Si-au evitat o nunta mare… – de Simona Catrina

de

Acum 20 de ani, am vazut intr-o zi, la Moscova, 50 de mirese. Fulguiau pe rand langa zidurile Kremlinului, acolo unde pulseaza o flacara vesnica, omagiu clocotitor adus eroilor tineri, baieti ucisi pe front inainte de a fi apucat sa cunoasca patima trupului. O traditie superba face ca toate miresele Moscovei sa treaca si pe la flacara eroilor neprihaniti, sa aseze flori albe langa focul flamand. Numai rusii puteau sa zamisleasca un ritual atat de tragic, in splendoarea lui.

… Si-au trait nefericiti pana la adanci batraneti

Imaginea mireselor solitare, frumoase, tacute, traversand o piata pe cat de aglomerata, pe atat de austera, a fost prima palma metafizica pe care am primit-o in plin, ca pe o pedeapsa pentru visurile mele incomplete de pana atunci. Fericirea lor era usor decodificata de zambetul cuprinzator, de pasul saltat a speranta. Tocul lor pe caldaram a fost prima mea fantezie nuptiala.Genomul uman, infasurat brancusian pe o axa nevazuta, contine probabil si gena casatoriei. Mai activa la cromozomii de tip XX, mai lesinata la cei XY.
Definita telenovelistic si simplist drept „cea mai fericita zi“, nunta este, de cele mai multe ori, un spectacol ieftin umflat la rang de capodopera. O legalizare dramatica a kitsch-ului, singura sansa a florii de panza sa iasa din mlastina dispretului public. Un tablou aproape barbar, in care toata lumea primeste roluri cvasi-umilitoare, transpira argilos de la fondul de ten, se apropie sinistru de preinfarct si de atacul biliar, fosgaie bani si scoate piciorul din pantof, sub masa. Mirii, cei mai fericiti oameni de pe fata congestionata a pamantului, crapa de incantare, mai ales la final, cand nasul e scos din circuit, cu contributia notabila a Busuioacei, iar nasa vrea sa moara, ia colebil si-i arata miresei gleznele umflate. Chelnerii salta scaune pe mese, soacrele alcatuiesc sacose indesate cu ce-a mai ramas din sarmale si din tort, copiii muzicantilor vor sa fure mirele si mireasa de fondant si crant, seful de sala e frustrat de bacsisul nesincronizat cu truda ospatareasca.
Dar pentru toate astea, precum si pentru consecintele juridico-psihologice ale gloriosului dat in stamba, am face orice.

Esti obsesia mea pereche…

Stiu ce inseamna atractia halucinanta fata de legalizarea unei nebunii. Culmea, cu cat o relatie merge mai prost, cu atat femeia e mai indarjita s-o oficializeze, pe principiul ca singura carpeala eficienta e complicatia civila. Avem senzatia ca o nunta curata chimic toate petele barbatului pe care ani de zile ne-am chinuit, de altfel, sa-l schimbam, sa-l dezvatam, sa-l framantam. Si ceea ce n-am reusit noi va reusi ofitereasa Starii Civile, cu timbrul ei sententios, care ameninta atat de autoritar cuplul cum ca Statul apara familia cu o vehementa de closca.
De ce o zgarietura de penita in registrul primariei ni se pare noua o dovada de dragoste mai frumoasa decat o floare, un sacrificiu, un telefon in miez de noapte, o lacrima de barbat chinuit? Nimic, nicio poezie divina, scrisa in betia moale a postludiului, niciun gest disperat de adoratie, niciun cadou si nicio vorba nu ne sunt de ajuns.
Singura dovada absoluta de care avem nevoie e inelul de logodna, asezonat cu o vizita la socri si o tevatura nuptiala pe cat de ravnita, pe atat de prozaica. Piscotul spritat, inmuiat in vinul acru si faramitat intre degete de popa, e mai romantic decat o calatorie in jurul lumii cu el, cu adoratul. Daca minunatul barbat din viata noastra ne-a dus in jungla Amazonului, dar refuza sa bage capul in pirostrie, demersul lui e vacs.
As fi uneori tentata sa suspectez femeia de conformism cronic, toxic. Dar, pe de alta parte, noi am ajuns la situatia asta tocmai pentru ca nicio alta dovada de adoratie masculina nu rezista in timp. Oxideaza repede si trist, ca o felie de mar. Nu ne putem baza pe peroratiile lor cu termen de valabilitate meschin, adesea contrafacut. Actul de casatorie e saltul mortal pe care un barbat indragostit il executa fara plasa sub el, in ideea de a-i demonstra femeii sale ca ea inseamna totul, totul… Ca burlacia lui, cel mai admirat simbol falic al vietii sociale, poate fi lichidata artistic, cu acordeon la scara, de dragul vietii in doi.
„Nu tin neaparat sa ma marit“, spun femeile care au deja cate un copil (doi, trei…) cu cate un barbat care, desi captusit cu o structura echivalenta cu familia, refuza cu vulgara obstinatie sa se insoare cu cea care si-a dedicat viata pruncilor lor comuni.
Aceste femei mint. Minciuna lor, poate cea mai trista din cate mi-a fost dat sa aud, persista sablonard, inept, dezolant. Pe masura ce anii umilintei se aduna ghem, declaratiile antinuptiale sunt din ce in ce mai sofisticate. Femeile neluate de neveste exerseaza ani de zile dansul semet al simularii. Ele se pretind fericite si iubite dezlantuit de caposul care crede, probabil, ca un certificat de casatorie e cancerigen – altfel nu se prea explica aceasta fobie masculina jignitoare.

