“Cartea vieților mele” este scrisă cu întreagă forță a umanității. Ne face să gândim, să râdem, să plângem și să ne amintim de noi. Dacă nu l-ați citit până acum pe Aleksandar Hemon, pregătiți-vă:
felul în care vedeți lumea va căpăta noi profunzimi. – Jonathan Safran Foer
Iată mai jos câteva citate din volumul de non-ficțiune apărut la editura Black Button Books.
AMINTIRE: Încă prețuiesc această amintire, care conține toate mirosurile, sunetele și imaginile din acea seară în care familia noastră s-a plimbat relaxată pe Lido, de parcă ar fi fost în vacanță, părinții ținându-se de mână de parcă ar fi fost îndrăgostiți, copiii lingând gelato, plătită cu aurul familiei. În mijlocul catastrofei, familia Hemon a reușit să improvizeze o bucurie. (pag. 28)
APARTENENȚĂ: Deși mă gândeam că ar fi distractiv să fac un timp pe Kerouac în America, nu îmi doream în mod deosebit să plec din Sarajevo. Îmi iubeam orașul, îmi propusesem să le spun povești despre el copiilor și nepoților, să îmbătrânesc și să mor acolo. În acea perioadă, aveam o relație pasională și inconstantă cu o tânără care se străduia din răsputeri să plece din Sarajevo și din țară deoarece, spunea ea, simțea că nu aparține acelui loc. Nu contează cărui loc îi aparții, contează ce-ți aparține ție, îi spuneam, probabil citând din vreun film. Aveam 27 de ani și Sarajevo îmi aparținea.
CE SUNT EU?: Când sunt întrebat ”Ce ești?”, sunt deseori tentat să răspund cu mândrie: sunt scriitor, cu toate astea, arareori o fac, pentru că nu este doar prostesc și pretențios, ci și inexact: sunt scriitor doar în timpul în care scriu. Așa că spun că sunt complicat. Îmi place să adaug și că sunt un desiș de întrebări fără răspuns, o adunătură de alții. (pag. 23)
CITITUL: Exista întotdeauna un anumit avantaj al cititului zece ore pe zi continuu: intram într-un fel de transă hipersensibilă care îmi permitea să citesc în medie 400 de pagini pe zi. Cartea devenea în capul meu un spațiu imens, complex, din care nu puteam pleca, nici când mâncam, nici când dormeam, trăiam în carte. În săptămâna în care am citit Război și pace, Andrei Bolkonski și Natașa îmi apăreau mereu în vis. (pag. 62)
CHICAGO: Pe drumul de la aeroport am văzut pentru prima dată profilul Chicago-ului: un oraș imens, distant, geometric, mai degrabă întunecat decât de smarald, pe fondul albastru al cerului. (pag. 97)
DESTRĂMARE: Mi-am petrecut mult timp încercând să înțeleg cum s-a destrămat atât de violent tot ceea ce știusem și iubisem, am analizat obsesiv detaliile catastrofei pentru a înțelege cum a avut loc. (pag. 69)
DESCOPERIRE: În timp ce el dorea să mă învețe tot ce știa, eu voiam să-l fac să vadă lucrurile din perspectiva mea: poate că dragostea e un proces de descoperire a unei viziuni comune asupra realității. (pag. 127)
DIFERENȚĂ: Dar în momentul în care arăți cu degetul o diferență, intri, indiferent câți ani ai, într-un sistem deja existent de diferențiere, într-o rețea de identități, toate până la urmă arbitrare și fără nicio legătură cu intențiile tale, fără să reprezinte niciuna propria ta alegere. În momentul în care înstrăinezi pe cineva, te înstrăinezi pe tine însuți. (pag. 13-14)
DREPTURI: Sora mea era și încă este o încăpățânată forță a naturii. În timp ce eu mă luptam pentru dreptul de a avea drepturi, sora mea hotărâtă avea o abordare diferită și mult mai eficientă. Nu pierdea vremea discutând cu părinții noștri despre drepturile ei, pur și simplu se purta ca și cum le-ar fi avut și și le exercita după bunul plac. (pag. 73)
