Simona Catrina – Iar in urma lor tresare falnic inima romana

Uniunea conversatiilor sovietice socialiste

Primii care s-au opintit sa ma dezvete de doruri romanesti au fost tot romanii, poate nu va vine sa credeti. Cel putin unii dintre ei. Pentru ca exilul se imparte in doua ostiri: cei care nu vor sa mai auda de Romania (iar eu nu vreau sa mai aud de ei) si cei care stau in Canada, insa mananca si iubesc romaneste.
Extremismul sovin din vestul Europei n-a ajuns pana in America de Nord. Aici, suntem cocolositi de alte legi sufletesti, de alte viziuni. Ca sa ajungem unde suntem azi, am fost triati cu migala, pipaiti pe virtuti si vicii, testati ca pentru stramutarea in alt sistem solar. Cine n-a trecut examenul educatiei si-al eticii  n-a izbutit sa treaca nici oceanul.
Deci mi-a fost dat, de la prima binete anglofona a vamesului din borcanul de sticla, pe aeroportul din Toronto, sa fiu privita cu respect – desi, cand mi-amintesc numai cum eram imbracata si cam ce mutra indigo baltat aveam, dupa 11 ore de zbor, nu-mi explic de unde atata gratie in vocea lui, fata-n fata cu o tanti mototolita de somn, cu geaca incheiata stramb.
Si asa, tarziu, la apusul nadejdii, la 35 de ani, am fost deodata mandra ca sunt romanca si ca obarsiile mele apartin unui continent mitic, din punctul lor de vedere. Pentru nord-americani, Europa e pamantul unde lumea se imbraca frumos si face dragoste cu altruism.
Politetea canadiana, proverbiala de altfel, nu tine loc de cultura lunga si lata, drept care mi-au auzit urechile destule intrebari inepte. Fixatia principala a cosului cu elucubratii ignorante era ca Romania apartinuse fostei Uniuni Sovietice. Cum ne-am smuls din sanul ei opulent nu-i interesa neaparat, stiau ceva de-o perestroika, voiau doar sa le povestesc despre vodca si miliardarii nostri.
Cu ultima vlaga de istorie, i-am convins ca nu suntem rusi. Si nici tar n-am avut? Nu. A, exact, ca noi l-am impuscat doar pe Ceausescu. Cocarjati de mirari, m-au rugat sa le confirm ca macar Transilvania e a noastra. „Da“-ul meu, un pic cam prea tipat si vehement pentru circumstantele date, i-a dus cu gandul la anumite puncte nevralgice. Dar, dincolo de aiureala lor cronica, i-am iubit fiindca se interesau de noi. Fiindca stiau doi fotbalisti, o gimnasta si-un vampir din Romania si voiau sa stie mai mult. Mi-au cerut cuvinte, feluri de mancare, muzica. Am scotocit si le-am dat.

Predici fara frontiere

Am fost enervant de mandra cand Sarbatoarea Romanilor din Toronto a acoperit o „plaza“ imensa, cand lumea se oprea din trancaneli pietonale si-si scotea butoanele de la iPod din urechi, ca sa asculte muzica de pe scena noastra.
Am fost suspect de mandra cand un politist din categoria Denzel Washington, afro-american superb, cu armele lipite de musculatura pacatos de vie, statea frematator la coada la mititei, intr-un pavilion romanesc. El, cu pieptul stanca si ochiul laser, cu ochelari negri si vesta antiglont, in fata caruia intepeneau spargatorii si tremura cocaina-n ei, a cumparat un cartonas cu cinci mici si-a fugit cu ei intr-un colt, unde i-a mestecat cu un extaz de felina.  
Am fost incontrolabil de mandra cand un canadian de la televiziune m-a intrebat de Brancusi, dupa ce mi-a spus ca are acasa un „armoar stil brancuzi“, apoi mi-a recitat, palatal, salivos si duios, o strofa din Eminescu.
Stiu ca mi se pot atribui ipocrizii clasice. Ca, din moment ce locuiesc de sase ani in Canada, mi-e din ce in ce mai greu sa conving ca-mi iubesc tara. Despartirea mea de Romania a survenit dupa plansete si zbateri, dupa incercari de reconcilieri cu principiile-mi amenintate, dupa oscilatii atroce intre zile dulci si zile triste. Am plecat cautand sa-mi trag tara dupa mine, sa-mi construiesc o patrie supraelastica, s-o am pretutindeni, sa-mi fie aproape si sa-mi cante cand mi-e greu.
Cunoscusem la Toronto, la un moment dat, un roman reconfortant de destept, sarmant si vivace. Mi-a fost prieten aproape un an, am despicat multe fire-n zece, rezonam frumos, dar la un moment dat a facut-o lata si n-am mai vrut sa aud de el. Am tremurat din toate sistolele si din toate lacrimile, cand l-am auzit. Mi-a spus ca ma admira desucheat, dar ca pacatuiesc fata de mine insami si de cultura scriind romaneste. Ca, in ciuda istetimii si creativitatii mele, scrie „Romania“ pe mine, asa cum scria, cica, si pe un artist minunat ce venise, cu ani in urma, in Canada. Artistul invocat a murit si, din respect pentru imaginea lui de roman cu suflet splendid, nu-i dau numele, ca sa nu-i fac jocul celui ce-l credea „prea romanos, asa, nu stiu cum“. Ma compara si pe mine cu artistul disparut, fapt care, in loc sa ma convinga ca nu-s destul de cosmopolita, cum voia el, m-a facut sa fiu si mai mandra de opinca mea.

Asa-i romanul cand se amageste

E sfasietor de simplu sa incetezi sa mai fii roman. Pe continentul meu, se poarta dioptria „politically correct“, nu exista rase, etnii si orientari, toata lumea e albastra. Dar, spre deosebire de bancul la care fac aluzie, nu s-a dictat ca aia albastri deschis sa stea jos si aia albastri inchis sa ramana in picioare. Intr-un lan de personaje a caror culoare sau origine e tabu, e foarte simplu sa te depersonalizezi. Sa te pretinzi conte al jazz-ului si impatimit al platourilor cu sushi. In fond, e suficient sa perpetuezi mofturile pe care, altfel, le-ai fi lasat in tara.
Abia cand am ajuns in Canada am realizat, cu o culpabila reactie intarziata, cate lucruri superbe as avea de relatat din tara mea. M-am uitat cu ochi veninosi la cei care se cred amuzanti povestindu-le canadienilor ce ostil suntem priviti in vestul Europei. Recitalul ingratitudinii e amplu, nu-l redau acum, fiindca toata lumea stie ce poti barfi din Romania, daca ai sarit peste cai si peste gardul alcoolemiei decente. Mi-a fost teama si mila de romanii care se stramba antiromaneste.
M-am cocosat fericita, carand dupa mine in permanenta revista Tango, cartile editurii noastre, fotografii, albume, lucrusoare pe care le arat si despre care povestesc.
Desi prin comunitatea romaneasca viermuiesc si antiromani – cei care n-au fost acasa de 15 ani, fiindca „n-au ce vedea acolo“ – sunt mandra, da, ca in Canada si America, seva noastra n-a prins gust salciu, nimeni nu ne categoriseste zeflemitor, pe criterii etnice, nimeni nu ne stie de talhari la drumul mare. Multiculturalismul lor ne-a tinut la adapost de orice discriminari. Si, cu toate ca parem o ceata de alienati cu probleme existentiale, care asteapta sa-i aduca „Surprizele“ in vizita-n tara, noi tinem in viata Romania, in ochiul nord-americanului flamand de informatii. Facem o galagie inocenta si lipim tricolorul pe portile Occidentului. Pe margini, protejati de mantinela superficialitatii, sunt si romani carora le e mila de noi, de cei care tinem spiritul national la perfuzii vitale. Ei ne cred nationalisti si plangaciosi, anticipeaza meschin ca vom sfarsi ascultand romante si band Busuioaca, undeva intr-o mansarda de centru, intr-o metropola americana, prinsi intre doua lumi. Simt un frison si caut sa nu judec pe nimeni, desi impulsul vindicativ nu m-a crutat niciodata.
Cui i-e rusine ca e de-al nostru poate sa stea linistit. Daca are asemenea senzatie, a incetat de mult sa fie roman. Raman doar cicatricile, dar se acopera, discret, cu o crosa de golf si doua bilete la hochei.
Acum cativa ani, vietuia in Toronto un roman care se considera deja canadian suta la suta si care, scos din sarite de dorurile noastre prea lirice, ne poreclise, generic, „tribul-pasarica-muta-ti-cuibul“. Se simtea spiritual, pana-n ziua cand un doctor l-a anuntat ca are cancer la plamani – de la fumurile pe care planuise, de fapt, sa le arunce spre noi, la propriu si la figurat. A plans? Nu stiu. Eu, una, m-am inecat cu lacrimi: stiu doar ca si-a luat bilet de avion si-a plecat sa moara in Romania.