Ce mai soare luminos, ce mai ginere fricos

Cunosc indeaproape cazul unei femei care a asteptat 14 ani sa fie luata de nevasta de catre cel cu care concubina. Dupa vreo cinci ani de baiguieli civile si mici derapaje adulterine ale dumnealui, ea a efectuat un copil, in ideea ca, de dragul
reputatiei odraslei, omul va purcede la demersuri maritale. Dar el, desi a avut bunul simt sa planga beat cu sugarul in brate, a considerat ca isi poate improsca paternitatea si fara sa se maimutareasca la primarie. Socrii au pus mana de la gura si-au incercat sa-l convinga pe mamiferul cel prudent ca – din cate reiese din studiile de specialitate – casatoria nu este o boala mortala, si nici nu provoaca eczeme sau ulceratii. Totusi, desi i-a ascultat suspect de calm, tragandu-se de buza de jos vreo doua ceasuri, el a tacut bovin si a plecat in dormitor, ranit. Cand copilul a ajuns in clasa a treia, concubinul de cursa lunga a decis, hodoronc-tronc, sa faca in sfarsit cununia civila.
In tot acest teatru grotesc, cel mai mult m-a durut reactia femeii: s-a bucurat zgomotos, cu topaieli si lacrimi, s-a grozavit cu emfaza de rigoare, a invartit verigheta (ca inel de logodna nu i-a dat) pe sub geana tuturor celor care erau deja satule de beneficiile imense ale casniciei legiferate.
Atunci, am realizat ceva groaznic: pentru o femeie, niciodata nu e prea tarziu sa se bucure prosteste de nunta. Ai fi zis ca anii de revolta impotriva nehotararii masculine ciobesc cumva entuziasmul matrimonial al damei supuse la teste tampite de rabdare.
Dar uite ca, in ciuda pronosticurilor, ea gaseste resurse sa tipe de bucurie cand aude minunata veste: dupa o viata de neatarnare, dupa ce s-a convins ca niciunul dintre amicii lui insurati n-a facut icter mecanic, dansul a catadicsit s-o ceara in casatorie, intr-o explozie de romantism: „Pai, ma, ar cam trebui sa ne legalizam si noi, mm?“
Evit sa ma agat de partea in care ei refuza sistematic sa se insoare cu femeile pe care se jura ca le iubesc nebuneste. Pentru ca e un subiect fara cap si fara coada, asemeni rationamentului masculin brevetat de cei cu teama convulsiva fata de pirostrie si urmarile ei nefaste.
Pe mine ma roade mai mult dependenta femeii de casatorie. Pentru ca mi se pare cea mai crispata situatie a convietuirii moderne: am ajuns sa pricepem ca nu beneficiem de alte dovezi de dragoste mai robuste decat nunta cu alai. Nu putem stoarce de la ei ceva mai convingator decat acceptul de-a ne lua de neveste. Fidelitatea si romantismul lor sunt niste dovezi-surogat, nu ne sunt suficiente ca sa uitam de conventia sociala a casniciei cu patalama.
Pe de o parte, ma revolta ca zvacnim intr-atat de superficial, dar ulterior ma induiosez si pricep ca tabaceala psihologica ne-a adus aici, constatarea ca nu ne putem baza pe nicio alta dovada de dragoste. Ca inconstanta masculina e ceva patologic, fara leac si fara noima. Si ca, in fata lumii si-a constiintei noastre, numai rochia alba si parura cozonacoasa din varful cocului certifica sentimentele celui de langa noi.Barbatii sunt totusi prosti, in contextul dat.
Ar fi avut la indemana o metoda sigura de a ne dezvata artistic de patima casatoriei: sa-si fi facut un obicei din a ne cere de neveste repede si insistent, lesinat si lipicios de romantic, in asa fel incat ideea sa ne exaspereze inainte de a ne seduce. Dar asta ar fi insemnat ca ei sa joace tare. Si, in ciuda aplecarii lor catre riscul idiot, aceasta cacealma a fost mai presus de imaginatia si puterile lor.

 

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *