iubeşte.

Să încercăm, Doamnă, să nu le fie Iunie degeaba, fetiţelor din noi.

 

Angelica Lambru este scriitoare, autoarea volumului de povestiri pentru copii Căsuța lui Snowie, traducătoare de literatură spaniolă și editoare a revistei Tango-Marea Dragoste, titulara rubricii Nu din gură, ci din carte.

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.