GEOGRAFIE: În timp ce peisajele din Sarajevo fuseseră populate de fețe familiare, de experiențe împărtășite și împărtășibile, Chicago-ul pe care încercam să-l înțeleg era întunecat de materia neagră a anonimatului intenționat. A fost construit nu pentru ca oamenii să se strângă laolaltă, ci pentru a putea să se distanțeze în siguranță. Mărimea, puterea și nevoia de intimitate păreau dimensiunile dominante ale arhitecturii sale. În acest oraș nu exista nicio rețea umană în care să mă pot integra, Sarajevo-ul meu, orașul care existase și care încă se afla în mine, era asediat și distrus, dislocarea mea era metafizică în exact aceeași măsură în care era fizică. Dar nu puteam trăi nicăieri, voiam de la Chicago ceea ce avusesem de la Sarajevo: o geografie a sufletului. (pag. 100-101)
IDENTITATE: Eram conștienți de identitatea noastră etnică doar prin prisma obiceiurilor demodate ale bunicilor noștri, fantastic de diferite de operațiunile noastre cotidiene. (pag. 12)
IMIGRAREA: Imigrarea duce de asemenea și la un fel de autoînstrăinare. Mutarea duce la o relație diluată cu trecutul, cu sinele care existase și acționase într-un alt loc, iar calitățile care ne constituiseră nu necesitau nicio negociere. Imigrarea este o criză ontologică pentru că ești forțat să-ți negociezi condițiile propriului sine în circumstanțe existențiale diferite. Cel care se mută se luptă pentru o stabilitate narativă – iată povestea mea – printr-o nostalgie sistemică. (pag. 18)
INGREDIENT: Nu e nimic mai jalnic decât borșul solitar. Să fac borș doar pentru mine m-a ajutat să înțeleg metafizica meselor în familie: mâncarea trebuie pregătită pe focul molcom, dar constant al iubirii și consumată într-un ritual de neșters al vieții împreună. Ingredientul crucial al borșului perfect este o familie numeroasă și înfometată. (pag. 37)
ÎNSTRĂINARE: Nu știu unde este acum sau ce s-a întâmplat cu el, nu mai aparținem demult acelui ”noi”. (pag. 14
MATURIZARE: Din păcate, maturizarea presupune și să dezvolți loialități față de abstracțiuni: statul, națiunea, ideea. Trebuie să te disciplinezi să recunoști și să-ți pese de diferențe, trebuie să fii instruit cu privire la ce ești cu adevărat, trebuie să înveți că generații întregi de morți și realizările lor te-au făcut ceea ce ești, trebuie să-ți definești loialitatea față de o comunitate bazată pe o abstracțiune care îți transcede individualitatea. Altfel, raja este greu de menținut ca unitate socială, loialitatea față de ea – față de acel ”noi” atât de concret încât (încă) pot întocmi o listă cu toate numele care o constituiau – nemaifiind acceptabilă ca angajament profund. (pag. 14)
MULTICULTURALISM: Este ciudat că nevoia de autolegitimare colectivă își face loc cu ușurință în brațele fanteziei neoliberale a multiculturalismului, care nu e altceva decât visul multor altora de a trăi împreună, bucuroți să tolereze și să învețe. Astfel, diferențele sunt cu adevărat necesare pentru sentimentul apartenenței: atâta vreme cât știm cine suntem și cine nu suntem, suntem la fel de buni ca ei. În lumea multiculturală există o mulțime de ei, ceea ce n-ar trebui să fie o problemă atâta timp cât stau în interiorul perimetrelor lor culturale, loiali propriilor rădăcini. Nu există o ierarhie a culturilor, decât după nivelurile de toleranță ale unei culturi care, întâmplător, menține democrațiile occidentale mult deasupra celorlalte. Și acolo unde nivelul de toleranță este ridicat, diversitatea poate fi sărbătorită. (pag. 17)
Motive pentru care nu vreau să plec din Chicago: Începutul de septembrie, oriunde în oraș, când razele soarelui își schimbă brusc unghiul și orice și oricine pare mai bun, cu toate muchiile îmblânzite, chinurile verii caniculare au luat sfârșit, chinurile înghețate ale iernii nu au început și oamenii se scaldă în posibilitatea perisabilă a unui oraș blând. (pag. 109)
OCUPAȚIE: După ce citisem numeroase articole de popularizare a științei despre teoria lui Einstein și uluitoarele ei implicații (spațiu-timp! găuri negre!), ajunsesem ca concluzia că un fizician nu făcea altceva decât să privească stelele și să-și imagineze universuri paralele, o ocupație care mi se părea foarte potrivită și pentru mine. (pag. 127)
PLANETARIUMUL ADDELER: Pare că stelele au fost decupate și lipite pe zidul gros al nopții, frumusețea rece, inumană, ce conține imensitatea vieții: fiecare fereastră, o posibilă poveste, în care un imigrant lucrează în tura de noapte curățând gunoiul corporatist. (pag. 110)
PROFESORUL: Majoritatea celorlalți profesori își țineau cursurile fără pasiune, posedați continuu de demonii plictiselii, fără să ne ceară nimic deosebit, dar la cursul Profesorului despachetam poemele ca pe cadourile de Crăciun. (pag. 85)
PROTECȚIE: Era mai bine să taci decât să spui ceva care nu contează. Trebuia să-ți protejezi de asaltul cuvintelor irosite acel spațiu tăcut aflat adânc în tine, unde toate piesele puteau fi aranjate logic, unde adversarii respectau regulile, unde, chiar și dacă rămâneai fără opțiuni, puteai găsi o modalitate de a transforma înfrângerea în victorie. (pag. 137)
RAJA: În timpul copilăriei la Sarajevo, la începutul anilor 70, conceptul social dominant pentru copii era raja. Dacă aveai câțiva prieteni, automat aveai o raja, dar de obicei raja era definită de cartierul sau de complexul de clădiri în care locuiai: ne petreceam majoritatea timpului după școală jucându-ne pe stradă. (pag. 10)
RĂZBOIUL: Am aflat între timp că războiul este cel mai concret lucru posibil, o realitate fantastică ce le înghite pe toate celelalte, o fizicalitate absolută care depășește cu ușurință orice alt mod de existență, nivelând atât interioritatea, cât și exterioritatea în planeitatea unui suflet zdrobit. (pag. 96)
SARAJEVO: Într-un orășel ca Sarajevo nimeni nu poate trăi izolat, și toate experiențele trebuie împărtășite. Considerându-mă un editorialist cunoscător al străzii, străbăteam orașul în căutare de material, absorbind impresii și detalii și generând idei pentru articole. Nu știu dacă pe vremea aceea aș fi folosit acest cuvânt, dar acum sunt înclinat să-mi reimaginez sinele meu tânăr ca pe unul dintre flâneur-ii lui Baudelaire, cineva care vrea să fie peste tot în oraș și nicăieri în mod special, cineva pentru care hoinăritul era principala modalitate de comunicare cu orașul. Sarajevo era – și încă este – un oraș mic, încărcat de povești și de istorie, plin de oameni pe care-i cunosc și pe care-i iubesc și pe care îi puteam urmări dintr-o kafana sau în timp ce cutreieram străzile. (pag. 74-93)
SUFERINȚA: Una din cele mai detestabile aberații religioase este că suferința înnobilează, că este un pas pe drumul spre iluminarea sau mântuirea de orice fel. Suferința și moartea lui I. nu ne-au adus nimic nici ei, nici nouă, nici lumii. Nu am învățat nicio lecție care să merite a fi învățată, nu am câștigat nicio experiență de care să beneficieze cineva.
TRECEREA: Am ajuns să cred că există un mecanism psihologic care ne împiedică să ne imaginăm momentul propriei morți. Pentru că dacă am putea să ne imaginăm pe deplin acea clipă a trecerii de la conștiență la nonexistență, cu toată frica și umilința neajutorării absolute care o însoțesc, ar fi foarte greu să trăim, la fel cum ar fi insuportabil de evident că moartea este înscrisă în tot ceea ce constituie viața, că fiecare moment al existenței noastre este doar la o suflare distanță de a fi ultimul. Am fi continuu devastați de magnitudinea acelui moment inevitabil, așa că mintea noastră refuză cu înțelepciune să-l ia în considerare. (pag. 159)
Citate selectate de Jeni Plosceanu.
Photo by Aaron Burden on Unsplash
