fbpx

J.R. Moehringer: Știi de ce i-a inventat Dumnezeu pe scriitori? Pentru că îi plac poveștile bune. Și nu dă doi bani pe cuvinte…

de

Dulcele bar este o frumoasă şi profundă scrisoare de dragoste către un tată fără chip, o poveste de dragoste melancolică dintre un băiat şi o cârciumă din colţ, la fel de afumată şi de sfâşietoare ca un Sinatra din 1978. THE NEW YORK TIMES BOOK REVIEW

 

ASPECTE: Cu ce te îmbraci, ce porți, ce fumezi și ce bei – aceste aspecte exterioare definesc interiorul unei persoane. Mi-a explicat că ziarul pe care îl citeam e ca un afiș publicitar pe care sunt înscrise statutul meu social, venitul, genealogia, coeficientul de inteligență. Muncitorii citesc Daily News, gospodinele Newsday, nebunii, Post. Aristocrații și ștabii citesc Times, indiferent cât de plictisitor ar fi. (pg. 205-206)

BĂRBAȚI: Lista mea personală de nevoi era lungă. Copil unic, părăsit de tată, aveam nevoie de o familie, de un cămin, și de bărbați, mai ales de bărbați. Aveam nevoie de bărbați care să-mi fie mentori, eroi, modele și un fel de contrapondere masculină pentru mama, bunica, mătușa și cele cinci verișoare cu are locuiam. La bar îi găseam pe toți bărbații de care aveam nevoie și unul-doi bărbați care erau ultimul lucru care-mi trebuia. (pg. 13)

DRAGOSTE:

– E o binecuvântare să te îndrăgostești. Încearcă să te bucuri de ea.

– Și dacă mi se frânge inima?

S-a uitat pe deasupra capului meu. Nici o expresie.

– Mamă?

Și-a coborât privirea și s-a uitat la mine.

– O să supraviețuiești.

 

DILEMĂ: Mi-am amintit despre cum ne vorbise profesorul despre voința liberă și destin, dilema care contrariase minți strălucite din toate timpurile, și mi-am dorit să fi fost mai atent, pentru că nu înțelegeam de ce destinul trebuie să excludă voința liberă și invers. Poate, m-am gândit, când ajungem la răspântie, alegem liber, dar alegerea este între două vieți predestinate. (pg. 373)

DORINȚĂ: Mă întrebam dacă ieșirea din copilărie era un fel de amnezie, dacă uitai de tine și de vechea ta viață, dacă uitai toate lucrurile familiare pe care credeai că nu o să le uiți niciodată și o luai de la capăt. Așa speram. Mi-am pus dorința să fie așa privind la cea mai strălucitoare stea pe care o vedeam. Și mi-am dorit să pot întreba pe cineva. (pg. 229)

DULCELE BAR: Altcineva n-ar fi văzut decât o mulțime oarecare de băutori, dar eu vedeam oameni. De-ai mei. Tovarăși de călătorie. Toate felurile de oameni erau acolo, dar eram cu toții un întreg. Pe toți ne rănise ceva sau cineva, așa că veniserăm toți acolo, căci dacă ești trist, simți nevoia să stai de vorbă, dar cel mai bine te simți în mulțime. (pg. 351)

EDUCAȚIE MUZICALĂ:  …a pus discurile pe un pick-up portabil, dirijând cu un creion, explicându-mi de ce Sonata pentru pian în Do major a lui Mozart e perfecțiunea însăși, de ce triourile lui Beethoven sunt sublime, de ce Suita planetele a lui Holst e înfricoșătoare. (pg.189)

EMOȚII: Când era fericită, când își exprima bucuria sau dragostea, mama putea fi minunat de gălăgioasă. Dar când era tristă sau rănită, când era speriată sau îngrijorată din cauza banilor, mama se refugia în tăcere și fața ei devenea inexpresivă. Unii interpretau această tendință ca pe o răceală. Nimic mai greșit. Chiar și la șapte ani înțelegeam că tăcerile mamei mele și fețele ei inexpresive ascundeau un cazan de emoții. Ceea ce părea o lipsă de simțire era o revărsare, un val. Mama se strecura în spatele măștii de calm simulat de dragul discreției, așa cum cineva se retage în spatele unui paravan ca să se schimbe. (pg.41)

ESEU: Trebuia să fie simplu, dar complex, auster, dar liric, în stilul lui Hemingway, dar în același timp al lui James. Trebuia să fie atent și conservator, dar în același timp proaspăt și îndrăzneț, dovadă a unei minți tinere și introspective. Înainte să încep să-mi scriu eseul pentru Yale, am făcut o listă cu vorbe mari. Doar cuvintele cele mai mari, credeam, aveau să forțeze comisia de admitere să treacă cu vederea numeroasele mele deficiențe. (pg.241)

FRANK SINATRA: Văzusem de atâtea ori acei ochi albaștri pe copertele albumelor, în filme, dar nicio camera nu putea cuprinde acea plinătate de albastru pe care o vedeam de la câțiva metri. Se mișcau dintr-o parte într-alta, măturând încăperea ca niște reflectoare albastre și am observat că își schimbau nuanța de albastru când se mișcau – indigo, albastru regal, bleumarin. (pg.327)

ILIADA și ODISEEA: Acestea sunt cele două semințe din care a crescut marele stejar al literaturii și continuă să crească, cu noi ramuri în fiecare generație. Deși scrise acum aproape trei mii de ani, fiecare dintre poeme este proaspăt și relevant, ca un articol din New York Times. De ce? Pentru că fiecare din ele atinge un subiect fără vârstă – dorul de casă. (pg.258-259)

INTUIȚIE: Știi de ce i-a inventat Dumnezeu pe scriitori? Pentru că îi plac poveștile bune. Și nu dă doi bani pe cuvinte. Cuvintele sunt acoperământul pe care l-am pus între El și sinele nostru adânc. Încearcă să nu te gândești la cuvinte, nu te strădui să faci propoziția perfecta, nu există așa ceva. Scrisul e intuiție. Fiecare propoziție e o intuiție cultivată, a cititorului și a ta în aceeași măsură. (pg. 313)

ÎNCREDEREA: Tot ce m-au învățat bărbații în acea vară se încadra în definiția vagă a încrederii. M-au învățat ce importantă e încrederea, asta a fost tot, dar era de ajuns, era, cum am înțeles mai târziu, totul. (pg.156)

ÎNȚELES: Știa că americanii văd un înțeles mai adânc în barurile lor și că în ele caută orice, de la strălucire la ajutor, și mai ales o scăpare de flagelul vieții din zilele noastre – singurătatea. Nu știa că puritanii, după ce au acostat în Lumea Nouă, au construit un bar chiar înainte de a construi o biserică. (pg.16)

JURNALISM: Încercând să explic ce simțeam pentru Times, am început să înțeleg și eu mai bine. Mi-am dat seama de ce Times mă fascinase încă din adolescență. Da, ziarul oferea o viziune clar delimitată, în alb și negru, asupra lumii, dar mai crea și puntea greu de găsit între visele mamei și ale mele. Jurnalismul era îmbinarea cea mai potrivită între respectabilitate și rebeliune. (pg. 369)

LOCUL: Mergeam acolo când eram fericiți, să sărbătorim. Și când eram triști, să răbufnim. Ne duceam acolo după nunți și înmormântări, să luăm ceva ca să ne calmăm și mereu pentru o doză de curaj înainte. Ne duceam acolo când nu știam ce ne trebuie, în speranța că cineva ne va spune. Ne duceam acolo în căutare de iubire, sau de sex, sau de probleme, sau după cineva care dispăruse, pentru că, mai devreme sau mai târziu toată lumea ajungea acolo. Dar cel mai adesea ne duceam acolo când trebia să fim găsiți. (pg. 13)

MINCIUNI: Mi-am dat seama că trebuie să ne mințim pe noi înșine din când în când, să ne spunem că suntem capabili și puternici, că viața e frumoasă și munca grea va fi răsplătită și apoi trebuie să încercăm să facem minciunile să devină realitate. Aceasta e sarcina noastră, salvarea noastră, și această legătură între a minți și a te strădui a fost unul dintre numeroasele daruri pe care mi le-a făcut mama, adevărul care se ascundea mereu în spatele minciunilor ei. (pg. 541-542)

MIRACOL: Fiecare carte e un miracol, fiecare carte reprezintă un moment când cineva s-a așezat în liniște – și acea liniște e o parte a miracolului – și a încercat să ne spună nouă, celorlalți, o poveste. (pg.188)

NEVOIE: Oamenii pur și simplu nu înțeleg de câți bărbați e nevoie pentru a crește un bărbat bun. Data viitoare când mergi în Manhattan și vezi cum se ridică un zgârie-nor măreț, privește atent câți bărbați muncesc la el. E nevoie de la fel de mulți bărbați pentru a crește un bărbat puternic ca pentru a construi un turn. (pg. 314)

RĂMAS-BUN: Ne-am privit, nu ca și cum nu aveam să ne mai vedem multă vreme, ci ca și cum nu ne văzuserăm de multă vreme. Fuseserăm atât de concentrați să depășim greutățile, că nu ne mai priviserăm bine de ani de zile. (pg. 248)

REFUGIU: Fiecare avem un loc sfânt, un refugiu, unde inima ne este mai curată, mintea mai limpede, unde ne simțim mai aproape de Dumnezeu, sau de dragoste, sau de adevăr, sau de orice am venera. (…) Și, pentru că îl descoperisem în tinerețe, era cu atât mai sfânt cu cât imaginea lui era învăluită în acel respect deosebit pe care îl au copiii față de locurile unde se simt în siguranță. (pg.20)

SALVARE: Cu mult înainte de a-mi vinde băutură în mod legal, barul m-a salvat, mi-a redat încrederea când eram copil, a avut grijă de mine în adolescență, iar ca tânăr, barul m-a îmbrățișat. Mă tem că suntem atrași către ceea ce ne părăsește și către ceea ce e cel mai probabil să ne părăsească, însă, în cele din urmă, cred că suntem definiți de ceea ce ne îmbrățișează. Firește, am îmbrățișat la rândul meu barul, până când într-o seară, barul m-a respind și, în acea părăsire finală, mi-a salvat viața. (pg.14)

TEAMĂ: Trebuie să faci tot ce te înfricoșează. Gândește-te la teamă, hotărăște-te pe loc cum o să faci față temerii, pentru că teama o să fie elementul cel mai important al vieții tale, teama va fi motorul tuturor împlinirilor tale și rădăcina tuturor eșecurilor și dilema subînțeleasă în toate poveștile pe care ți le spui despre tine însuți. Și care e singura șansă pe care o ai în fața temerii? Urmeaz-o, ghidează-te după ea, nu te gândi la teamă ca la un lucru rău, gândește-te la teamă ca la un ghid, un îndrumător. (pg.191)

TIMES: Times mi se părea un miracol, un mozaic de scurte biografii, o capodoperă cotidiană. Eram ahtiat după știri despre lume – nu călătorisem nicăieri și nu cunoșteam pe nimeni care să o fi făcut – și Times, ca Yale, părea conceput special pentru tipul meu de ignoranță. De aceea, îmi plăcea foarte mult cum Times dădea impresia că viața poate fi ținută sub control. Îmi satisfăcea mania pentru ordine, pentru o lume împărțită în alb și negru. (pg. 207)

VOCEA: Vocea lui Sinatra e vocea pe care cei mai mulți bărbați o aud în cap. E paradigma masculinității. Are forța după care năzuiesc bărbații, și încrederea. Și totuși când Sinatra e rănit, răvășit, vocea i se schimbă. Nu dispare încrederea, dar chiar în spatele încrederii simți o nesiguranță și auzi cum cele două impulsuri se luptă pentru sufletul lui și auzi toată încrederea și nesiguranța în fiecare notă, pentru că Sinatra te lasă să le auzi, se dezvăluie, ceea ce bărbații nu fac decât rar. (pg. 483)

YALE: Înainte de a vedea Yale am auzit-o. Când am ajuns în New Haven băteau clopotele în turnul Harkness. Sunau atât de frumos, încât abia puteam suporta. M-am gândit, Yale are o voce și vorbește cu mine. Ceva dinlăuntrul meu le răspundea acelor clopote, un amestec exploziv de sărăcie și naivitate. Deja eram înclinat să consider sacru tot ce mi se înfățișa privirii, iar clopotele exploatau această amăgire, aruncau o aură binecuvântată asupra campusului. (pg. 193)

 

Citate selectate de Jeni Plosceanu din volumul Dulcele Bar. Memorii de J.R. Moehringer.

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.